Recent Posts
Posts
Pădurea tăcea.           Printre copaci se furişa, fără prea mare grabă, un lup şchiop. Se opri chiar lângă marginea drumului. Ridică botul ascuţit şi mirosi lung văzduhul. Deasupra pădurii soarele înota pe un cer complet senin. Lupul încercă să privească în sus, la soare, dar nu reuşi.           Uşor, abia auzit, lupul cel bătrân şi şchiop scotea un fel de mârâit surd, ce făcea să vibreze foile de ferigă de sub botul său. Nu mârâia din cauza foamei, fiindcă nu-i era foame. Nici de teamă. Nu, lupul cel bătrân şi şchiop pur şi simplu cânta. Se simţea bine. Iarna era încă departe. Poate avea să fie ultima sa iarnă. Şi despre asta cânta. Dar deocamdată, în pădurea uşor atinsă de toamnă, se simţea ca-n anii de demult, ai tinereţii, când alerga în fruntea haitei cenuşii. Şi despre asta zicea cântecul.           Stând acolo pitit la marginea drumului, lupul poate aştepta sa vadă vreun om trecând. Oamenii îi stârneau o anumită curiozitate. Îl interesau chiar. Asta fiindcă era un lup foarte bătrân şi înţelept…           Şi despre asta zicea cântecul…           De jos se auzi un motor care trăgea greu pe serpentine. Când maşina apăru, lupul se retrase niţel în pădure, dar nu prea mult, fiindcă nu se temea. Un minut, sau două, alergă printre copaci, urmărind maşina. În cele din urmă se opri, se aşeză şi căscă lung, cu atâta poftă, că-i trosniră fălcile.           Din autobuz Adrian observă şi el umbra cenuşie care gonea şchiopătând printre copaci.           — Priviţi, un lup! Ne urmăreşte un lup! Exclamă unul din pasageri.           Apoi maşina coti şi lupul nu se mai văzu. Umbrele se clătinau printre copaci. Prin reţeaua lor soarele puncta pământul cu săgeţi subţiri de lumină. Adrian zâmbi. Toată fiinţa îi vibra, pradă unei nervozităţi pe care încerca din toate puterile să şi-o înfrâneze. Privirile celui din stânga îl cercetau la răstimpuri cu insistenţă.           Oare?           Îl observase încă înainte de a se urca în autobuz. Călătorii îşi tot priveau furioşi ceasurile, în timp ce şoferul nu se hotăra să sfârşească o convorbire plăcută, în faţa autogării.           Adrian revăzu scena într-o clipită: tânărul acela, cu părul negru, imens, vâlvoi, cu faţa prelungă, slabă şi palidă, observându-l tresărise vizibil. În ochi îi lucise întâi surprinderea, iar apoi ceva asemănător cu bucuria…           Dar imediat bucuria lăsă loc îndoielii. Faţa i se lungi şi mai mult, ochii mijiţi continuară să cerceteze chipul lui Adrian.           Acesta, evident, nu înregistrase decât parţial toată gama de sentimente prin care trecuse tânărul din stânga. Fireşte, se prefăcuse că nu observă nimic din interesul pe care i-l arăta celălalt.           Adrian privea afară preocupat, răspunzând monosilabic şi în contratimp cetăţeanului care şedea chiar lângă el, un rotofei cu pălărie de paie şi cu o nesfârşită poftă de vorbă.           Nu era de loc urât drumul acela!           Serpentinele îşi înlănţuiau spiralele uimitoare, escaladând ca treptele unei scări muntele împădurit şi bătrân. Autobuzul urca încet, mormăind ostenit, clătinându-se greoi ca un uriaş elefant.           Fiecare întoarcere de o sută optzeci de grade pe curbă părea o lovitură prelungită de gong, o întindere a unui nerv nevăzut, curmată brusc.           Adrian îşi scutură capul, ca dintr-un vis. Îşi dădu seama deodată că pisălogul de lângă el îl întrebase ceva pentru a treia oară. Ce anume, n-avea habar.           — Ia mai tacă-ţi fleanca şi mai du-te dracului! Se răsti Adrian.           