CUPRINS:
În lumile misterului şi ale ...
Recent Posts
CRAII DE CURTEA-VECHE
SUB PECETEA TAI...
Spre primăvară, plecările acestea fura din ce în c...
Cu toate ca, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jură...
ÎNTÂMPINAREA CRAILOR
Cu toate că, în ...
Posts
CUPRINS:
În lumile misterului şi ale tainei – studiu introductiv de Valeriu Râpeanu. 5
Date biobibliografice. 29
CRAI DE CURTEA-VECHE. 33 întâmpinarea Crailor. 35
Cele trei hagialâcuri. 48
Spovedanii. 67
Asfinţitul Crailor. 91
SUB PECETEA TAINEI. 119
De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor*, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea în deobşte.
L-am găsit la „Carul cu bere”, în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netă-iete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc.
Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soiu, azi atât de răspândite. îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mâna dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochiu ca să-mi spuie: „nu le leg”. Şi, după un răstimp, desfă-când pleoapele şi celuilalt: „Ie împrumut chiar”.
Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai eftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. în tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.
Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză”, lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzite. Bogat dela naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită soţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă, conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.
Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femeii cele ce mai supra-vieţuiseră se daserâ aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu, rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.
Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam în totul. Pornise dar să-mi spue, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Vaier Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.
— Vezi”, îmi zise, cu oarecare taină, „femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?”.
Femeia se oprise la a doua masă dela a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.
— O vezi”, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul luând dela dânsa comanda, o ascundea de noi: „să te uiţi la ea bine”.
Timp de pesteun sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceeace-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dânsa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nicit scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aşi fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvirşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.
— Ei, ai văzut-o?” mă întrebă conu Rache care până atunci nu mai rostise nici un cuvânt. „Asta e văduva lui Gogu Nicolau”.
Gogu Nicolau? Scotocii prin toate fundurile de sertare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip. Gogu Nicolau.
— Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el – la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună – da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă”.
„Câţiva ani, cucoana Lina, aşa o chiamă pe văduvă, a purtat o broşa cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit de loc. Aşa s-a întâmplat şi cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni care să i-o păstreze”.
„Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate, împlinise în 98 treizeci-şi-nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tânără decât el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire: ea liniştită, tăcută, rece, el desghe-ţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafă, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii-Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrân pe o mie-două-sute de lei. Poate ce-l făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu, fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decât la stăpâna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. în afară de ceasurile de slujbă – era un harnic şi priceput slujbaş – nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la bererie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvirştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt dela chiriaş, îi plăcea să întârzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privaţilor dela vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni”.
CRAII DE CURTEA-VECHE
SUB PECETEA TAINEI
Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenits Slă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti. Amurgul rug de purpuri aprinde: de-1 priveşti, Se-nfiripă-n vâltoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar, Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul.
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi, Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul, în gemăt să tresalte străbunii adormiţi."
1 în mitologia greacă, muza poeziei epice şi a istoriei; numele său, în greceşte, înseamnă: „a glorifica".
LAUDA CUCERITORULUI
„Rois barbarei, Sombres chasseurs d' aurochs."* H, Taine»
O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne Şi-ai câştigat iznenumărate]
Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne, Când jefuind regeştile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Şi oaselor bogatele veşminte)
O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa
Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântuî, L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.
Povestea ta pierdută e-n viitoarea, De ani supuşi ce vreme-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăşte zarea, Că-nalt răsări, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, vânători < *m. r
Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Şi-ades făceai îngrozitor să urle
De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul şi vierul Şi săgetând jivine-înspăimântate.
În sumbri nori ce trec încomând cerul în zori, goniţi de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de flerul
Ucigător.
— Zburau cu veselie Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge Răsar şi astăzi roşii flori din glie.
Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge Pe-aceea ce pândise rânjitoare, La sânu-i rece să te poată strânge, Şi ai pierit, trădat într-o stjâmtoare. Amar te-a plâns, pletoasa seminţie Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţl avuţie, Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, Ce desfătau posaca ta beţie.
