Recent Posts
Posts
PIESĂ ÎN PATRU ACTE             Personajele:           ALEXEI VASILIEVICI TURBIN, colonel de artilerie, 30 de ai NIKOLAI TURBIN – fratele lui, 18 ani ELENA VASILIEVNA TALBERG, sora lor, 24 de ani VLADIMIR ROBERTOVICI TALBERG, colonel de stat majo soţul ei, 38 de ani VIKTOR JVIKTOROVICI MÂŞLAEVSKI, locotenent-major artilerie, 38 de ani LEONID IURIEVICI ŞERVINSKI, locotenent, adjutant ' pe: sonal al hatmanului ALEXANDR i BRONISLAVOVICI STUDZINSKI, căpiţa:           29 de ani           LARIOSIK, vărul din Jitomir, 21 de ani HATMANUL întregii Ucraine BOLBOTDN, comandantul diviziei lntâi de cavalerie a I           Petliura GALANBA, sotnie* de-al lui Petliura, fost rotmistru al un regiment de ulani URAGAN KIRPATH           VON SGHRATT, general german VON DUST, maior german UN MEDIC DIN ARMATA GERMANĂ UN CAZAC DEZERTOR OMUL CU COŞUL LACHEUL           MAXIM, paznicul liceului, 60 de ani UN HAIDAMAC *, telefonist PRIMUL OFIŢER AL DOILEA OFIŢER AL TREILEA OFIŢER PRIMUL IUNCHER AL DOILEA IUNCHER AL TREILEA IUNCHER IUNCHERI ŞI HAIDAMACI           Actele întâi, al doilea şi al treilea se petrec în iarn anului 1918, actul al patrulea – la începutul anului 191 Locul acţiunii – oraşul Kiev.           * Ofiţer (locotenent) de cazaci în armata ţaristă (n.t.). ** Soldat In armata contrarevoluţionară din Ucraina în p rioada războiului civil (n.t.).                 Actul întâi           TABLOUL ÎNTÂI           Apartamentul Turbinilor. E searĂ. În şemineu arde focul. La ridicarea cortinei, ceasul bate de nouă ori şi cântă delicat un menuet de Boccherini. A 1 e x e i stă aplecat peste nişte hlrtii.           NIKOLKA (cânta acompaniindu-se la ghitară): Vine Petliura*, frăţioare, Sunt zvonuri c-o să ne omoare, Mitraliori, mitralieri, Pilaf să-l faceţi până-n zori, Voi ne-aţi salvat de-atâtea ori, Mitraliori…           ALEXEI Dracu ştie cum de-ţi vine să cânţi aşa ceva! Cântece de bucătăreasă. Nu ştii şi tu ceva mai decent? NIKOLKA De bucătăreasă? Dar le-am compus chiar eu, Alioşa. (Cântă.)           Cânţi dacă vrei, de nu – zici pas, N-ai nici ureche, n-ai nici glas! Există voci la o adică… Ce păru-n cap chiar ţi-l ridică…           ALEXEI Asta se potriveşte perfect la vocea ta. NIKOLKA Degeaba mă ironizezi, Aâioşa, zău că am voce. Ce-i drept, nu-i chiar ca a lui Şervinski, dar e acceptabilă totuşi. O voce dramatică, sau, şi mai           * Petliura, Simon Vasilievici (1877-1926), unul din organizatorii mişcării naţionalist-burgheze din Ucraina în perioada 1917 – 1920. Între 1917-1918 a făcut parte din conducerea Radei centrale contrarevoluţionare şi a fost comandantul suprem al armatelor ei (n.t.).           Exact, de bariton. Lenooika, hei Lenocika! (Jzici, nu-i aşa că am voce?           ELENA (din camera ei): Cine? Tu? N-ai pic de vocţ           NIKOLKA E necăjită, de-aia zice aşa. Şi de altfel, Aljoşs chiar profesorul de canto mi-a spus: „Dumne^ voastră, Nikolai Vasilievici, aţi fi putut ajung la operă, de n-ar fi fost revoluţia”. ALEXEI Mare tâmpit mai e şi profesorul ăsta al tăi NIKOLKA Eram sigur. Nervii sunt la pământ în casa Turb nilor. Profesorul de canto e tâmpit. Eu n-am voc< deşi ieri încă mai aveam, şi, în general, pesimis mul e copleşitor. Iar eu, prin firea mea, am predispoziţie clară spre optimism. (Atinge corzile.           Deşi, să ştii, Alioşa, că şi eu încep să fiu neliniştii           E deja nouă, iar el zicea că soseşte de dimineaţt           Nu i s-o fi întâmpâat ceva?           Tu să vorbeşti mai încet. Ai înţeles?           Greu e, domnule, când ai piatră în casă o sor măritată. (din camera ei): Cât e ceasul în sufragerie?           Ă-ă-ă… nouă. Ceasul nostru merge înainte           Lenocika. (din camera ei): Lasă invenţiile, te rog.           Uită-te la ea, ce emoţii are. (Fredonează.) 1 ceaţă… Ah, totul e înnegurat…           Nu-mi sfâşia inima, te rog. Cântă ceva mai vese (cânta):           Turişti se duc, turişti sosesc… Bonjur turişti, bonjur turistei Filmăm de mult, dar nu fiţi triste. Iubito! Cânt şi ameţesc… Gil-gU, gâl-gU, vin soldăţesc, Chipiuri, cizme şi nădragi           ALEXEI NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ALEXEI NIKOLKA           Vin iuncherii, gardiştii dragi…           Brusc se stinge lumina. Pe stradă trece, ciulind, o unilal militară.           