Rotofeiul cu pălăria de paie rămase cu gura căscată, în vreme ce obrazul i se împurpură încet, semn sigur că furia îl cuprinde, înlăturând încet mirarea…           Nu, să fim serioşi, nu s-a întâmplat aşa ceva. Adrian mai degrabă ar fi înghiţit un arici viu decât să se adreseze atât de nepoliticos unui necunoscut. Îl trimise la dracu', e drept, dar în gând…           Strălucirea zilei începu să pălească undeva, umbrele prinseră a se lungi. Adrian se gândi pe neaşteptate la lupul şchiop pe care-l văzuse fugind printre copaci… în acest ceas pădurea încremenise, parcă în aşteptarea unei schimbări.           În buzunarul stâng al hainei, la piept, Adrian păstra un mic obiect rotunjit, ce pulsa ca o inimă, trimiţând un zvon mărunt, un clinchet argintiu.           Istoria acestui mic obiect este deocamdată scurtă, dar nu şi simplă.           Cu puţin timp în urmă, abătându-se pe o potecă prea puţin umblată, un inginer silvic plecat la pescuit, însoţit de pădurarul de prin partea locului, observase printre ramuri un sclipăt blând, roşiatic. Sursa acestei licăriri era un ceas, un mic ceas de damă aurit, având formatul „de buzunar”, aşa cum se purta la gât acum o jumătate de veac.           Nu era, desigur, o întâmplare obişnuită să dai peste un ceas, legănându-se între ramuri, în desişul pădurii! Mai ales că împrejur n-a fost descoperită nici o urmă… Şi mai ales că micuţul ceas mergea, indicând cu exactitate ora!           În timpul nopţii plouase şi picături mici se mai prelingeau pe lănţişorul subţire. În liniştea plină de tresăriri a pădurii, ceasul continua să ticăie, trimiţând împrejur impulsurile lui străvezii.           Cercetarea ulterioară, amănunţită a ceasului a dus la unele concluzii. Marca: „Wizard”. Data fabricaţiei: 1903. Un amănunt important: mecanismul era prevăzut cu un arc ce trebuia tras doar o dată pe săptămână, ceea ce explica oarecum lipsa urmelor; ceasul se afla probabil de mai mult timp acolo, poate de câteva zile, şi continua să meargă; între timp plouase de două ori – urmele se şterseseră.
„… eu aparţin pădurilor şi singurătăţii”.           Knut Hamsun                 O zi oarecare: aniversez atâţia ani de la naştere – da. Însă, mă întreb, ce orgoliu, ce păgubos acces de vanitate, mă îndeamnă să aduc pe tapet un amănunt cu totul neimportant?           Văd o cameră îngustă unde, în afară de opt sau nouă paturi metalice, mizerabile, înnegrite, probabil salvate din incendiul unui spital, abia dacă poţi distinge fantoma unui şifonier antic – antic în sensul că e vechi şi hodorogit, gata să se destrame – şi o chiuvetă defectă din care apa susură într-una, fiindcă aşa îi place apei, să susure, să picure, când e prea obosită să mai curgă.           E frig. Opt sau nouă inşi pătrund în acelaşi timp în strâmta încăpere, înghesuindu-se, îndemnându-se unul pe altul să aţâţe un foc – însă nimeni n-are chef. E ora unsprezece şi zece la ce bun un foc?           Şi astfel, din scrumul focului neaprins s-a întrupat MARELE JOC.           Prognoză meteo: va ninge mult!           Personaje:           Bucur O.           Medic, laureat al premiului Ambroise Pare al Academiei Franceze de Medicină.           Actor, laureat al premiului „Oscar”.           Toma Bumbuc.           Marele Şeik Rahman.           Dhimitrie (poetul)           Ştefan cel Bigot.           Dimitrie (pietrarul)           Jake Marigni d'Acteon.           Melania.           Z. (de la „zăpadă”) şi alţii, şi altele           1. Cum te rabdă inima să treci pe lângă o biată oaie, fără să-i oferi un drops?           