Sunt seri, spre toainnăj adâncl şi strălucita Ce, luminându-mî negura-amintirii, Trezesc în mine suflete-adormite
De mult, încât cad pradă amăgirii Când cerul pârguit la zări cuprinde Purpura toată, şi toţi trandafirii.
Şi-n sânge scaldă para ce-1 aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul.
Un dor păgân sălbatic mă încinde, —
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul. 1912
PROHODUL RĂZBOINICULUI
Din goană-1 săgetară trădat într-o strâmtoaro Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat. Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare.
Şi trupuri răstignite, şi tigve rânjitoare, Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat, Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.
În purpura înfiptă pe zalele-aurite
Cuceritorul pare, urdiilor cernite, Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori.
Şi, ne-mpăcaţi în juru-i, cu suliţele-ntinse I-arată către zare pletoşii luptători Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse;
NOAPTE ROŞIE
Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite) Nu simte, cum în valuri, din rănile cumplite, îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.
Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, Şi când îşi aminteşte cum, de pagini răpite, Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite, Şi cum tăiaţi pieiră coconii amândoi, Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată, Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată, Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain, Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin în valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.
CĂLUGĂRIŢA în sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat, îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A ţării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat – Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
n
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvcdul De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din şea îl prăbuşiră hangerele haine —
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
BOIERUL
„T&iat-ait de Rusaliipre jupan., Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire Boierul. Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură, Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură, Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire, Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură4 Cu dreapta se închină, cu stingă smulge, fură, Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul, De bogăţii e putred şi-1 blastămă norodul. Dar, la Stambul, îl sapă Cjslar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.
ASPRA nu o-mblânzeşte, nimic nu o-nccvcaie, Ani are peste sută şi multe-a pătimit: Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit, Dar n-a putut cţurerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
Şi fără preget luptă, împila şi jupoaie] Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit – Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
A urii. Iar când noaptea 1-a candelii lumină Băirâna ce veghează, stingheră şi haină, Trecutul răscoleşte, din cehi îi dau scântei.
Nu plânge, dar veninul o-năbuşe, greu geme.
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre – de groaznice blesteme.
ÎNŢELEPTUL
„Bea voios şi ospăta.,'
El de măriri deşerte, de faimă, nu viseazăj Domnia n-o râ'vneşte, de curte stă străin. Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, Pe toţi îi miruieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează, Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin, Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin. El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept, Şi când 1-au dus în raclă cu mâinile pe piept, L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndureratăf
Şi dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc, în cântece-amintirea-i e de popor păstrată, Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc, CRONICARUL
Cu uşa zăvorită, în dosnica chilie în care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de orice zgomot, ferit de cehi străin, Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
An după an înşiră, domnie cu domnie. Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverşunafă îşi moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări. Iar pe asupritorii batjocoritei ţări, Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând.
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.
DOMNIŢĂ
Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene Ispita pătimaşă şi doru-nveninat. E-înaltă,.cu plsr galben, cu mersul legănat, în grelele-i veşi. inte păşind măreţ şi-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene, Şi'dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat, Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.
Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir, în mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie
Ea poartă pe subţirea năframă nerămzie, Ca un potir de sânge, un roşu trandafir – Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe, Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.
LA ARGEŞ
Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,. Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor, Şi-n liniştea adâncă, din când în când, uşor, Din ulmi cad frunze moarte rotind în ciipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine JJommţa să privească, din-naltul foişor. <-um soarele-asfinţeşte, împurpurând' de dor, Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, Când se oglindă-n ape murindele văpăi, Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi —
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?
— Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit De taină-îmbălsămată şi florile uitării îi troienesc posace mormântul părăsit.
TRÂNTORUL în trândavă-aromeală stă tolănit greceşte Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii şi işlic. în puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.
Şi gura-î strâmbă numai măscări bolboroseşte. E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mâini străine. El joacă din buric, înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.
Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă, Să-ncalece i-e frică, pe braţe-1 duc la butcă] Dar, el, ce os de Domn e şi viţă de-împărat, Ades, făr' să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul, Şi când în faţa morţii odată s-a aflat, în trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.