ALEXEI Ei, drace! Tot timpul se stinge. Lenocika, adu t rog luminările.           ELENA (din camera ei): Imediat! … ALEXEI Iar a trecut o unitate.           Elena intră cu luminarea, ascultă cu ateiţie. Undeva depăr se aude o bubuitură de tun.           NIKOLKA Ce aproape e! Parcă s-ar trage chiar lângă Svia-toşino. Oare ce s-o fi întâmplând pe acolo? Alioşa, nu mă trimiţi pe mine să aflu ce se întâmplă la comandament? Zău că m-aş duce. ALEXEI Cum să nu, tu mai lipseai acolo. StaI. Te rog, liniştit.           NIKOLKA Am înţeles, domnule colonel… De fapt, ştii, eu, din cauza… inactivitatea asta… e într-un fel păcat… Acolo oamenii se bat… Măcar de-ar fi gata mai repede divizionul nostru. ALEXEI îţi spun eu când o să am nevoie de sfaturile tale pentru pregătirea divizionului. Ai înţeles? NIKOLKA înţeles. Iertare, domnule colonel.           Se aprinde lumina.           ELENA Alioşa, oare unde-o fi soţul meu? ALEXEI Vine el, Lenocika.           ELENA Dar cum se poate aşa ceva? A spus că vine de dimineaţă, iar acum e ora nouă şi încă n-a sosit. Nu s-o fi întâmpâat ceva cu el?           ALEXEI Lenocika, sigur nu se putea întâmplă nimic. Ştii doar că linia dinspre vest e păzită de nemţi. ELENA Dar de ce n-a sosit până acum? ALEXEI Pesemne că sunt opriţi la fiecare staţie. NIKOLKA Călătorie revoluţionară, Lenocika. Mergi o oră, două stai.           Soneria. teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov
1. UMBRE ÎN LUMINA LUNII.           Văduvită de forfota de peste zi, gara părea moartă. Până şi micuţa locomotivă de manevră, aflată într-un veşnic du-te-vino, încetase să tot fluiere şi moţăia pe şine. Senina şi zâmbitoarea faţă a Lunii apăru dintr-un colţ de pădure şi învălui întreaga fire cu o lumină verzuie, fermecătoare. Salcâmii în floare au pornit să înmiresmeze aerul, iar o privighetoare fără de ocupaţie începu să cânte. Şi-aşa mai departe.           Două umbre se contopiră în obscuritatea dantelată a unui tufiş, de unde bătaia razelor Lunii făcea să sclipească în răstimpuri nasturii unei uniforme de controlor.           — Nu-ţi cred nici o vorbă, tâlharule! Şopti o voce de femeie. Tu doar te joci cu mine, ca apoi să mă laşi.           — Marusia, nu ţi-e ruşine? Şuşoti o voce răguşită, ce tremura de indignare. Mă crezi în stare de-o asemenea măgărie? Mania, eu mai degrabă mă-mpuşc în frunte, decât să fac de pomină o femeie!           — Te-mpuşti pe naiba! Las-o baltă! Murmură mânioasă vocea de femeie. La ce bun mă pot aştepta de la tine? Te distrezi pe săturate şi-apoi te urci în rapid şi dispari. Lasă-mă în pace!           „Se giugiulesc, afurisiţii,” realiză cu tristeţe şeful de gară, încă burlac, ce stătea afară pe balcon. „Ce frumos străluceşte Luna, mai că-mi vine să strâng în braţe semaforul!”           — Ştim noi, şopti o umbră în vreme ce-o împinse mai încolo pe cealaltă, cum vine asta, c-am văzut altele şi mai şi. Şuşoteşti ce şuşoteşti şi-apoi mă laşi aici, să plâng împreună cu copilaşul şi să-i şterg lacrimile cu pumnii.           — Maniuşa, nu te voi lăsă să plângi. Iar pruncului, de va fi să fie, îi voi şterge lacrimile cu pumnii mei. Nici pâs n-o să zică. Lasă-mă numai să te sărut pe gâtuţ! Îi dau patruzeci puştiului. Ba numai trei.           „Ptiu! Ce seducător neruşinat!” îşi scuipă şeful de gară în sân şi dispăru înăuntru.           — Ia mai du-te dracului!           — Dă-mi guriţa.           — Lasă-mă în pace. Te bagi în mine ca Necuratul.           „Ce muiere încăpăţânată!” îşi zise umbra, în vreme ce-i sticliră nasturii de câteva ori. „Te dau eu pe brazda, diavoliţă mică ce eşti! Iată, îmi veni o idee. Orice-ar zice alţii, îmi umblă mintea ca trenul.”           — Ascultă-mă un pic, Marusia, să pricepi ce-ţi spun! Dacă nu mă crezi pe cuvânt, îţi dau un zălog.           — Dispari de-aici cu zălogul tău cu tot şi nu mă mai necăji!           — Ai un pic de răbdare, Marusia. Ştii ce vreau să-ţi dau? Şopti umbra în vreme ce începu să se descheie la nasturi. Zălogul ăsta e un lucru, porumbiţa mea, fără de care nici să trăiesc nu pot. Că tună, că plouă, va trebui să mă întorc după el.           — Ia arată-mi-l!           Cele două umbre mai şuşotiră o vreme, apoi una dintre ele puse bine ceva. Şi se făcu dintr-odată linişte.           Faţa Lunii trase cu ochiul printre cetinile brazilor şi se ascunse ruşinată într-un norişor, învăluindu-şi chipul precum o cadână.           Şi se făcu o beznă de nepătruns.           2. ZĂLOGUL ÎN LADĂ.           Ploua de parcă turna cu găleata. Marusia stătea la fereastră şi fumega în sinea ei:           — Oare pe unde se ascunde neisprăvitul ăsta? O, vai, mi-a spus mie inima. Se foieşte ce se foieşte până mă nenoroceşte. Dar fără acest zălog n-ajungi tu departe. Fericirea îmi stă bine ferecată în ladă. Dar cu toate acestea aş dori să aflu pe unde mi se piteşte seducătorul.           3. UN PLAN MÂRŞAV.           În vremea aceasta, seducătorul se găsea într-o secţie a miliţiei.           — Cu ce treburi pe-aici? Îl întrebă comandantul?           Donjuanul îşi drese glasul şi zise:           — Hmm. Cum să vă zic, mi s-a întâmplat un necaz.           — Ce fel de necaz?           — Unul cu totul neobişnuit. Mi-am pierdut cartea de muncă.           — Ba-i ceva foarte obişnuit. Li se întâmplă tuturor indivizilor dezordonaţi. În ce împrejurări a avut loc evenimentul?           — În împrejurări obişnuite. Ştiţi, mi s-a găurit buzunarul. Ne plimbam fermecaţi în lumina Lunii. Şi-i spun.           — Cui?           — Hopa! Mă luă gura pe dinainte. Vă rog să mă iertaţi. Vă spuneam, cum veni vorba, că mi s-a găurit buzunarul, bată-l vina! Iar cartea de muncă ia-o de unde nu-i!           — Duceţi-vă la ziar, daţi un anunţ la mica publicitate, apoi decupaţi-l şi aduceţi-l la secţie. Şi-atunci vi se va elibera o altă carte de muncă.           4. SCRISOAREA FATALĂ.           Câteva zile mai târziu, în ziarul „Sirena” a văzut lumina tiparului un scurt anunţ: „PIERDUT carte de muncă numărul cutare, eliberată pe numele cutare, de către secţia de miliţie cutare, în data de 8 mai 1923. Se declară nulă.”           Peste câteva zile a sosit la redacţia „Sirenei”, căzând ca un trăsnet din cerul senin, următoarea scrisoare: „Prea-stimate tovarăşe redactor! Minte de stinge apele! Cartea de muncă nu-i pierdută, respectivul acela vă vinde gogoşi. Ea este la mine, mi-a lăsat-o ca zălog de iubire. Şi mai are neruşinarea să dea un anunţ la ziar!”           5. EPILOG           „Respectivul acela” a început să-şi smulgă părul din cap şi să se văicărească:           — Vai de mine! Ce ruşine! Ce mă fac acum?           Prietenul său n-a putut să-i spună decât:           — Habar n-am ce sfat să-ţi dau. Te-ai purtat ca un nemernic faţă de biata femeie. Eşti singurul vinovat!                                                                           SFÂRŞIT
PIESĂ ÎN PATRU ACTE   Şi soarta de-ar păstra-o bine-Nu se va cufunda în Lethe Strofa compusă azi de mine…,           EVGIIENI ONEGHIK             Personajele:           Actul întâi.           NATALIA NIKOLAEVNA PUŞKINA.           ALEXANDRA NIKOLAEVNA GONCEAROVA.           ALEXANDRA KIRILLOVNA VORONŢOVA.           ALEXANDRA SERGHEEVNA SALTÂKOV.           CĂPITĂNEASA.           CAMERISTA.           BITKOV.           NIKITA.           D'ANTHES.           ŞIŞKIN BENEDIKTOV.           KUKOLNIK.           DOLGORUKOV.           BOGOMAZOV.           SALTÂKOV.           NIKOLAII.           JUKOVSKI.           HEECKEREN.           DUBELT.           BENKENDORF.           RAKEEV.           PONOMARIOV.           STROGANOV.           DANZAS.           DAL           'UN STUDENT.           UN OFIŢER.           CĂPITANUL DE POŞTĂ           „TURGHENEV.           VORONŢOV.           FILAT.           AGAPON.           PRIMUL OFIŢER DIN REGIMENTUL PREOBRAJENSKI.           AL DOILEA OFIŢER DIN REGIMENTUL' PREOBRAJENSKI.           UN NEGRU.           UN CAMERIUNCHER.           VASILI MAXIMOVICI.           SLUJITORUL.           COMISARUL DE POLIŢIE JANDARMI POLIŢIA.           UN GRUP DE STUDENŢI MULŢIMEA.                 Acţiunea se petrece la sfârşitul lunii ianuarie şi începu tul lunii februarie, în anul 1837.           GONCEAROVA.           