2. Îl cunoşteam prea bine, el este omul care-şi flutură zadarnica sete de fantezie ca pe o flamură de pirat! Avertizez: fraza aceasta ascunde o capcană.           3. Cât mă bucură că am izbutit să leg cu atâta indiferenţă cuvintele începutului. Ele spun aproape totul. Unele amănunte de plan secundar abia dacă mă voi osteni să le mai adaug, azi, mâine, sau în altă clipă răcoroasă când venele Turnului de Apă vor zbârnâi pe diferite voci, aducându-mi în memorie, poate, profilul de pungaş melancolic al locatarului anterior, locotenentul Kalendula, cu mult controversata-i existenţă asupra căreia magnificii, supravieţuitorii, n-au izbutit încă să se pună de acord: fiindcă nici n-au comentat-o.           4. Întind o labă cu degete subţiri, foarte lungi, cam jilave la orice oră, labă de intelectual: am un nume stupid, Toma Bumbuc. Aduce a uscăciune. Dar în această privinţă, nu am nici o vină. Chiar dacă visez nopţi cu formidabile cavalcade (dar cu final penibil), mă declar cel mai conformist individ, şi cel mai cuminte redactor al foii „3 fire împletite”. Cum să răspund altfel valurilor alternative de tembelism?!           Fiindcă mă apropii ca înălţime de unu nouăzeci, magnificii, supravieţuitorii, consideră că şi în prezent, ajuns la mijlocul vieţii, continui să sporesc în lungime; tot o anumită sugestie a lor e că, slab cum mă aflu, pot fi folosit în loc de ac. Aţa, la nevoie, se poate strecura prin urechi.           5. Ninge iarăşi!           Ninge mereu! Printre fulgii de zăpadă, indivizii suferă o dedublare ciudată. Se întâmplă ca, dând colţul, brusc, să se privească ochi în ochi, acelaşi om. Şi se sperie. Şi individul fuge de sine însuşi. Nu reuşeşte. Nimeni n-a reuşit să se privească, de la distanţă, cu nepăsare.           6. De la înălţimea Turnului de Apă zăresc nălucind către mine – chemare stridentă la acţiune.           — Panoul cinematografului Tivoli care glăsuieşte: Marea premieră a sezonului! „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday”. În rolul lui Doc – Kirk Douglas. În rolul Rio Jim – Bucur O.!           Trebuie să mă adun, să văd şi eu, în sfârşit, această peliculă despre care se vorbeşte mult. Împrejurul reclamei, aş zice, ninge şi mai intens, z. (zăpada) s-a lipit de unele litere, acoperindu-le, sau deformându-le. Prin văzduh, alături de fulgi, sau printre fulgi, săgetează scarabei, fluturi, mustăţi smulse, ici colo câte o perucă singuratică – miniaturală paraşută, iar şi mai rar, piei de leopard, de panteră. Dar iată că fac ocoluri, ocoluri, în loc să mă apropii de subiect. Iar adevăratul subiect e în momentul acesta vizitatorul meu. De vreo jumătate de ceas vizitatorul meu a încremenit. E un ins cenuşiu ca o ceaţă clasică. Dacă ar merge prin ceaţă, nu i-ai deosebi contururile – cu atât mai periculos! Aţi văzut vreodată o răgace care stă încremenită şi pare că meditează? În realitate nu meditează. Nici vizitatorul meu cenuşiu nu neditează, ci pentru un interval a ieşit din timp. Cenuşiii izbutesc să iasă din timp mai lesne decât alţii, de alte culori. Ultimele sale cuvinte rostite, au fost:           — Prin urmare, îmi spuneţi, sau nu, unde-l pot găsi pe nesuferitul, pretinsul actor Bucur O.?           Nu m-aş opri asupra modului său de a rosti cuvintele, împiedicat, nefiresc… Dacă aş fi psihiatru, aş da o sentinţă drastică – însă nu sunt psihiatru.           Iată ultimul meu răspuns:           — Persoana care vă preocupă în aşa hal, se află departe, la Los Angeles, prin California mi se pare. Turnează doar câteva filme… De ce n-aţi da o fugă până acolo?