CURŢILE VECHI pe veacuri, părăsite pe-ascunsele coline, Zac curţi pustii. Acclo, tăcerea stă'pâneşte Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşto Surpată zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte, Cu iedera cea neagră ce-n st răşini împleteşte O lucie cunună uitatelor ruine.
'Adânc ca de o vrajă par ele adormite.
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite}
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă, Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene, Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă, Purtând pe naltă cucă surguci cu mândre pene.
GRĂDINILE AMĂGIRII
Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo undo Apusa tinereţe s-a ofilit de dor. Şi vapa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor, Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
Şi când ursu2ă luna în tulburi nori s-ascunde Şi mut, văzduhul veşted tresăltă-n lung fior. Va răsări iar umbra cu chip înşelător wu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri, Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură.
Şi singur iar vei plânge în searbedele zori, Amara soartă care te-a prigonit cu ură, încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.
ÎNTOARCEREA ÎNVINSULUI
Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit, Spre casa părăsită în văile uitării, Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit, La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit, Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
Zadarnice. Respinge deşartă-i mângâiere Şi oricât de adâncă ar fi a ta dufere, Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător, Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte în drum, treci peste ele, înăbuşe-al tău dor, Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.
MĂRTURISIRE
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jalf Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi, Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc. Strajă î singurătăţii trist veghează pe colină, Şi în juru-i scara, tainic, liliecii fâllâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt, E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.
DREGĂTORUL
Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită, Trăieşte chiar pe pânza ce-1 poartă-ntruchipat. Iar grijile şi truda adânc. îi au brăzdat De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat, Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat. Să ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
De jale şi de groază cumplit semănător, Atotputernicia-i de mare dregător, încununat de faimă fu fără ţărmurire, Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?
DORMI.
„ Urare binevoitoare Coconitei răposate."
Dormi dulce somn netulburat în flori şi în dantele. Dormi că ţi-au pălit mâinile în grelele inele.
Dormi rece somn ne-nfiorat De gânduri nici de vise, Dormi că ţi-au rănit pleoapele Făcliile aprinse.
Dormi veşnic somn îmbălsămat în beznă şi-n uitare, Dormi că ţi-a muşcat buzele A Morţii sărutare.
SIHASTRUL ŞI UMBRA
„Şişte gradus, temerarii."^ Minunea Sfântului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gcmâiK
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi.
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
„Opreşte-ţi paşii, ttesXbuihtJe." (lat.).
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă, La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă. Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.
_ Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sortit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe, Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor.
— Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta, Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta, Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul. Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă, Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi, Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă, Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi, învreme ce afară, în bezna fulgerată Va chinui pădurea furtuna-nverşunaiă.
— Nu, suspinând, îmi zise ciudatul călător Prin negură-nainte, porni-voi. sunt datori
Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe Adânc întipărită pe chipu-i, mult duios, îi adumbrea de farmec semeaţă frumuseţe. Privirea sa cea neagră, în taina-i oglindită. Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.
Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine, Dar nu jpot nici pricepe de ce oare-nfruntând Primejdia furtunii sălbatice, haine, Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând, Ce poate să te-ndernne, ce poate să te-mbie A rătăci prin beznă sub crunta vijelie?
— Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt csândit A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face, Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit. Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace, în mantă mohorâtă de tainic călător Prin oarba-ntunecime umblând rătăcitor. Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată în boiul ce pe lume avut-am altădată, Când paloşul şi cuca domnească am purtat | Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire.
qnnnilHIU"* « « f 8 t
De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire, Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat, Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând.
SINGURĂTATEA
„Charme divin de mes loisirs, „Solitude, que tu m'es cherc"1
Casanova de Seingalt2
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înăbuşit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,|, Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată ||
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit. J J
1„Fannec divin al clipelor mele de răgaz, J Singurătate, cât de dragă-mi eşti" (ir.).