E seară. Salonul din locuinţa lui Alexandr Sergheevici Puşkin la Petersburg. Două luminări aprinse pe un pian vechi, iar altele într-un colţ, lingă o pendulă mare, aşezată pe podea. Printr-o uşă deschisă se vede şemineul şi o parte din rafturile cu cărţi din cabinet. Cărbunii ard mocnit în şemineul din cabinet şi în cel din salon. Alexandra Nikolaevna Goncearova stă la pian, iar meşterul ceasornicar B i t k o v îşi face de lucru cu instrumentele lingă pendulă. Sub mâinile lui Bitkov, mecanismul bate ora şi cântă la întâmplare. Goncearova mângâie clapele pianului şi fredonează. De dincolo de fereastră răzbate zgomotul viscolului. (cântă încetişor):           S-a iscat din cer furtuna Şi zăpada viscoleşte. Ba ca fiara urlă-ntruna, Ba ca un copil scânceşte.           Minunat cântec! Azi am avut ceva de lucru pe lângă podul Praceşnâi. Merg eu pe pod şi într-adevăr… Doamne! Ce se mai răsucea, ce se mai învârtejea zăpada! Până şi-n ochi şi-n urechi îţi intra. (Pauză.) Permiteţi-mi să aflu, cine-i cel ce a compus acest cântec? Alexandr Sergheevici.           Nu mai spuneţi! Priceput mai e. Auziţi cum urlă în horn?! Doamne sfinte, chiar zici că-i un copil… Minunată poezie.           Răsună clopoţelul de la uşă. Intră N i k i ta.           NIKITA Alexandra Nikolaevna, domnul locotenent colonel Şişkin vă roagă să-1 primiţi. Care Şişkin? Şişkin, locotenent-colonelul.           BITKOV.           GONCEAROVA BITKOV goncearova nikita.           GONCEAROVA De ce aşa de târziu? Spune-i că nu pot să-1 primesc.           NIKITA Pai cum să nu-1 primiţi Alexandra Nikolaevna?           GONCEAROVA Ah, Doamne Dumnezeule, mi-am amintit! … PofLteşte-1 încoace.           NIKITA Am înţeles. (Merge spre uşă.) Of, ce năpastă… ce prăpăd… (Iese.)           Pauză.           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN (intrând): Vă rog cu umilinţă să mă iertaţi, mi s-au aburit ochelarii. Am cinstea să mă recomand: Alexei Petrov Şişkin, locotenent-colonel în rezervă. Fiţi atât de bună şi iertaţi-mă că v-am deranjat. Ce spuneţi de vremea asta? Nici un câine nu-ţj vine să-1 scoţi afară. Ei, ce să-i faci! Şi cu cine am onoarea să vorbesc? Sunt sora Nataliei Nikolaevna. Ah, am auzit, am auzit. Sunt extrem de bucuros să vă cunosc, madmuazel. Veuillez-vous s'asseoir, monsieur1. Parle rius, madmuazel. Vă mulţumesc. (Se aşază.) Ce mai vreme, ziceam. Nu-i aşa? Da, viscoleşte.           Pot să-1 văd pe domnul cameriuncher? îmi pare foarte rău, dar Alexandr Sergheevici nu-i acasă.           Dar pe soţia dumnealui? Natalia Nikolaevna e şi ea în vizită. Ah, ce ghinion! Nu ştiu cum se face că nu-i găseşti niciodată.           Vă rog să nu vă neliniştiţi, puteţi vorbi şi cu mine.           Eu aş fi vrut să discut cu domnul cameriuncher. Dar, în sfârşit, mă supun, mă supun. De altfel trebuşoara-i destul de simplă. La diferite intervale de timp domnul Puşkin a luat de la mine douăsprezece mii şi jumătate ruble în asignaţii*, lăsându-mi zălog şaluri turceşti, perle şi argintărie.           Ştiu…           Douăsprezece mii şi jumătate, în cap.           GONCEAROVA ŞIŞKIN lVă rog să luaţi loc, domnule (fr.). * Asignaţie – In Rusia ţaristă, semn monetar de liirtie care a circulat în perioada 1769-1843 (n.t.).           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           Şi n-aţi putea să mai răbdaţi puţin? Aş răbda eu, doamna, ba chiar cu mare plăcere. Şi' Hristos a răbdat şi ne-a poruncit şi nouă să răbdăm. Dar trebuie să vă puneţi în situaţia noastră. Trupul trebuie şi el hrănit. Şi dacă nu vă e cu supărare, băieţii mei fac serviciul la marină. Sunt nevoit să-i ajut. Am venit să vă previn, doamnă, că mâine vând lucrurile. Am găsit un negustor persan care-mi convine. V-aş ruga insistent să mai aşteptaţi. Alexandr Sergheevici vă va plăti dobânda. Credeţi-mă, nu pot. Aşteptăm din luna noiembrie, alţii de mult le-ar fi vândut. Mi-e teamă că-1 scap pe persan.           Am un colier şi nişte argintărie. Poate aţi vrea să le vedeţi?           Vă rog să mă scuzaţi, da-i mare bătaie de cap cu argintăria asta, doamnă. Iar persanul… Dar nu se poate, cum să rămânem fără lucruri?! N-aţi vrea să le vedeţi totuşi? Vă rog să veniţi la mine în cameră. teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov
Cuvânt înainte.           Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează şi că ele mi-au parvenit în nişte împrejurări stranii şi câtuşi de puţin plăcute.           Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poşta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaş, precum şi o scrisoare.           Pachetul cuprindea însemnările de faţă, iar scrisoarea avea un conţinut din cele mai neobişnuite.           Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruieşte însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu şi astfel să le încredinţez tiparului.           O dorinţă stranie, totuşi lăsată cu limbă de moarte.           Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înşelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.           Astfel că i-am primit darul.           Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigaşul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor şi nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a şi fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigaţiei şi care a încercat, o singură dată în viaţă, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.           Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.           Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat vreodată.           În sfârşit, o a treia şi ultimă observaţie: contribuţia mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretenţios, inutil şi chiar neplăcut.           Epigraful suna astfel: „Fiecăruia după faptele sale…”           Afară de aceasta, am aşezat semne de punctuaţie acolo unde era nevoie.           De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deşi, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuşi, ce poţi pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanţuri!           Aşadar…           PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul 1           Aventura începe.           La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceaţă proaspătă şi sufletul parcă se mai îmbunase şi el, prinzând din nou dragoste de viaţă.           Îmbrăcat în costumul meu cel bun şi cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu şi pe care o primisem cu totul pe neaşteptate. Iat-o: „Mult preastimate Serghei Leontievici!           Nutresc o vie dorinţă de a te cunoaşte şi, în acelaşi timp, de a-ţi solicita părerea într-o problemă foarte delicată şi care ar putea să te intereseze în mare măsură.           Dacă dispui de timp, aş fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.           Cu salutări, X. Ilcin.”           Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colţul din stânga, sus, purta un antet: „Xaveri Borisovici llcin regizor – Scena de studii a Teatrului Independent.”           Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, şi nu auzisem niciodată de existenţa unei „Scene de studii”. Despre Teatrul Independent auzisem, ştiam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.           Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigaţia. Locuiam pe atunci într-o cămăruţă, la etajul şase, prea puţin confortabilă, totuşi separată, şi care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.           Aşadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănţuie din nou, precum şi la Xaveri Ilcin şi mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existenţa mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă şi ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuşi, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reuşit s-o fac, mai ales în ceea ce priveşte ultima întrebare, şi astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuinţă.           Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu şi să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost ruşine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam şi pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine şi mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă şi cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anuşkăi?           Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat şi am trecut pe lângă o prăvălioară la uşa căreia un om cu părul alb vindea insigne şi rame pentru ochelari.