            CAPITOLUL UNU           „Există o soluţie radicală excelentă, care rezolvă într-adevăr totul. Cu acest gând se mai poate trăi.”           Montaigne (sau altcineva)           — Radio România, Radio Bucureşti, postul Dacia Română şi Radio Moldova, pe toate lungimile de undă! Important! Mâine începe desfacerea produselor din penitenciare, diferite jucării, table, şah, domino, coşuleţe împletite, diferite alte obiecte intime.           — Închide-i, te rog, pliscul! Ceru Sergiu Cecâan Xillihphant, supraveghind cu plăcere timbrul vocii sale. Conturul Ceciliei lăsă pe diagonala camerei un tunel fosforescent de parfum, aparatul sughiţă şi tăcu. După ce tăcu, Sergiu mulţumi; el declară că i-a venit o mare idee şi începu s-o expună cu neglijenţa unui leopard sătul; Ceciâia deodată îl întrerupse.           — Xilliphant! Ţi-a spus Teo că eu descind din suveranii Suediei?           Teofil mirii:           — Ce legătură are una cu alta? Şi întinse spre pahar mina sa păroasă şi leneşă.           — Poate că are! Ia repetă: din cine descind, iubitule?           Teofil nu binevoi sa răspundă, trei picături de sudoare se plimbau nefiresc pe faţa lui strâmbă, urcau, în loc să coboare. Se şi cherchelise. Era descurajat, plictisit, gelos.           — Vorbeşti suedeza?           — Numai în somn, se interpuse Teo, şi linia gurii sale arăta la fel de nesigură ca o tranşee după ce a primit mângâierea artileriei inamice.           Aceşti vanitoşi – medita Cecilia – privindu-i printre gene cu un sentiment complex, poate cu un fel de ură indiferentă, dar şi cu o uşoară milă, aceşti bărbaţi vanitoşi; să vedem, vor cădea ei în capcana ce le-o pregătesc?           Puţin mai târziu, la o oră când nu se mai fac vizite (dar erau prieteni şi protocolul la ei nu conta), apăru şi un ofiţer, pe nume Fritz Hellermann, bun amic al lui Teofil. El depuse mantaua în antreul garsonierei şi, după ce-şi răzui cu insistenţă cizmele, înaintă, puţin ţeapăn, puţin solemn, dar învăluit într-o demnitate interesantă, până în faţa Ceciliei. O sticlă cu băutură se odihnea elegant, în unghiul drept al braţului său. Se înclină:           — Du bist schon, wie eine junge Wolfin.           — A spus un fel de prostie – traduse Teofil. Ceva cu o lupoaică. Şi, nemulţumit, preciză: A spus că eşti frumoasă ca o tânără lupoaică, poftim!           — Fritz ştie să fie galant! Şi Cecilia îl gratulă cu o intensificare a strălucirii ochilor, incluzându-1 în aceeaşi clipă în planul ei (de ce nu?!): „Cum de nu m-am gândit, un neamţ la casa omului nu strică, dacă n-ai unul, cumpără-ţi!” parafrază un proverb şi închise ochii peste un vis al ei, nerostit.           Terminară sticla de „Dr. Ambrosi Imperial”, băură „Furmint” trecură apoi la coniacul adus de oaspete, excelent, bun de plimbat îndelung pe limbă sub cerul gurii, ceea ce nu făcea Teo, lacom şi din minut în minut mai ameţit. Era de presupus că Hellermann atinsese vreo treizeci şi cinci de ani, cel mai vârstnic dintre cei de faţă; o figură atrăgătoare în formă de triunghi, uşor asimetrică datorită unei deviaţii de sept sau poate a unui accident care-i cârmise vag şaua nasului, buze bine reliefate, cărnoase, deloc reci. Purta Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, peste care Sergiu Ceclan, într-un elegant costum civil, plimbă o privire indiferentă.           