2Giovanni Giacomo, Casanova de Seingalt (1725 – 1798), faimos aventurier şi literat italian. A exercitat pe rând profesiile de predicator, diplomat, militar, bibliotecar (la castelul contelui Waldste'in, Ia Dux, localitate în nord-vestul Boemiei), publicist etc. Este autorul unor sonete şi al celebrelor Memorii ale lui Jacques Casawx* de Seingalt, publicate postum.
Melancolia face în pieptu-mi să tresalte Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte Veclâi suflete apuse, mult mândre, mult înalte. Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.
Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte La murmurul ei sumbru plutind în depărtări. Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte într-un noian albastru de mistice visări.
Din crudele cătuşe, ce încă mă mai. leagă De omeneasca fire, treptat mă dezrobesc, înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă, Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc, Se-nvoajtă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus, în prada-nfrigurării ce aprig mă frământă Renasc cel de-altădată, acel ce nu-1 încântă Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.
Căci dacă, dus pe gânduri, m-aşez lângă fântâna Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână în fluida oglindă, alături de-al meu chip, în străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare. Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri.
Întotdeauna clânsa mă mustră cu blândeţe:
— De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti; Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.
A-ţi înfrânq, încearcă sălbatica pornire, Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, râu şovăi! Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire, Prin ele doar s-atinge fugara fericire, Urmează-le deci legea şi nu te vei căi.
— Taci, îi răspund, mai scumpă îmi ea inea durere, Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic, Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere, Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere, Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!
Iubirea e robie J trădarea, umilinţă; Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui? Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă. Chiar clipa cea din urmă o voi dispreţul.
Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea De veci şi voi primi-o netulburat şi mut – Spre a putea respinge şj-atunci înduioşarea Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.
Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie. Afară de trufie nimic îi-avut-am sfânt, Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie, J Şi sub călăuzirea-i păşesc cu "bărbăţie Pe atât*de aspra cale a negrului mormânt.,.
r amăgiri deşarte şi seci seninătatea n tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar. piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea De_a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea. Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.
pin ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare Pe nesimţite piere din undele-argintii, Când spelb şi searbăd cerul iar stngeră Ia zare Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.
SFÂRŞIT
Spre primăvară, plecările acestea fura din ce în ce mai dese, şederile mai lungi.
Îndată ce se întorcea, Pasadia ne poftea la prânz. Presupunând ca era cu putinţă sa aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, şi lucrări cei priveau numai pe dânşii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, sai las un ceasdoua singuri, cum făcea Pirgu.
Plecam o data cu acesta, nu însa fara a avea grija sa ma informez înainte de a ajunge la poarta, încotro voia so apuce, pentru ca so iau în partea dimpotrivă. Ma întreba odată unde ma duceam. Îi spusei ca la Academie.
— Nu ştiam, zise, ca sa redeschis şi ma mir cum de nam aflat şi eu. Au sa se arză iar, sa vezi. Biliardul a căzut de la moda; un „trei-benti”, un „pulsecret” nu mai joaca decât alunarii şi e păcat: erau jocuri drăguţe.
Se agata sa vie şi el. Îl lamurii ca nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Româna. Se interesa ce căutam acolo şi fu sincer dezamăgit când ma auzi ca mergeam sa citesc. Ma dojeni.
— Nu te mai laşi, nene, odată de prostii? Până când? Ceti faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei sa ajungi în doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa ştii ca el cine la moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe al care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofala? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţa e alta: ştiinţa vieţii de care habar nai, aia nu se învaţa din cărţi.
Se vorbea astăzi, înainte sa vii, ca teai apucat sa scrii un roman de moravuri bucuresene şi mam ţinut sa nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru ca în chestia asta eşti chinez; cum ai sa cunoşti moravurile, când nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afara numai daca ai de gând sa ne descrii pe noi, pe Pasa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu stiu sa ai a face; a! Da, Poponel, amicul. Ei, daca ai merge în case, în familii, sar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Stiu eu un loc.
Îi luai înainte:
— La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni.
Înlătură cu un gest orice îndoiala. Si, confidenţial:
— Iese şi şperţ, e joc mare până dimineaţă, ducem, se înţelege, şi hartabalele; ei cu punga, noi pe dea laturi, doftorii cei fara de arginti.