Un corespondent proletar.           În depozitul de cărţi nu era nici un client, iar vânzătorii stăteau plictisiţi în spatele tejghelelor, când sună soneria şi apăru un cetăţean cu o barbă roşcată în formă de evantai. Acesta spuse:           — Aş dori.           — Cu ce vă putem servi? Întreabă bucuros unul dintre librari.           — Daţi-mi, vă rog, operele cetăţeanului Lermontov, spuse cetăţeanul şi sughiţă un pic.           — Doriţi operele complete?           Cetăţeanul se gândi un pic, apoi răspunse:           — În întregime. Cam cinci'spe-douăzeci de puzi.           Vânzătorului i se făcu părul măciucă.           — Vă rog să mă iertaţi, dar abia dacă are cinci pfunzi în totalitate.           — Ştiu, răspunse cetăţeanul, întotdeauna asta cumpărăm. Împachetaţi-mi vreo cincizeci de bucăţi! Să le ducă băieţii afară, acolo îi aşteaptă cărăuşul meu.           Vânzătorul urcă în fugă treptele de lemn şi îl încunoştinţă de la marginea raftului cel mai îndepărtat:           — Regret dar nu mai avem decât cinci exemplare.           — Ce păcat, se întristă clientul. Ei, fie, daţi-mi-le măcar pe acestea. Şi te-aş ruga, dragă tinere. Să-mi împachetezi nişte istorii universale.           — Câte bucăţi? Întreabă fericitul librar.           — Adună vreo cincizeci.           — Cincizeci de bucăţi?           — De puzi.           Toţi vânzătorii ieşiră din gheretele lor, iar şeful de raion fugi el însuşi să-i aducă clientului un scaun.           — Vasia! Aruncă încoace „Universala”, tot ce găseşti. Eventual, le doriţi legate? Cu chenare aurite?           — Nu-i necesar, răspunse cetăţeanul. Ce să facem cu legătura? Nouă ne trebuie în primul rând, o hârtie cât mai proastă.           Vânzătorii mai să-şi iasă din rânduială.           — Dacă doriţi o hârtie ordinară, îsi reveni în fine careva dintre ei, atunci vă recomand operele lui Puşkin în ediţia Compopagricol.           — Nu-mi trebuie Puşkin, răspunse cetăţeanul, că-i plin de picturi, iar ilustraţiile sunt prea tari. Dar împachetează-mi vreo cinci puzi din Compopagricolul ăla, să-l încerc.           După un pic de timp, rafturile fură golite şi însuşi şeful de raion îi înmână ceremonios cetăţeanului nota de plată. Băieţii de prăvălie cărară icnind pachetele de cărţi. Cumpărătorul plăti cu cervoniecieci albi şi foşnitori, apoi spuse:           — Să ne revedem cu plăcere!           — Permiteţi-mi să vă întreb, solicită şeful de raion plin de curtoazie, Dumneavoastră sunteţi pesemne reprezentantul unei firme uriaşe, nu-i aşa?           — Al unei firme cu adevărat mari, răspunse mândru clientul. Facem comerţ cu peşte sărat. Toate cele bune!           Şi plecă.                                                                           SFÂRŞIT