Teofil ridică pocalul în direcţia ui Hellermann, dar vorbi, cu gura puţin strâmbă, spre Ceclan:           — Am vaga bănuială că musafirul meu (şi al nostru!), deşi pretinde că nu ştie decât limba sa natală, mai cunoaşte pe puţin trei-patru graiuri, şi chiar româneşte, aşa că, vezi!           — Lucrează la unui din serviciile lor speciale?           — Pe naiba, pretinde că e pilot, dar predă la una din universităţile lor vechi, una din acelea care s-au înfiinţat pe când restul lumii era încă populat numai cu cimpanzei, cunoşti cântecul!           — Gibt es în diesen Haus ein Bonbon? Se strecură pe neaşteptate între ei glasul potolit al lui Hellermann.           Îl priviră miraţi; discutând despre el, uitaseră prezenţa sa reală, şi ofiţerul neamţ repetă cu amabilitate întrebarea, iar Teo traduse:           — Întreabă dacă în casa asta există vreo bomboană. Trebuie să existe!           Cecilia pluti spre bufet.           — Se dă în vânt după dulciuri, explică ea instalând pe măsuţă o fructieră cu fursecuri. Moare după dulciuri, însă bomboane n-am! Teo, imploră-l să mă ierte. Am uitat de bomboane!           — Cacilia bittet un Entschuldigung, sie hăbe verges-sen Kuchen zu kaufen, Fritz.           — Ich bin bereit alles zu verzeihen, dies aber nicht.           Xilliphant interveni:           — Transmite-i acestui devorator de creme toate complimentele mele!           Teo, plictisit, îndeplini oficiul:           — Mein Freund Sergiu bittet mich, dir zu sagen, dass du ihm sympatisch bist. Unerwartet jur ihn war, dich bonhonknabbernd zu schen.           Ceclan îşi stăpânea râsul: Teo se împiedeca în cuvinte.           — Parcă ai tăia cu fierăstrăul! Făcu el.           Fritz Hellermann zise:           — Sergiu ist ein neiier Junge, und ich glaube dass ihm die Mădchen nachsteigen, Worauf war ev aber gefasst?           — Walirscheinlich ist Sergiu der Meinung, dass ein Mannesbild wie du keine Bonbon schlucket, sondern., bolborosi Teo, beat criţă, cu buzele învineţite, în vreme ce ochii începură să caute, bănuitori, eventuale schimburi de priviri între Cecilia şi Fritz Hellermann.           — Wir verbrachten einen reizenden Abend. Erlauben sie mir, mich zu verabschieden.           — Îmi place limba „aliaţilor”! Mai ales când o râşneşte Teo. Parcă bate cuie în beton!
l. Povesteşte autorul. Cercul verde dureros al arborilor, într-o rază galbenă a soarelui, doi jderi care şerpuiau unul în urma celuilalt, împietriră brusc. Până şi firele de iarbă dimprejurul lor deveniră ghimpi. Pe meterezul de stâncă de sub Hornul Diavolului buha cea bătrână – 340 de ani, după unii – numită de către localnici Madame Clementa, care oricum îşi petre-cea trei pătrimi din viaţă într-o metafizică încremenire meditativă, încreme-ni dublu, dacă mă pot exprima astfel, şi cred că pot, aţintindu-şi ochiul în care se vălătucea o parte din fumul de păcură al infernului, către centrul luminişului toropit de căldură unde apăruse pe neaşteptate o făptură aproa-pe diabolică.           Apăruse un lup înalt, slab, de o supleţe pur lupească, aş zice, de n-ar fi fost combinată şi cu supleţea vechii rase a dogilor germani, în fine un lup a cărui labă dreaptă din faţă era puţin mai scurtă şi întrucâtva strâmbă – dacă nu e prea dură exprimarea – urmare a unei răniri de acum vreo doi ani când bolta unei peşteri se prăbuşise peste el.           Acesta este Lupul Şchiop.           Cu voia dumneavoastră, dumnealui va ocupa un anumit rol în nara-ţiunea ce urmează. Şi chiar fără voia dumneavoastră, fiindcă, ce să fac, în postura aceasta privilegiată de autor, eu conduc dansul. În paranteză fie zis, cu adevărat privilegiată? Dacă da, ia amice acest condei şi narează mai departe ce vreau să zic eu aici despre Lupul Şchiop şi toate celelalte. Poate că nu este ceva esenţial; dar dacă este? Rişti un asemenea pariu?           