Paul Goma

PROLOG.           Erau patru, umpluseră odaia de râsul lor, râdeau aşa cum numai femeile ştiu să râdă, cum numai femeile, din nimic, încep să râdă şi râd până la lacrimi, până la sufocare şi plâns, iar după ce se liniştesc, mângâie perna şi lemnul mobilelor şi au buzele arse şi lumina ochilor tulbure şi pântecul plin.           Erau patru şi râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul şi pereţii, în afară.           Şi nu simţiseră. Poate pentru că erau cu totul scufundate în râs, tăvălite în propriile hohote de suspine. Sau poate pentru că erau patru şi, când nu eşti singur, nu te poţi păzi; când nu eşti singur, laşi celorlalţi sarcina pazei.           Erau patru şi niciuna nu văzuse, nu auzise, nu simţise că, îndărătul lor, uşa fusese închisă, încuiată, ori se închisese şi se încuiase singură, aşa cum, adeseori, fac uşile, cu de la sine putere şi fără să se ostenească în căutarea unui motiv. Şi e aproape sigur că, dacă una dintre ele ar fi observat ce se petrecuse, tot n-ar fi dat nici o importanţă: se ştie de totdeauna că o uşă începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipeşte de canat, în locul ei şi limba clanţei intră în lăcaşul ei şi zăvorul într-al lui. Ci din clipa în care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Şi constată că nu poate. Că nu poate să poată.           Dar cele patru abia intraseră. Pentru ele, deocamdată, era doar râsul.           RASU.           Râdeau toate patru râdeau cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră pereţii şi tavanul, în afară.           Începuse Alice, ea le începea totdeauna, pe toate şi le începea bine, exact de acolo de unde trebuie început un lucru şi chiar de n-ar fi învăţat râsul, acolo, la teatrul ei, tot ar fi ştiut de unde să-1 înceapă. Sofia „intrase” a doua, ea totdeauna fusese a doua, peste tot şi în toate, şi la părinţi şi la şcoală şi ca nevastă, ea nu risca niciodată, nu-şi îngăduia să greşească prima şi singură, în râsul de faţă pornise, firesc, a doua, fără să vrea cu tot dinadinsul să râdă şi nici cu tot dinadinsul să tacă, dar pentru că cineva începuse ceva, riscase ceva, de ce n-ar fi mers şi ea într-acolo? Mai ales că drumul era bătut, mai ales că acum şi aici era munte şi vacanţă. A treia fusese femeia cu pantaloni vişinii şi canini de viplă, ea rezistase o vreme, rezistase, nevăzând motivul râsului şi tentată, dacă nu să le pună la punct fără ocolişuri, măcar să le întrebe: ce-i de râs, aici? Dar gândul singur se dezlipise, nu era nici bine şi nici rău fără el, aşa că se aşternuse şi ea, gospodăreşte, pe râs. La urmă de tot prinsese a necheza gâdilată şi fata, nu atât de râsul celorlalte, cât de combinezonul roz al femeii cu viplă, umflat în locul unde fermoarul de la pantalonii vişinii se descususe pe toată lungimea, poate chiar de la primul chiot.           Râdeau cu ochii închişi şi băteau din palme şi se izbeau cu palmele peste şolduri, iar fata, rezemată de perete, lângă uşă, pălmuia peretele zgrunţuros – şi era bine.           Începuse Alice cu toţi dinţii ei frumoşi, cu gura ei mare, râdea larg, rotunjit, ca la ei, la teatru, căutându-şi vocalele şi poziţia capului şi locul mâinilor în aer, dar găsindu-şi-le mai repede şi facându-şi-le mai fireşti decât ale cuiva care nu cunoaşte scena şi nici nu vrea s-o cunoască, râdea cu atâta ştiinţă şi sinceritate, încât nu fusese în stare de mai mult de doi paşi de la uşă, după care se prăbuşise cu mersul cosit pe primul taburet întâlnit – stătea pe dunga taburetului, cu un picior întins de tot, cu celălalt nimerit cine ştie cum după stinghie şi râdea în valuri şi-şi lovea coapsele cu palmele, pocnindu-şi-le pe amândouă deodată, atentă la ritm şi foarte stăpână pe el, râdea spre grinzile tavanului, cu pleoapele închise albastru – şi era toată gură şi râs.           La început de tot, Sofia se speriase (Alice explodase în hohote chiar în ceafa ei), apoi se lăsase să zâmbească: cine ştie ce i-o mai fi spus inginerului ori ce Dumnezeu e, ce i-o fi spus el Alicei; Sofia mergea cu două trepte înaintea lor, pentru că Alice era cu inginerul.           — Cât de la mână îl avea Alice pe inginer Sofia nu văzuse, nu-i plăcea să se observe că trage cu ochiul – aşadar, atunci când inginerul tot şoptea ceva, zbârnâitor, la urechea actriţei, iar aceasta chicotea ca pipăită (poate că o chiar.), desigur, altul decât cel cu clopotele, dar tot atât de porcos, altfel de ce-ar fi râs Alice aşa?), porcos sau doar decoltat – ei şi? N-are voie omul să se simtă şi el bine, trei săptămâni pe an, în cazul ei vacanţa de iarnă? Destul trage în restul timpului şi e sobră şi aşa cum se cade să fie un cadru didactic, acum e în vacanţă, se mai deconectează şi ea, apoi, în al doilea rând, copiii nu erau de faţă, acolo, pe scară, nu se aflau decât ele două şi inginerul, ori ce meserie o fi având armăsarul acela care nu-i cu gândul decât la. Parcă nu ştim noi de ce tot mişună prin jurul Alicei. Da' las', că nici ea. Şi, la o adică, cine-1 poate împiedica pe un bărbat să spună bancuri, ca cel cu clopotele? Şi, adu-cându-şi-1 aminte, Sofia se luase după râsul Alicei. Se oprise dinaintea ferestrei, acoperişul care începea să curgă chiar sub pervaz era foarte abrupt şi căptuşit cu zăpadă, totul era căptuşit cu zăpadă şi de tot, un alb dulce, cu fiori de râs – încerca să vadă chestia cu clopotele pe un asemenea alb şi râdea aproape cu sughiţuri de ceea ce ieşea, râdea, auzindu-şi carnea zbuciumân-du-i-se la intervale inegale, ea nu putea să cânte în ha-ha-uri rotunde şi cumva trăgându-se unul din altul, ca ale Alicei, ea nu făcuse nici teatru, nici altceva nu făcuse ca să înveţe cum se râde frumos, ea dădea drumul hi-hi-urilor cum se nimerea, ieşeau cum ieşeau, prea ascuţite şi aproape destrăbălate, le simţea însoţite stângaci în tremurul cărnii pe oase – şi-şi aduse aminte că Alice îi spusese că râde urât, că parcă ar fi o cârâitoare cu care soldaţii se joacă de-a soldaţii. Încercă să şi le deschidă, reîncercă să vadă clopotele, ca să şi le poată potrivi după ale Alicei, să decurgă şi ale ei unul din altul, dar ieşi cu totul caraghios şi trist, pentru prima dată locul doi n-o mai îndulci, aşa că se opri, în reprize, ca să n-o podidească plânsul, de umilinţă.

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»           De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.           Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la…           …La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:           Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – ’Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.           2 PAUL GOMA           „Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.)”           Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.           Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:           La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.           Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea…» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.           După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:           Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a… înviat – o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!           „Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafita, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit…           UN FALS PENTRU ETERNITATE… 3           Cu toate acestea, Preda a hotărât să… nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci… să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa…» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să… accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.           Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;           Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;           Am rămas ca… «cel care s-a dat la Tovarăşa…» – citat din Marin Preda:           Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o».           Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:           Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;

Bărbatul urcă, găsi locul, puse bagajul în plasă.           Mai era timp. Ca de obicei, venise ca ţăranul la poartă-nouă: din ajun.           Data trecută. Data trecută, în aşteptare, coborâse pe punte, deschisese fereastra, aprinsese o ţigară – ce bună, ce bune ţigările băute pe culoar, dinaintea geamului lăsat, înainte de pornire.           De data asta nu mai există culoar bine despărţit de compartimente, ferestrele nu se deschid, el nu fumează.           Nu mai fumează de să tot fie ani, chiar şi jumătăţi. Peste şase au să se facă cinci, în traducere: 60 luni, cum se dădea deoul, ca să pară mai puţin decât foarte mult – în luni?; mai mult, în număr? El avusese doar 36. Şi încă 24. Oricum, 60 arată mult mai mult decât 36 plus 24, atâtea luni fac mult mai puţine săptămâni, zile, ca să nu mai vorbim de ani – decât 5 ani. Şi ceva ceasuri: în ceasuri masori veşnicia la sate, orele fiind rezervate ornicelor gărilor, o localitate cu gară, chiar de nu devine mai brează, încetează de a mai fi sată, iar fetele-mi umblă prin sălile de garare, fierbinţi, încălţate cel puţin. Fierbinţeala se gândeşte la gări, nu la sate; în mod excepţional, aici, nici chiar la fete.           