Karl May

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

CAPITOLUL I.           PANTERA NEAGRA.           Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.           Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul”.           Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.           Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.           Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:           — Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.           — Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc-           1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. În cazul cuvântului „cornel”, dă indicaţia eronată că ar fi o pronunţie stâlcită a cuvântului colonel.           2 Băieţi (în limba engleză în text).           3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text).           mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.           — Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi!           — Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvlrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.           Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.           Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.           Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.           Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.           Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.           Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.

CUPRINS:           Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry 2           Luminile Sfântului Elm 46                 GROAZNICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DRY.           I.           Încercând să vă istorisesc cele ce urmează, nu pot să nu reamintesc şi următoarea întâmplare din copilăria mea. Şi astăzi aceasta îmi stăruie atât de limpede în minte, de parcă s-ar fi petrecut abia ieri.           Stăteam, cinci sau şase băieţi, în piaţă şi p-iveam un căruţaş. Caii lui nu erau în stare să urnească din loc căruţa grea. Îi bătea furios, dar în zadar. În cele din urmă, omul începu să înjure, biciuind totodată atât de tare animalele, încât, în cele din urmă, caii reuşiră într-adevăr să treacă povara peste obstacol.           — Da, dacă nimic nu mai ajută, atunci singura noastră speranţă rămâne într-o înjurătură cu „dumnezei”, râse căruţaşul şi plecă mai departe.           Cei aflaţi prin apropiere râdeau şi ei, iar noi, băieţii, eram atât de impresionaţi de înjurătură, încât imediat o preluarăm şi începurăm să o folosim cât mai des în jocurile noastre. Un timp se, „dumnezeia” cu o adevărată încântare, până când tatăl meu auzi această şi îmi făcu un semn binecunoscut mie prin fereastra deschisă. Acest semn avea darul de a mă transpune cât se poate de repede într-o stare accentuată de mâhnire. Aşa se întâmpla şi de această dată, nu fără motiv, deoarece trebui să ispăşesc folosirea acelui cuvânt tare prin lipsa mesei de prânz şi, mai mult, trebui să privesc neputincios, cu sentimente foarte tulburi cum fraţii mei savurau cu poftă orezul cu lapte. Această renunţare involuntară m-a durut atât de tare, încât am luat hotărârea de neclintit de a nu mai folosi niciodată cuvântul respectiv. Această hotărâre demnă a fost consolidată şi mai mult de faptul că, în urma mesei, iubita mea bunică, care pe atunci împlinise optzeci de ani, m-a luat deoparte şi m-a spălat pe gură cu o cârpă, frecându-mă atât de tare, încât mi-au dat lacrimile.           — Ptiu, ptiu! Spunea în acest timp. Cine înjură, îşi murdăreşte gura şi asta atrage după sine o spălătură bună! Să ţii minte şi să n-o mai faci niciodată, dacă vrei ca să-mi fii drag şi în continuare!           Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc, această „spălătură” m-a impresionat şi mai mult decât renunţarea la desert, întrucât ceea ce-mi spunea bunica era pentru mine mult mai sfânt decât orice alt cuvânt. M-am retras, deci, într-un colţ neobservat pentru a continua curăţirea buzelor cu mâna proprie. Totodată mi-am adus aminte că nu fusesem singurul care înjurase. Deci, m-am înarmat pe furiş cu cârpa de spălat şi m-am furişat din casă cu gând să-i adun pe toţi complicii. După ce am izbutit acest lucru, le-am explicat ce soartă aveau de înfruntat şi i-am îndemnat spre marea adăpătoare cu apă, din partea de sus a pieţei. Acolo a început „spălarea”, cu atâta silinţă, încât apa ne curgea până pe picioare şi am fost nevoiţi în cele din urmă să stăm la soare pentru a ne usca.           Cât de multă plăcere ne făcuse această spălătură! Trebuie să spun că din acea zi am o repulsie împotriva oricărei înjurături sau sudălmi. Un om poate să-mi fie cât de simpatic, dar în momentul în care am auzit o singură înjurătură din partea sa, mă simt respins, iar dacă se dovedeşte în cele din urmă că ar fi chiar un om care înjură cu plăcere, atunci el nu mai există pentru mine.           Cât de departe poate ajunge un om care se lasă pradă acestui viciu, am putut constata la bărbatul de care am să vă povestesc astăzi. Pilda lui constituie o dovadă clară că nu-i de glumit cu răbdarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.           În perioada când s-au întâmplat cele ce urmează, mă găseam cu Winnetou, căpetenia apaşilor, la indienii navajos, care îl recunoşteau ca supremă căpetenie, făcând, în cele din urmă, şi ei parte din poporul apaşilor. Pe atunci, ei făcuseră tabără în ţinutul numit Agua Grande şi aveau de gând să coboare de aici în Colorado. Dar, mai întâi, aşteptau ca un număr de vânători albi, pe care îi chemasem să ni se alăture, să sosească în tabăra lor.           În timp ce aşteptam sosirea acestor oameni, paznicii indieni aduseră în tabără doi indieni străini, pe care îi prinseseră în condiţii foarte ciudate, îi interogară, dar refuzau să răspundă la întrebări. Nu putea fi scos nici un cuvânt de la ei. Feţele lor nu erau vopsite şi, deoarece nu purtau nici un semn distinctiv, nu se putea stabili cărui trib îi aparţineau. Ştiam că pieile roşii utah erau, în ultimul timp, duşmănoase tribului navajos. Din acest motiv m-am adresat lui Winnetou:           — După părerea mea, sunt indieni utah, deoarece ei au coborât tot mai mult spre sud şi se pare că plănuiesc un atac împotriva indienilor navajos. Poate că aceştia doi au fost trimişi de ei pentru a iscodi tabăra.           Credeam că spusesem un adevăr, dar Winnetou cunoştea mai bine indienii care trăiau aici sus, în nord, şi îmi răspunse:           — Sunt indieni pa-utes, dar fratele meu alb are dreptate când spune că sunt iscoade.           — Oare indienii pa-utes s-au aliat cu indienii utah?           — Winnetou este convins de acest fapt. Dacă ar fi altfel, aceşti doi războinici nu s-ar opune să răspundă la întrebări.           — Atunci trebuie să fim foarte atenţi! Într-un ţinut ca acesta, trebuie să presupui că iscoadele se îndepărtează de oamenii lor la cel mult cale de trei zile. Putem, deci, bănui cam cât de aproape de noi sunt duşmanii.           — Uff! Trebuie să-i căutăm.           — Cine?           — Tu şi cu mine.           — Altcineva, nu?           — Patru ochi buni văd mai mult decât o sută de ochi slabi şi cu cât vom lua mai mulţi cu noi, cu atât mai repede putem fi descoperiţi.