Deodată răsunară aproape simultan două împuşcături.           Dacă aş fi un tip pedant, iar uneori îmi place să fiu, aş risca să afirm că se trăsese dintr-o armă de fabricaţie austriacă, model Makenzie. Şi tatăl meu a avut o asemenea jucărie cu două ţevi care, prevăzută cu alice grele, era în stare să doboare şi un lup, cât ai clipi. Pe Lupul Şchiop însă nu l-a doborât.           La fel de brusc, de inexplicabil, de diabolic, precum se ivise, Lupul Şchiop deveni invizibil.           Sus în cuibul ei de piatră, sub Horn, Madame Clementa tresări răvăşindu-şi penajul. Zeci de păsări, ereţi de stâncă, rândunele, ciori ordinare, şi chiar un şoim îndepărtat şi singuratic, îşi arcuiră aripile, executând viraje scurte. Chestie de instinct. Majoritatea păsărilor se topiseră ca şi cum ar fi intrat în stâncă. Şoimul prinse înălţime. Jderii dispărură din luminiş. Arborii oftară. Doi oameni pătrunseră în poiană legănându-şi armele de vânătoare ce încă mai fumegau. Nu cred că vor juca vreun anume rol mai de soi, însă iată-i că intră pe neaşteptate în povestirea mea, şi nu pot să-i ignor. Pur şi simplu nu pot.           Cel mai vârstnic, mărunţel, sfrijit, cu craniul cât pumnul, probabil foarte bătrân, maestrul de vânătoare Gavrilă Surducan, onorat cu acest titlu de Regele Carol al doilea în persoană, se aplecă de-i trosni mijlocul, cău-tând în iarbă ceva anume, niscaiva sânge spre-o pildă, ca să fie, acolo, un semn că măcar atinseseră fiara. Negăsind nici o urmă, îşi răsuci încetişor o ţigară culegând cu mâinile subţiri firele de tutun din tabachera ruginită şi străveche şi declară senin:           — Eu am zis. Nu e lup. Nu e fiinţă. E duh…           Pe faţa lui zbârcită, minusculă ca un trofeu al vânătorilor de capete din Noua Zeelandă, nici psihiatrul Gustave Bloch, la modă pe atunci, n-ar fi citit măcar o urmă de sentiment, de teamă superstiţioasă să zicem.           În schimb celălalt individ, înalt, slab, cu ochelari, cu faţa doar puţin mai inteligentă decât botul unui şoşon, domnul Cicerone Surducan student în filosofie şi, fireşte, feciorul unic al maestrului de vânătoare, se apucă să protesteze cu glas dogit şi doct, cum că aşa ceva nu există, adică nu există duhuri, şi depuse jurământ pe pura raţiune aristotelică şi baconiană că nu va cunoaşte pace până ce nu-i vine de hac fiarei, fie cu arma, fie cu otrava, fie cu şiretlicul.           Bătrânul Gavrilă Surducan nu se obosi să-l asculte, pentru el pura raţiune era pură deşertăciune, păşi alene, puţin clătinându-se, către peretele de stâncă pe care lumina verii trezea bogate străluciri şi irizări, ridică ochii, o mişcare foarte înceată, aproape nesfârşită, şi făcu un semn straniu către Madame Clementa, ca un fel de înţelegere, sau de salut, între bătrâni, între foarte bătrâni (sau între nemuritori?), iar apoi, fără să adreseze o vorbă către nătângul său fecior filosof, alese cărarea întortocheată ce ducea spre cabana BLANCA.           Prieteni cetitori, şi mai ales prietene cetitoare, vreau să vă previn, pentru ca să nu fiţi cumva decepţionaţi şi să nu avem pe urmă vorbe, că aceasta este o poveste în mare parte adevărată pe care, cu fantezia noastră modestă, am mai ajustat-o pe ici pe colo, însă nu chiar în punctele esenţale.           M-da!           Buha Madame Clementa nu e o născocire, ea trăieşte şi acum căci e nemuritoare. Lupul Şchiop a existat şi el, l-a împuşcat unul din cei mai ticăloşi oameni de pe pământ, dansatorul Chocolat, pe numele său veritabil Sigmund Oberg, cunoscut şi sub alte nume, precum Sony, sau Ion Coţoban.           Cicerone Surducan se află de asemenea în viaţă, proştii mor, se zice, greu, şi e la fel de tâmpit ca şi în tinereţă.           N-ar fi bine să divulg, însă doi oameni pe care destinul i-a pus faţă-n faţă ca inamici, deşi în mod normal ei ar fi trebuit să ajungă mari prieteni, şi anume Paul Delun şi maiorul detectiv Maximilian Clemir, au existat în realitate, primul trăieşte încă; din amintirile lui am încropit multe din paginile care urmează.           Ah da, uitasem să precizez că, în esenţă, acesta este un roman de aventuri, sub-specia roman poliţist, fiindcă există şi un cadavru, dacă nu chiar mai multe – dar în NE-esenţă, ce este?           În Ne-esenţă, ar putea fi cartea unui autor care a împlinit de curând patruzeci şi trei de ani şi faptul, departe de a-l încânta, i-a dat o nelinişte în plus – ca şi cum n-ar fi avut destule până acum!
CUM ÎNCEPE UN CUTREMUR?           Dacă toate cutremurele virtual posibile s-ar zburli dintr-o dată, ar fi un danţ nemaipomenit, în urma căruia Luxemburgul ar ateriza peste capitala Marii Britanii, în chip de melon, iar mohorâta noastră planetă s-ar transforma în petrecăreaţă cometă. Din fericire pentru Luxemburg, Londra şi alte metropole identice sau diferite, cele mai multe dintre cutremure rămân anonime, se mulţumesc să fiarbă în suc propriu (lavă), fără a se decide să izbucnească.           „Nemuritoare” civilizaţii se nasc, înfloresc şi pier, de bătrâneţe sau prin autostrangulare, fără a şti că s-au zbenguit mereu, prin vecii, pe marginea unui crater fumegând.           CUTREMURUL ÎNCEPE PRINTR-O ILUZIE.           Steaua pe care ţi-ai fixat ocularul lunetei, la început are o tresărire aproape imperceptibilă, ca un frison, în singurătatea ei vânătă, şocantă.           Ai bănui: cutremurul se întâmplă acolo. Pe acel astru preaîndepărtat, periclitându-i aşezările, turnurile, continentele.           Noiembrie, dar în podul casei Isolda mai bate, de undeva, căldura lui iulie şi august ca şi cum fărâmituri din miezul verii ar sta ascunse între grinzile negrite, mormanele de cărţi cu foi fărâmicioase, grămezile de mobilă sfărâmată.           Miroase a uscăciune şi a teamă nelămurită, dar în golul prăfos unde tronează luneta familiei Demetru, atât de veche, poţi căpăta pentru o clipă certitudinea mângâioasă pe care o încerci în contact cu lucrurile durabile sau cu basmele. Şi mai trece o clipă, scurtă ca o înţepătură de spadă. Luneta e rece, indiferentă, adusă pe vremuri din ţara germană, are însă lentilele bune, curbate cu fineţe şi exact cât trebuie, fiindcă nemţişorii se pricep, printre altele, să şlefuiască sticla – şi Felix, al treilea astronom al casei Isolda, vede limpede cum, în depărtările sinistre, fără nici un motiv, steaua Epsilon K saltă şi saltă ca o bilă izbită de monştrii astrali în golurile cosmice.           Deocamdată Felix, greoi, nu pricepe cam ce se întâmplă, cu toate că sub temeliile casei pământul a şi început să zbârnâie, el se miră doar de mişcarea diavolească a constelaţiilor: s-ar părea că dezastrul e universal, că galaxiile se vor scufunda (deşi te poţi întreba unde, mai adânc, decât în abisul în care e înfiptă fiecare…), că vâlvătăile de foc ale sorilor vii vor pieri acum, deşi asta e mult împotriva firii şi a legilor.           Şi aici, dezastrul dă semne: găleata cade de pe taburet, apa rece se varsă peste picioarele lui Felix, el sare ca ars, cu o intuiţie, exclamând.           Dumnezeule mare! Ceea ce nu ajută, nu rezolvă, steaua Epsilon K este pierdută definitiv pentru el, ea şi toate celelalte sclipiri şi apariţii cereşti: luneta îşi pierde echilibrul, se roteşte singură, aşa ceva nu s-a mai întâmplat!           Un urlet străbate noaptea. Nu, cutremurul nu e acolo, ci aici, sub tălpile tale, ignorant mic! Constelaţiile sunt reci, nepăsătoare, iluzorii, ele poate nici nu mai există, doar lumina lor mai pică peste noi, în vreme ce aici bântuie sfârşitul.           Casa Isolda se va prăbuşi imediat. Singuratecă, la marginea oraşului, printre coline, diabolic de întortocheată, e singura clădire despre care nu s-a ştiut niciodată cu exactitate câte etaje are, trei, patru sau cinci.           Urechea lui Felix înregistrează ţipete. Cutremur!           Undeva scheaună Marcel, căţelul Mariei Cianoza.           Inginerul Chera Ion, tatăl lui Chera Simion, aruncă pe fereastră plapome, perne, paltoane. Uită să salveze şi papucii.           Luneta pare o mitralieră sau tun a. a. de calibru mic, prin care bărbaţii familiei Demetru au tot bombardat galaxia cu întrebări foarte neroade. Parcă sltelele divulgă vreodată ceva! Ele tac, şi surâd. Când surâd. Felix se saltă în mâini, are braţe vânjoase, urcă pe acoperiş. Vine o clipă calmă, ce face cutremurul? Luna e bestială, cu coarne, ah, ce lună. În stânga oraşul, clădit în pantă, plin de tenebre, coace tot felul de răzbunări. Oraşul Tarchita, cine ştie de el? Un fleac de cutremur, aici se-nltâmplă des, cine să se deranjeze, cel mult, în somn, schimbi poziţia. Pentru ultima oară Felix Demetru, al treilea astronom al casei Isolda, pierde pământul de sub picioare, mai exact acoperişul casei îl pierde pe el.           Felix zboară, proiectil viu, încă viu.           Şi Manele, clăditorul de temple, tot aşa a păţit.           Şi primii vizitatori de pe Vega, tot aşa umerii şi-au sfărâmat, ei nu cunoşteau cât de puternică e gravitaţia aici. Felix, încă nedumerit, trece în revistă cele trei, patru, sau cinci etaje, unele ferestre-s deschise, răzbesc exclamaţii, împreună cu Felix zboară obiecte, o noptieră, un leagăn, iar apoi, pentru astronom, nu mai urmează nimic. Dacă moartea înseamnă nimic.           CASA ISOLDA S-A PRĂBUŞIT ABIA LA AL CINCILEA ATAC.           Ca o piesă clasică, cinci asalturi a dat cutremurul. Lungă agonie a avut casa singuratică de la marginea oraşului. Cei care mai sunt în viaţă îşi amintesc cum ţipa, protestând. La al doilea atac s-a tânguit ca o trâmbiţă mexicană.           Grinzile pârâiau, sunau ca nişte corzi, iar ferestrele s-au strâmbat, şi geamurile au început să curgă, fărâmiţându-se în mii de bucăţele, vârând frigurile morţii în cei care mai încercau să salveze obiecte, la al treilea asalt.           Când veni a patra zvârcolire a pământului, se petrecu ceva straniu: pârâul Tarchita, căruia de sute de ani nimeni nu-i acordase pic de atenţie, nici măcar pescarii, a sărit din matcă, întunecat, furios şi rostind ocări, şi s-a repezit spumegând chiar pe sub zidurile deja crăpate ale casei Isolda, cărând cine ştie încotro puţinele bunuri salvate din odăile strâmbe… Mai departe, răsucindu-se şi izbind pumni, apa-şi alese drum spectaculos, chiar prin mijlocul oraşului, pe strada mare, împărţindu-l în două părţi egale pentru un mic interval de câteva luni, până când un nou cutremur, mult mai lin, avea să expedieze pârâul înapoi, în vechea albie, c-un simplu bobârnac.