Foarte bine, foarte bine, ajunsese la vreme, ba chiar şi la timp, ca ţăranul cu jalba-n proţap, ca obiditul cu paiele-n cap (aprinse); urcase, dintr-o ochire ţintise locul: liber ca pasărea cerului ce pe limba ei piere, să nu-ţi crezi ochilor!; desemeni, suportul pentru bagaje de deasupra, dedesubt neexistând aşa ceva din pricina, ca totdeauna, a oamenilor, a călătorilor – ei!; spunea, deci, că prea multe cuvintele, în fapt: vorbele – şi mai bine: cuvântul devenit vorbă-vorbă-vorbă.           Foarte bine, foarte: locul pentru bagaje neocupat şi ce bine când în viaţă găseşti locul tău neocupat încă, fie prin instalare pură şi simplă, fie prin extindere – asta în peştera din care ai plecat tu, ca să mai vezi lumea cea din afara bortii natale şi când te-ai întors, cohaiticii din prag au început a mârâi, a-şi răzbeli buza, a-şi gingivi gingia – că de ce te-ai întors tu? Ce, nu-ţi era bine pe-acolo, pe-afară, prin neagra străinătate, la tine? Şi-acum de ce-ai venit?: să-i iei locul aproapelui tău, să i-1 zmulgi de la gură, de sub cur? Să semeni tulburare printre colegi, zâzanie printre veri (şi mai ales cumnaţi), printre oamenii acestui pământ care şi-au recăpătat locul părăsit de tine, când ai fugit, fugarule ce eşti tu, ori s-au extins niţel şi ei, ca oamenii, cât să-şi întindă şi picioarele – păi du-te, nene de unde-ai venit.           — N lumea ta, străină, noi o avem p-a noastră, din moş'strămoş', căci tu nu mai eşti d-al nostru; căci tu eşti d-al lor, căci noi le-avem p-ale noastre – măi!           Da, da. Căci. Căci, ca să zicem aşa, e jenant, e stingheritor din cale-afară să te-aşezi pe-un loc al tău, numerotat, în bilet, dar să-ţi ştii bagajele deasupra altui loc, în capul altui călător decât al tău, al unei adolescentrice în floarie, fragilicie, atât de fragedă copila, de-o laşi, se strică, ţi-o altul ardică, deci nu i-o lăsa (pentru căci) creştetul ei de fată-mare n-are suportare, fie acela şi prin grătarul de aluminiu al consolei de bagaje, o asemenea irepetabilă povară precum servieta-i, lăudat fie Domnul că nu-i cufăr! Ar apăsa-o şi mai fără milă şi ar fi neplăcută prezenţa, taman sub geamantanul tău umplut cu tot felul de pietre de moară, până şi a unui antipatic cu ochi oleaginos, unul gâtuit de papion şi duhnindu-i picioarele prin răsuflarea gurii sale – dar fetiţa asta? Doar atâtiea şi nici acecica-ntreagă? Numai că dacă iau servieta – şi a mea şi doar o servietă ne-greâ, acolo, şi ea – vine altcineva, cu ditamai valizoiul! Ori cu un cufăr de recrut! Ori şi mai autentic: cu o păreche de desagi conţinând trei caşi nestorşi precum şi cinci peşti cam încă vii (peştii ca peştii, nu se mai găsesc, în schimb, să fie aşa cum am hotărât: mişeânzi); şi nevătămaţi.           Nu, nu, nu. Cel mai bine-i în viaţă: să laşi totul aşa cum (l-a) ai găsit şi cum s-a potrivit, mai târziu ea are să mulţumească cerului că făcuse ce-a făcut: lumea având servieta mea drept acoperiş.           În acest caz, ieşim pe culoaaa'. Să fumăm o ţigaaaa'. La fereaaaa'. La fereastră, pe culoar, înainte de plecare, cel mai bine-i să bei la titiun tare, să sugi ţigarete brunete: Gitanes, Caporal iar cu Boyardul zece care mi ţi-o-ntrece; sau din cele uşurele de tot – însă şi aici: fără exces! Căci excesul. El este foarte căuzalnic. Aşa că-i arzi o neagră-neagră, ca Melania Mavru (de-un exemplu), după aceea te clăteşti cu una blondă-blondă, rezultatul vădindu-se, nu în cafeaua cu lapte, ci în Iana cu două capete: cel dinspre stradă, cel de la grădina cu flori. C-aşa-i ea, Iana: unul naşte, altul moare. Mai potrivit ar fi: să-i împuşti o pipă! Să te plasezi în punctul de amirosire al nefumătorilor şi aşa să-ţi petreci viaţa: aromatizând populaţiunea – fireşte, de sex dimpotrivel-nic. Plictiseala: nu mai bei pipă: ai renunţat la ea acum vreo zece ani, nu eram eu de pipă fumătoriu, abia aşteptai s-o dai gata, ca să, în sfârşit, împuşc o ţigară sănătoasă, cinstitoasă, purtătoare de tuse, junghi şi alte cancere – chiar dacă şi fumul pipei tot în piept ajunge el.           Ei, da. S-a lăsat de pipă: nu-ţi era soră, ocupa amândouă mâinile – şi gura şi falca şi muşchii cefei şi ochii supraveghetorali ai combustiuniunii; în plus, mai şi murdărea mâinile! Nu putea scrie când trăgea din pipă; când din pipă trăgeam, trăgeam din pipă, atât, punct, iar această situaţiune a trebuit tăiată-n două cu toporul, precum copilul lui Solomon: ori-ori. Unde mai pui că pipa trebuie s-o, cu dinţii, cu-ntre-dinţii, orice-ar zice vecinii, or pe el începuseră să-1 doară (şi dacă: doaie?), nu doar sufletul şi mă uitam la Eliade: cu câtă seninătate ţinea el pipa-ntre dinţi – pe el nu-1 dureau? Nu-1 dureau că nu-1 dureau, sau pentru că avea proteză? Eu pretind că recunosc un protezat de unul neîn fine, n-aş putea spune de ce numai bărbaţii, chiar dacă am văzut ţigănci bătrâne sugând din ciubuce, asta-i viaţa, Ana zicea că ce păcat, fiindcă tutunul de pipă miroase tare plăcut, a casă de oameni normali, posedând chiar o ţară a lor, oricum, oricât de nebogat ar fi un bărbat, de tutun de pipă tot are bani, însă când nu mai are nici pipă – din pricină de dinţi – tare nenormal este el.