Capitolul I – Lordul David Lindsay.           O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care ştiau să zboare.           Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi drăgălaş, aplecat uşor şi graţios într-o parte, ca o dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale unui vals de Strauss.           Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, de miniştri şi de consulii lor.           Iahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un tablou ciudat.           Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui bărbat. Toată îmbrăcămintea pe care o purta – pantalonii, vesta, haina, chiar şi jobenul – era de culoare cenuşie cu pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă.           Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi aurite numele iahtului: „Lindsay”.           La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se afla un derviş1, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul tresări.           — Lindsay! Murmură. Aşa se numea soţia acelui german afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă!           Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un telescop lung.           Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător „buboi de Alepp”.           Căpitanul se înclină.           — Domnul lord vrea să coboare pe uscat?           — Yes. Unde credeţi că voi coborî, dacă nu pe uscat? Sau vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului?           — Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala „Obrazul strălucitor al lumii” şi are dreptate, dar numai dacă o privim din locul unde ne aflăm acum.           — Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la ei. Well!           Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l ascunse totuşi printr-o plecăciune.           — Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică?           — Of course! 2 Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! Indeed3. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi eu o asemenea aventură. Well! 4. Ia uitaţi-vă!

Capitolul I.           Miss Amiral.           Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme coborî, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, omul nostru strigă servitorului său:           Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea.           Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Létrier, după care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul stăpânului.”           Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la necunoscut.           Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu drumul!”           Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la ameninţările proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în mare grabă, părăsind portiera trăsurii.           Doamne sfinte!… Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se aşternea pe faţă.           Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Létrier! se auzi un şuierat scurt şi poruncitor.           În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele François de Brétigny îşi avea reşedinţa.           Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet.           Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit?           Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc.           Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi adăugă că îi va fi servită de Marc.           Acesta din urmă află cu uimire că încăperile necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie.           În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa lui Marc Létrier.           Ei? rosti scurt noul-venit.           Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită.           Cum te simţi pe uscat?           Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în spatele întrebării.           Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să vorbeşti!           Domnişoară Clairon1, eu sunt…           Un gest poruncitor îi reteză vorba.           Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte stăpânul tău, domnul viconte?           Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos.           Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la ţărm în timp ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. Am să-l pun eu odat’ să tragă la edec. Să simtă gustul scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc.           Létrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor.           Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în apartamentul său, sună din clopoţel. Abia după mai multe încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat.           Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, drumurile noastre se vor despărţi!           Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji.