Mircea Cărtărescu literatura fantastică

Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţâţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul ăla? Tulburarea care se învârto-şează ca un sirop gros în ţeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele girului şi-mi invadează pieptul cu ceva roz şi lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede şi suspecte, în ochi daţi cu un rimei unsuros şi scurgându-se ca în Dali – ar curge, m-ar năclăi tot şi s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod spre canal. Ştii, Victor, că singurătatea mea are pe pielea ei albă un furuncul şi că acest furuncul se numeşte Lulu? Ştii că am venit aici ca să-mi reamintesc pielea fetei care în mine a găsit mereu un colţ umbrit unde şi-a putut legăna păpuşa şi că jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pieliţă dulce şi transparentă am găsit acum un furuncul mizerabil care se numeşte Lulu? Ninge acum pe marile şi sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins Heloc lumina în hol. Privesc cum amurgul îşi interpune filtrele fotografice între mine şi crengile înzăpezite de pin care respiră lângă geam, care tac acolo, care răspândesc linişte cenuşie afară. Şi liniştea cenuşie pătrunde osmotic prin membrana fâşiilor de sticlă şi se aşază în straturi groase, străvezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenuşă grea şi transparentă, în marele hol rece. M-am dus la closet şi am privit ca în transă şuvoiul subţire de urină galbenă, care difuza lent în bazinetul de porţelan. În aerul întunecat, m-am privit în oglinda de deasupra chiuvetei şi am văzut o faţă care, în liniştea şi frigul şi singurătatea din sala minusculă, dar nesfârşit de înaltă, nu era de fapt faţa mea, ci a ta, Victor, dragul şi singurul meu prieten. Tu te uitai la mine, fiindcă pe tine te-am chemat, iniţiala te am scris-o cu degetul pe oglindă, peste imaginea ta, după ce am aburit-o cu o răsuflare fierbinte. Am zâmbit, pentru că m-am gândit atunci că tu nu puteai fi atins de maladia asta a minţii mele, care se numeşte Lulu, că doar fetiţa aia nefericită şi cu mine am văzut hidoşenia spoită, asudată, care mi-a atras atunci mâna în tenebrele ei. De fapt doar eu am văzut, ea a simţit-o pe pielea ei, de parcă ar fi fost îmbrăcată într-o retină pură, pufoasă şi senzitivă şi, pe ea, de la insuportabila imagine răsturnată, cât un timbru de mică, ar fi ieşit buba colcăitoare. Ochii tăi în oglindă, Victor, sunt frumoşi, puternici, cinstiţi, de cavaler fără pată şi prihană. Te-am privit până când aerul din sala de baie s-a întunecat într-un cafeniu foarte închis iar eu am început să tremur în pijamaua prea mare pentru mine.           Am intrat în cămăruţa de culcare hiper-încălzită, unde doar lampa de pe masă tăia un cerc de lumină peste hârtiile şi cărţile mele, restul rămânând în penumbre groase, am deschis uşiţa înroşită a sobei şi am privit fascinat, multă vreme, flăcările ver-zui-gălbui-albăstrui, arlechineşti, care jucau acolo cu neobrăzare. Am stins focul, apoi şi lampa. Pe fereastră a apărut atunci luna, rotundă, tăioasă, scânteietoare, aler-gând pe cerul întunecat. M-am ghemuit în pat, mi-am tras păturile peste cap şi am visat. Eram pe holul cafeniu al unei clădiri uriaşe, cu săli încremenite de marmură şi monumentale scări interioare. Era seara târziu, după lumina stinsă din holul înalt şi gol, cu lespezi cadrilate pe jos. Stăteam, cu pantalonii traşi în vine, pe un closet de faianţă aşezat chiar în mijlocul imensei încăperi. Cum ajunsesem acolo mi-era greu să-mi dau seama. Îmi priveam pulpele dezgolite şi ascultam liniştea chinuitoare care se rotea prin frigul încăperii. Atunci s-a deschis o uşă de cel puţin cinci metri înălţime şi au început să intre oameni, din ce în ce mai mulţi, să umble preocupaţi în susul şi-n josul holului, murmurându-şi tot timpul câte ceva. Stăteam pe closet, în mijlocul lor, neajutorat, acoperit de ruşine, neştiind ce să fac, cum sătnă ascund. Unii se opreau chiar lângă mine şi mă priveau cu oroare sau pufneau în râs. Curând, spaţiul acela nesfârşit gemea de lume, iar eu, roşu la faţă şi gemând, stăteam mai departe dezgolit, venindu-le cu creştetul până la piept, acoperindu-mi cu palmele sexul care atârna în receptacolul de faianţă murdară. Acum e dimineaţă şi te privesc iar în ochi. Cuvântul pe care îl desenasem ieri pe oglinda aburită se mai vede foarte puţin, doar dacă priveşti dintr-o parte. Îl mânjesc iar cu pastă de dinţi. Singurătatea are în ea sămânţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la singurătate şi la frustrare. Singurătate. Frustrare. Nu mă duc la masă, îmi fac o cafea şi încerc să mă concentrez, să scriu mai departe, să te prind de undeva. Când eram mic prindeam fluturi, codiţa rândunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul ver-micular un bold, aşa cum văzusem că se face. Înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile astea, Lulu, te-aş privi cum te scălâmbăi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină. Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.      Deci: acum şaptesprezece ani. Drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 a-veam şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi patru. Deci: acum şaptesprezece ani, pe când aveam şaptesprezece ani şi eram exact la mijlocul vieţii mele de până acum (dar cum puteam şti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cante-mir. Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur. Meseria mea, pe atunci, era singurătatea. Mi-o exercitam pe străzile galbene şi prăfuite ale Bucureş-tiului, în cartierele lui vechi, necunoscute de mine până atunci. Umblam toată ziua, recitind versuri în gura mare, oripilând trecătorii cu ochii mei halucinaţi, cu faţa mea palidă şi asimetrică, având peste buzele crăpate şi muşcate un puf de mustaţă. Căutam case foarte vechi, galbene, cu de-coraţiuni prosteşti şi solemne, sau blocuri bizare, înguste ca o lamă de brici, aruncân-du-şi umbra ca de gnomon peste piaţete singuratice.

„Totul se află în toate părţile, fiecare lucru este toate lucrurile, soarele e în toate stelele şi fiecare stea e toate stelele şi soarele.”           (Plotin, „Enneadas”, 5, 8, 4)   „Totul pe lume-i frumos, neasemuit de frumos, pentru că-i adevărat.”           (Dostoievski, „Fraţii Karamazov”) „A suferit totul, însă totul într-o singură clipă desăvârşită.”           (Kafka, „Jurnal”)             SUMAR           GENEZA             (, Peste Bucureştiul cu ziduri şi           Glorii”) 9 VIZIUNI           Îmbrăţişarea 15 Ninge peste Gara de Nord 18 Rătăcind prin patiserii 21 Uriaşa 25 Ierihon 28 t” Ciocnirea 31           Măreţia kitschului 33           Be-bop baby (fiindcă la noapte vei fi           A mea) 37<?           Noapte de decemvrie 41 „, La revedere 47           O motocicletă parcată sub stele 50 Pompei 52 Iluminare 54 Gipsy Queen Q2t* El însumi 64 f înserarea 6&*”* Maşinăria 68 Regele Soare           IDILE           Odată, vreodată. 83           Fata de la instrumente muzicale 86                       Iarna cu tine 90           Halucinaţie cu apariţia ei în costum           De schi 93           Cântecul de dragoste al lui J. Alfred           Nobel 95           Arca lui Noe (97; -Aş vrea să fiu amicul tău 100 Lolita 102 Garofiţa 104           Pe când mă bărbieresc 106 Crima din Şoseaua Ştefan cel încetează 112           Rogers/Î2&           Ne pregătim să facem daruri 114 Marea odaliscă 117 Pis-pis 118 Doar încă o zi 120 Ecou de romanţă 125) Ascultându-1 pe Kenny Regina scrumbiilor 130 Poema chiuvetei 133           CUPRINS:           TOTUL           I 137           II 140           IV 146           V 149           VI 152           VII 155           — MOMENTE           O zi fericită din viaţa mea 161           Fereastra plină de stele 171           Mică elegie 173, La o artistă 175           Fiara 177 f Gâză 179 fZâmbesc 181 f-Când ai nevoie de dragoste 183           Adriana 184           Acum te cunosc 186           Bere şi frig 188           O zi minunata pentru peştele-banană           Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii?           O vodcă la „Caraimanul” 195           Visul meu familiar 197           Pace. Şi realism 200                       GENEZĂ                       Peste Bucureştiul cu ziduri şi glorii           Răsăriseră sorii:           Era câte un soare de jasp şi zăpadă           Peste fiecare fantomatică stradă, Câte un soare portocaliu           Peste Grădina Icoanei şi Cişmigiu, Un soare de seu           Storcind umbre din Ateneu, Globuri de sticlă şi majolică           Peste parcajele de lângă Ţăndărică, Bile, cercuri, sfere, curburi           La Băneasa, peste păduri, Şi chiar un soare albastru           Peste o musculiţă de alabastru           Bâzâind într-un ferometal.           Şi erau şi sori de caşmir, de fistic, de Tuborg, de vulpi, de coral           Încât orice bloc din Floreasca sau Colentina           Îşi avea deasupra lumina.           Dacă te uitai mai atent, Fiecare soare era mono, bi, tri sau tetravalent, Şi între ei se iscau legături           Ca între chimicale, ca între borduri, Ca între planete, ca între zmee, Aşa că apăreau pe cer molecule gigantice: proteine, grăsimi şi uree, Aminoacizi, enzime băloase, Şi din ribozomi, membrane fosforice, sucuri, mătase           Se încropiră celulele vii.           Era ca un câmp de cămăruţe liliachii, Pe margini cu scântei electrice, pâlpâind, Iar din acest mucilaginos labirint           Se închegau ţesuturi şi zgârciuri, tendoane şi piei, Trahee de vâsc şi artere de clei, Nervii ca un copac sau ca un păianjen sau ca o meduză           Iritând pulpă, torace şi buză.           Sub stafia de jar           Ne oripila sistemul osteo-muscular           Străveziu în lumină, Iar prin interstiţii, mareele de adrenalină           Izbeau, cu flux şi reflux, în pereţi.           Şi brusc bătu inima.           Şi brusc bătu inima, brusc începură ganglionii să lumineze.           Brusc începură venele, ca nişte curcubee de orgă, Să gâlgâie şi să cânte. Brusc începu creierul să gândească.           Iar la cea dintâi dungă albastră a dimineţii           Brusc omul deschise ochii.           Sclipeau în jurul său Jupiteri şi radiosurse, Îşi îndrepta corpul într-un ocean electromagnetic, Înota în volutele minţii.           Bucurestiul era la un micron depărtare de ochiul său, Terasa de la Inter aproape că îi zgâria retina           Iar turiştii îşi aţinteau binoclurile spre albăstrimea striată           A irisului său, numai peruzea şi agată.                       Răsărise ochiul albastru peste circulaţia rutieră           Ce ne mai puteam de-acuma dori?           Ce ne mai puteam dori decât ca el să ne ţină în palme, Să-i vedem enormele şanţuri digitale trăgându-ne aproape, Tot mai aproape de ochiul său.

 Toamna cu luna            Când porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeauna            Când ştii ca ai mai iubit şi ai sa mai iubeşti            Printre taxiuri nefireşti.                        Toamna cu luna            Când cabinele de telefon scânteiază            Când ştii ca nimic nu durează            Când pina şi vitrinele graseiază            şi vocea le tremura, şi serviciile de porţelan se fac zob.                        Toamna de stlcla            Când magnetofoanele se fac zob            Când mixerele de plastic pălesc            Când aspiratorul asuda rece            Când trusa de şurubelniţe hohoteşte            Când maşina de spălat cu ochiul rotund            şi coniacul cu patru stele            Se-ngalbenesc şi cad de pe ramura mintii mele            şi toamna de vermut se crede tinăra uneori.                        Noi n-o sa mai ţinem unul la altul.            N-o sa ne mai facă placere sa ne vedem fetele, rietul.            Noi n-o sa ne căsătorim,            N-o sa avem copii            şi n-o sa îmbătrânim împreună.            Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.            Iar vieţile noastre n-or sa fie îndelungate            Ci scurte, haotice.            Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte            August, decembrie, aprilie.                        Toamna cu luna            As vrea atât de tare sa fim acum împreună            Sa privim vitrinele împreună            Sa numărăm taxiurile împreună            şi sa ne ningă frunzele-ngalbenite.                                                                           SFÂRŞIT

Să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur           Ca mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,           Ca mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de florio ai coiffurii           Zăpăcindu-te, ambetăndu-te…           Să sim tandri, bâigui poligonul cătelu lipindu-şi irişii           De soldurile voluptoase ale autobazei filaret           Să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu           Să fim tandri, mai zise o muscă.           Primăvara ne lingea ca un pechinez pe fată, pe mâini           Ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,           Primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate           Arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit           Oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,           Nu vrei să te urci la mine? Bem ceva, ascultăm muzica, îţi arăt biblioteca…           Nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?           Să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza           Iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.           Să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim           Cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni           Le răspundeau până la răguşeala plutonierii şi norişorii           Să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.           Ca nişte becuri electrice legate în serie           Nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,           În nări analizatorii mirosului îşi încuiai paltoanele în dulapuri           Si indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui           În holbarea perversă a ochiului.           Ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,           Conturi încheiate, poliţe plătite,           Îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă           Si văzând în urma lui o uzină.           Primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor           Mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,           Deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil           La ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid …           Creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit           De când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia           Antebraţul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,           Urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului           Si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fată.           Ai încredere în mine, gânguri flora intestinală           Întinzându-se voluptos în braţele groazei           Care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,           Dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,           Crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.                       Venea seara, oraşul se anima,           Venea noapteam străzile sfârâiau ca sifonul,           Să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,           Să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!           În rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,           Spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.           Prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat           Câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin           Si în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.           Să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,           Si apoi să ne-nselăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,           Să ignorăm influenta exercitată în psihicul nostru           De complexul lui grozăveşti.           Primăvara priveşte galbenă sin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,           Să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,           Să ne îmbrăţişăm, depoule, hârtiuţo, tomberonule …           Iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă           Chiar lângă policlinică, şi până şi copacii           Miroseau a dentist.                                                                           SFÂRŞIT

Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.           Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. In orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostura. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagina, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încât din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.           De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că exista Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgârciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.           Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.           După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.           Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai!           — Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.           Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pământuri, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gândeşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.           Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curând i s-a spus Ruletistul. Spunând „Ruletistul”, nu puteai vorbi decât despre el, deşi ruletişti erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorâtă, o faţă triunghiulară pe un gât lung, gălbui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu. Ochi de maimuţă amărâtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necurăţenie. Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai târziu. Doamne, ce tentat sunt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strâng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De când îl ştiu şi până a murit (de revolver, dar nu de glonţ) a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic şi să se ia la trântă cu el.