Marţi, 3 februarie 1981.           Seara. Ceasul arată orele 21,12.           Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.           Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.           Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.           E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.           E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.           E bine.           Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.           Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.           Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.           Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?           — Mama voastră de cavernicoli!           Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.           — Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?           E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.           Aşa că tac. Atât cât trebuie:           Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.           Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?           Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.           Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă           — Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.           — Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.           Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:           Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.           — Şi nu este doar afirmaţie.           Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.           Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?           Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.           Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.           Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.           — Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!           Pauză – de informatică.

Paris 1 iulie 2002           Şi dacă aş spune tare ceea ce se doar şopteşte: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană şi jihadă – cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?           Aş fi tratat de antiamerican, de antiarab – ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit şi jidovit, antirus şi rusofil, anti-român şi basarabean xenofob…           Am auzit şi dinspre Bucureşti ecouri provenind din Franţa, Germania, Anglia (însă nu şi din Italia, Spania, Portugalia – oare de ce?) sub forma de indecent răcnet de solidaritate: «De la 11 septembrie suntem cu toţii americani!»           Servilism dezgustător, secreţie de turmă. Un occidental isteric a parafrazat celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [şi eu] un berli-nez» (el îşi exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai ruşilor, parte robi ai ruşilor), după el s-au grăbit să zbiere în cor toţi frustraţii occidentali ai căror părinţi erau nostalgici ai luptei pentru pace în Vietnam; după ei, laie, culturaleţii noştri dâmboviţelini, altfel politologi, futurologi, astrologi, americanologi, bursieri şi postulanţi.           Poţi să-ţi exprimi compasiunea faţă de cineva care a suferit o grea pierdere – de obicei legată de moarte; în nici un caz nu poţi pretinde că „eşti şi tu”, fie mort, fie fratele-mama-fiul mortului. Aşa, pentru că nu e logic, nici corect. Şi nici decent.           Data de 11 septembrie poate constitui o piatră de hotar – însă nu fiindcă „de la 11 septembrie ' noi, ne-americanii, am fi devenit fulgerător americani, ci pentru că atunci, ei, prietenii noştri, americanii, au primit o lovitură cumplită, neaşteptată: pentru întâia oară în scurta lor istorie au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul naţional (Pearl Harbour: undeva, pe o insulă, departe, în spaţiu – şi în timp…). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepţi; cei mai cinstiţi, cei mai harnici; cei mai inteligenţi, cei mai generoşi; cei mai morali şi cei mai iubiţi dintre oamenii de pe întreaga planetă – şi, dintr-odată…           Două au fost întrebările-imprecaţie rostite de americani în direcţia Divinităţii: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie asta?» – ceea ce se traduce prin: Dumnezeu mă bătuse doar pe mine, american, numai mie îmi făcuse „asta” – ceea ce era nedrept; «De ce ne-au făcut [ei] asta, nouă, care îi ajutăm şi-i iubim? De ce au început să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit ingraţi – noi ne-am dat de două ori sângele, în secolul trecut, pentru cauza lor, noi le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut…» – impersonalul viza ne-ajutorul faţă de comunităţi şi ele, nefericite, dar aflate sub controlul Chinei şi al URSS.           În deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acţiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roşii în Italia, Armata Roşie în Germania), americanii se arătau miraţi-indignaţi că autorităţile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromi-teau vacanţele culturale ale cetăţenilor americani; când terorismul islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franţa, americanii – şi nu doar turiştii, ci şi gazetarii şi oamenii de afaceri – nu încetau de a trata statul şi poliţia franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriştii, ameninţând cu denunţarea unor contracte comerciale… Fiindcă erau siguri: la ei, în America aşa ceva era de neconceput – America fiind o fortăreaţă inexpugnabilă, păzită zi şi noapte de armata cea mai puternică – ce să mai vorbim de atotştiitorismul, de eficacitatea poliţiilor FBI şi CIA…           Şi a venit 11 septembrie. în loc să caute motivele agresiunii (printre ele: Palestina), au acuzat Cerul de nedreptate la adresa lor.           Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizatoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultura, barbari-cultura dimpotrivă: cea vehiculată de câţiva arabi supra-bogaţi, supra-occidentalizaţi. Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulţi gândiseră şi impuseseră teroarea Revoluţiei Franceze şi a celei Bolşevice.           S-a spus mereu că secreţia „gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia „maselor largi de musulmani umiliţi de creştini, colonizaţi de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Numai că „masele de musulmani' nu arătau spre America – ci spre Palestina. în acest sens, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor – cu suţinerea, complicitatea, chiar cu îndemnul americanilor – poate fi considerat, nu atât cauza (deşi, de la venirea lui Sharon la afaceri…), ci pretextul; mai corect: aZffoiu/jihadiştilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraţilor palestinieni».           …Bineînţeles, nu soarta palestinienilor umiliţi, spoliaţi, alungaţi de pe pământul lor, băgaţi în sârme, masacraţi de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare (americane) israeliene le stă la inimă benlade-niştilor – dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene – ci americane… în ochii acestora, Americanii sunt inamici, nu pentru că susţin Israelul în toate acţiunile sale teroriste împotriva băştinaşilor palestinieni, ci pentru că le sunt rivali pe terenul anticulturii. Şi mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar „alfabetizatorii” lor, individual, ci fabricanţii terorismului antioccidental.           În secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia a fost puterea cea mai destructivă, cea mai nocivă; America, în ochii noştri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator. în ultimul război mondial i-a salvat de Hitler pe francezi, pe italieni, pe belgieni, pe englezi – dar nu şi pe polonezi şi pe cehoslovaci – de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise -trăiască Stalin! Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel decât bombardându-ne, mai ales în Duminica Paştelui 1944, nici nu ne-au ajutat atunci când aveam nevoie de ei şi îi aşteptam să-şi onoreze promisiunile. Ba, în cazul Ungurilor, în 1956, neintervenţia lor, a avut valoare de complicitate cu Sovieticii la strivirea insurecţiei.           Înapoi la terorismul impropriu numit: „arab”: acesta, cronologic, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă – doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creştinilor, ci a unei ţări împotriva altei ţări (America) – care dădea ajutor duşmanului ei de moarte: Irakul. Fundamentalismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre şiiţi şi sunniţi, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani şi creştini – dar nu a fost decât unul economic, în care „găina” a fost (şi este, în continuare): petrolul.