Slujindui, pentru a nu mai ştiam câta oara, făgăduiala cu care ma scăpam de plicticoasa stăruinţa ce de şase luni punea ca sa ma atragă în acea casa deochiata, pentru nimic nas fi crezut ca foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Pasadia, el avea saşi ajungă mulţumită tocmai mie scopul. Rau însa daca mia părut în urma de ceva, a fost numai pentru ca nu lam ajutat sa sil aducă la îndeplinire mai devreme.
Cam satul de la un timp de savantlâcuri, simţeam nevoia sa petrec, sa râd. şi aşa cum ma făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorica, la răscumpărat fata de mine de toate păcatele. Parca înnebunise; de mai multe ori Pasadia voi sal dea afara. Nu mi se mai întâmplase sa vad la el o asemenea năbădăioasa veselie, deschisa şi bufa în draci, veselie străină de firea lui şi totuşi nesilita, al carei rost ne lasă sal întrevedem abia spre sfârşit, în treacăt: murise tatasau.
Condoleanţele ce Pantazi şi cu mine ne grăbirăm ai prezintă, le reteza scurt, rugândune sa fim serioşi.
— As înţelege, conceda, sa ma compătimiţi ca nu ma scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.
Ei, sa fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zecedoisprezece ani înainte, sai fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi din şaptesprezece câţi fuseseră, credeam noi ca ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemţoaica la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi aparat pe Pasadia învinuit de atentat la pudoare şi lar fi scăpat dovedind ca e neputincios. Avocat şi profesor la Universitate. Sar fi îndeletnicit, în ore pierdute, şi cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese – piese proaste bineînţeles, istorice -si însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forţă, se bălăbănea, sforăia, mugea. şi sar fi mărginit numai la atâta?
— Nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Tarii împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Si, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloşau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce, parca pentru asta musai ar fi trebuit sa aibă şi el curiozităţi ca Poponel si, la urma urmei, de ce nu: nul avea pe Pasadia la îndemâna? Dar visul sau dulce fusese viaţa la tara, patriarhala; sar fi pus pe plugărie sănătoasă, siar fi lucrat podgoria.
— De minune, îi zisei, dar acum, ca teai văzut moştenitor fericit, de ce ai de gând sa te apuci?
— Am sa ma fac nene, răspunse, în Cruceadepiatra, sa am şi eu ţâţaca mea şi cadânele mele şi pitpalacul meu, şi am sa ma aleg epitrop la biserica; mai încolo, la bătrâneţe, am sa ma călugăresc chiar, pe onoarea mea! şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Dârvari din Icoana, pomenindu-se ca zice când îi vine rândul la citire: „contra” sau „passe-parole” şi ca sa ne dea o dovada de chemarea sa pentru viaţa schimniceasca, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un desantat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume: „Primăvara dulce” cu „Din cireş pânan cireş”, „Hristos a înviat” cu „Ma parole d'honneur mon cher”, „Pre Domnul sal lăudam” cu „I haram bam ba”. Pantazi râdea cu lacrimi, Pasadia se resemnase. Dar deodata Gore amuţi, holba sperioşi ochii si, ridicând mâna dreapta cu arătătorul în sus la ureche, ramase ca împietrit. Pantazi îi ceru sa spuie ce era.
— Cum, nu auziţi? Zise. „trâmbita răsuna, tricolorul să-naltat”. Si, cu deznădejde, urlând: „Datimi, datimi arma mie, vreau sa mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, datimi, datimi calul meu!”, îşi încaleca scaunul şi dete sa se avânte, dar se împiedica de covor şi căzu peste o răcitoare, fara asi face însa vreun rau, caci se scula numaidecât, sprinten, si, uşor de parca nu atingea podelele, ne arata cum avea sa joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleortaia: „ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uiteasa, uiteasa, hai, hai, hai, hai!” Pieri apoi, ca peste putin sa se întoarcă, cu nădragii în vine şi cu cămaşa afara, abătut, mult trist: se gândise ca nici în ziua aceea – din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! Nu şi al lui Pasadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii – nici atunci măcar, noi naveam sai facem cheful sa mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. şi de ce?
Cu toate ca, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ sa ma întorc devreme acasă, tocmai atunci ma întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.
Noaptea ma apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. As fi dormit înainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat sa iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai sa fiu lăsat în pace.
Atipii iarăşi, dar pentru scurta vreme. Sărăcia de epistola se înfiinţă din nou, însoţită de cruda lumina a unei lămpi. Mişelul de postaş găsise de cuviinţă sa ma iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător.
Urăsc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid.
Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosita. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de luna; sfaturi sa purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane ca nu ma mai înduplecam sa purced odată. Si, în coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aibă în sfânta sa paza.
Amin! În halul însa în care ma găseam mi-ar fi fost peste putinţă sa pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu ma puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea ca ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua.
Nu, dar în sfârşit ma răzbise. De o luna, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urma, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Ma apărasem prost si, scârbit de toate peste măsură, năzuisem sa aflu într-o viaţa de stricăciune uitarea.
0 luasem numai cam repede şi ma vedeam în curând silit sa depun armele. Ma lăsau puterile. În acea seara, eram în aşa hal de sfârşeală ca n-aş fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi.
Ce noroc ca ma deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţa scrisoarea părintească; fara ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten.
Ma îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Asta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceata erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai scula.
Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seara fiind tocmai în Covaci, luai o birja, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Ma arătai mirat ca se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însa ma lamuri ca el venise de-a dreptul de-acasă, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la „club”, vremea fiind prea urâta ca sa mai zăbovească la aperitive.
Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia buna ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Ma temui sa nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustoreasca pornise sa se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.
Borşul cu smântâna şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagra. As fi deschis eu vorba daca lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molateca, pâlpâia, nostalgica şi sumbra fara sfârşit, o patima aşa sfâşietoare ca însăşi placerea de a-l asculta era amestecata cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră sa îngaime amara destăinuire, sub vraja adânca a melodiei, întreaga sala amuţise. Tot mai învăluită, mai joasa, mai înceata, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecata de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierduta, o prea târzie şi zadarnica chemare.
Pantazi îşi şterse ochii umezi.
— Ah! Zise Pirgu lui Pasadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! Cu valsul asta tin sa te duc la lăcaşul cel din urma, cât mai curând; cred ca n-ai sa ma faci s-aştept mult încă aceasta sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.
Pasadia nu zise nimic.
— Da, urma Pirgu, lesinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are sa fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc cavalariile pe perna. Si, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au sa te dezgroape, rămăşag pun ca au sa te găsească tot dichisit, tot scortos, tot fercheş, fara un fir de par alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet.
Dar Pasadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scapă de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l vad.
Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, ma ferisem sa intru-n cârd cu oricine, aşa ca din restrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceana, Gorica Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte daca n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemărginită.
Pasadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale tarii; la foarte putini însa dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţa, se hărăzise singur uitării. şi nu stiu un al doilea care sa fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmanii.
Auzisem ca aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patima înfrânata, atâta trufie apriga şi haina învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile fetei sale veştede, în cuta sastisita a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adânca sila.
ÎNTÂMPINAREA CRAILOR
Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţă din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. Amin! în halul însă în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua. Nu, dar în sfârşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea. O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curând silit să depun armele. Mă lăsau puterile. În acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi. Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească; fără ea scăpam întâlnirea cu cel mai scump prieten. Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă. Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la „club”, vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la aperitive. Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare. Borşul cu smântână şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare. Pantazi îşi şterse ochii umezi.
— Ah! zise Pirgu lui Paşadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten. Paşadia nu zise nimic.
— Da, urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet. Dar Paşadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu oricine, aşa că din restrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte dacă n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia, de care aveam o evlavie nemărginită. Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii. Auzisem că aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă. Viaţa lui, din istoria căreia i se întâmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui?