Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Toma se întoarse cu faţa la perete. Ploaia care continua să susure prin jgheabul din tablă prins de streaşina casei, aşternutul rece, pătura puţin cam aspră, cu fire de lână străpungând cearceaful şi iritând pielea, perna puţin cam tare, locul de dormit străin, toate acestea îi provocaseră o violentă insomnie. Îşi desfăcu de la mână ceasul-brăţară şi-l vârî sub pernă, să nu-i mai vadă cifrele de-un verde lăptos, nici secundarul ce lumina intermitent, să uite de cea mai păcătoasă dimensiune. Era ca un plan de evadare cu sorţi de izbândă zero, însă nu şi-ar fi iertat niciodată faptul de a nu fi încercat măcar să uite.           — Este ora douăzeci şi trei!           Chiar dacă pâlnia altera puţin timbrul, dându-i rezonanţe metalice, glasul omenesc era inconfundabil. Glasul ce dădea viaţă pâlniei. Toma nu rezistă tentaţiei de a verifica şi scoase ceasul de sub pernă. Douăzeci şi trei şi câteva secunde. Omul din turn dădea dovadă de o precizie fantastică.           La primul contact cu satul în care înnopta acum pentru întâia dată (de la venirea sa nu trecuse nici măcar o jumătate de zi), lucrul care efectiv îl uluise a fost tocmai acest mijloc anacronic de anunţare a orei exacte. Trecut pe hărţile fizice drept o localitate de câmpie fără vreun interes anume, poate eventual pentru diversele sale produse apicole de care ştiau numai iniţiaţii, Enadul ascundea, de fapt, o ciudăţenie de prim rang. Fire în esenţă analitică, uneori excesiv de analitică, Toma întoarse problema pe toate părţile, căutând motivul nevalorificării acestei ciudăţenii până în pragul prejudecăţilor locale, pe care nu le cunoştea, dar le intuia şi unde se şi împotmoli, peisajul moral de aici fiindu-i total necunoscut. Un timp inventă şi consumă câteva eventuale scenarii, însă totul se prăbuşi, obligându-l până la urmă să renunţe la subiect. El venise la Enad pentru o cură de miere de stup şi nicidecum pentru a-şi toca nervii cu întrebări inutile. Îşi trase pătura peste cap. Încă mai persista în ea un miros vag de oaie. Rezistă câtva timp, apoi, dându-se oarecum bătut, îşi scoase capul şi inspiră cu nesaţ aerul din cameră. Pentru cine nu poate adormi, deşi o doreşte din tot sufletul, noaptea devine un supliciu şi Toma îşi reaminti cu ciudă de sticluţa lui cu somnifere, lăsată acasă la sfatul prietenilor, în ideea că aerul de aici, de la ţară, este un înlocuitor perfect. Îşi continuă foiala prin patul deranjant de scârţâitor, mai aruncă o privire spre geamul prin care se ghicea cerul fosforescent, încercă iar să-şi alunge gândurile sâcâitoare, dar totul se arăta inutil şi singurul lucru cuminte era să se lase pradă insomniei.           Trecuse destul timp de când omul din turn anunţase ora exactă. Toma vru să scoată ceasul de sub pernă, o vreme îşi înfrână cu succes dorinţa de a repeta gestul făcut nu cu mult timp în urmă, dar nu rezistă şi-l smulse înciudat din ascunzătoare. Întâi crezu că, în mişcare, îl adusese cu capacul din spate înspre el, însă îl întoarse pe toate părţile şi tot nu-i văzu obişnuitele cifre şi secundarul clipind. Aprinse lanterna. Ceasul arăta întreg, nu-l strivise, iar bateria îi era nouă, doar ce o schimbase cu câteva zile înainte. Un gong puternic sfâşie liniştea în bucăţi.           — Este ora unu.           „Este ora unu” – de patru ori, dinspre turn spre cele patru puncte cardinale, pentru a auzi muritorii din toate colţurile. Toma se simţi torturat de o întrebare sâcâitoare: să fi strigat oare omul din turn miezul nopţii ori el, Toma, reuşise totuşi să adoarmă şi doar gândurile îl treziseră? În sfârşit, se predă iarăşi hazardului şi-n această stare îl găsi şi somnul.           Dormi fragmentar, chinuit, obosit de secvenţe absurde de vis cu orologii-mâncătoare-de-oameni. Micul dejun dădu peste un Toma iritat, cu ochii roşii, bombănind. Gazda, un bătrânel cam morocănos, cu plete cărunte şi cu o ţigară fără filtru în colţul gurii – o ţigară fără început şi fără sfârşit, fiindcă ieri, aproape o oră şi jumătate, timp în care trecuseră în revistă efectele curative ale mierii de stup, fumegase fără a se consuma vizibil – îi oferi pe o tavă de lemn câteva borcănaşe cu diferite sorturi de miere, insistând îndeosebi asupra celei din flori de salcâm. În final, nu se atinse decât de cana cu lapte proaspăt. După care îi ceru bătrânului său amfitrion o ţigară şi-un briceag. [igări nu mai avea moşneagul, dar cu briceag îl servi imediat. Toma luă obiectul cu plăsele coadă-de-peşte, o piesă arhaică, dar bine ascuţită, şi forţă capacul din spate al ceasului. Totul arăta perfect. Poate bateria…           — Gândi. Oare să se fi terminat aşa, dintr-o dată? Vreun scurt-circuit pe undeva, prin mădularele abia vizibile? Apăsă cu degetele în discul nichelat şi capacul se închise cu un sunet sec, înfundat. Dacă tot îşi propusese să uite factorul timp, nu mai avea nici un sens să se frământe.           Curtea bătrânului i se păru strâmtă, ceea ce-l determină să iasă în stradă. Poarta scârţâi scurt. Nimic anormal, gândi. Nu-şi dădu seama de ce se gândise că nu e nimic anormal. O lovitură de gong.           — Este ora zece!           Vocea omului din turn se făcuse parcă mai slabă, atenuată de zgomotele diurne. Toma tresări; informaţia i se scurse prin corp ca o descărcare electrică, iritându-i nervii. Insul hăituit de timp preferă fapte.           Satul dormea, pustiu. Doar două-trei bătrâne uitate în viaţă, picotind pe bănci de lemn în faţa caselor, mute, cu ochii inexpresivi, cufundaţi într-o altă lume. Nu înfăţişau un tablou impresionant, dar pentru el femeile acestea însemnau mult curaj în faţa vieţii. Ceea ce oarecum îl deranja era tocmai liniştea prea mare, ici-colo câte-o pasăre ascunsă delimitându-şi teritoriul prin cântec, altceva nimic. Singurele vietăţi pe care le vedea animând peisajul se dovedeau a fi albinele. În număr mare. Uneori, ca un nor, pe deasupra trecea câte-un roi masiv, aproape înfricoşându-l. Le vedea pretutindeni, în plină activitate, însă ocolindu-l inofensive, de parcă el nici nu exista. Peste tot, salcâmi înfloriţi şi trandafiri. O mare de culori, o mare pură, calmă. Simţi o uşoară durere la tâmple. Se îmbătase de atâta linişte.           Se întoarse pe la prânz. După ce omul din turn îi aminti indirect de foame. Bătrânul – Toma nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă – îi puse pe masă un meniu compus doar din vegetale şi el crezu că nu-i va ajunge, dar, contrar aşteptărilor, sfârşi prin a recunoaşte că masa fusese excelentă.           — Cât să fie ceasul?

Salca de dincolo de peron se topise şi acum privea cerul printre rădăcini. Traversele îmbăiate în motorină se subţiaseră şi se torsionaseră ca nişte beţe de chibrituri arse. Liziera dinspre Mureş ardea mocnit cu flăcări verzui, decolorate. În răcoarea biroului, dezbrăcat la maiou şi cu chipiul dat pe spate, şeful de gară, Pascu, dezlega cuvinte încrucişate.           Uitat pe boltă, soarele de iulie îşi înfipsese razele în ceafa cantonierului Matei şi-l urmărea, păşind împreună cu el de pe o traversă pe alta.           Matei venea de la canton. În mâna stângă ţinea un bidon de plastic de cinci litri, iar în cea dreaptă o paporniţă plină cu ouă. Avea vestonul desfăcut, lăsând la vedere pieptul cu câteva smocuri de păr roşcat. Costeliv ca un cal proprietate comună, îşi puncta fiecare pas cu câte o gâfâială profundă, pornită parcă din burtă. Prin minte îi roiau gânduri confuze, somnoroase. La un moment dat se opri. Depuse paporniţa pe pietrişul dintre traverse şi-şi duse degetele spre gură. Atunci se văzu batista legată în jurul lor. Suflă în ele, întoarse capul cumva cu teamă, apoi ridică paporniţa şi o luă din loc.           Intră la şeful de gară cu falca de jos atârnând ca o cârpă fără întrebuinţare, iar când întinse mâna ca să-l salute pe celălalt, palma îi tremura ca piftia.           — Ce-i?           — Nimic, don' şef.           — Credeam că iară…           — Nu, p-aia am lăsat-o. Ştiţi, ulcerul…           — Tremuri de parcă l-ai fi văzut pe dracu! Observă Pascu.           — L-am, râse Matei, dar gluma nu prinse, fiindcă celălalt îşi reluă pedant careurile, cu chipiul aproape căzut pe spate.           Prin încăpere stăruia un miros vag de ţigări.           — Mâine trebuie să duc un bidon cu petrol, reuşi să spună, însă şi acest lucru îl făcu mai mult pentru el, ca nu cumva să uite. Disciplina căilor ferate era aspră, iar noaptea semnalul trebuia aprins.           — Puteai să dormi la canton. Cine te-a pus să vii pe căldura asta? Întrebă Pascu.           — Şi totuşi aţi fumat, don' şef.           Pascu îşi întoarse alene capul şi şapca i se rostogoli în mijlocul biroului. Matei stătea ca turnat lângă ghişeul de bilete şi doar ochii-i trădau pulsul inimii.           — Puteai să laşi jos bidonul şi paporniţa. Văd că te-a omorât drumul până aici. Cine te-o fi pus, nu ştiu…           Cantonierul nu se mişcă. Privea în gol, mut. Şeful de gară îl mai măsură o dată, lung, apoi, după câteva secunde, se ridică, îşi culese de pe jos chipiul şi ieşi nedumerit pe peron. O pală de vânt, scăpată de cine ştie unde, se chinuia să clatine frunzele unui tufiş de plop argintiu. Se auzi un cârâit de găină. Căldura se rostogolea implacabilă de-a lungul şinelor, înecând orizontul într-o perdea de flăcări transparente. La capătul câmpiei, cele două linii metalice se uneau şi urcau spre cer ca o scară infinită. Peste tot, un soare uitat.           Se întoarse drăcuind. Cantonierul s-o fi scrântit de atâta căldură, îşi zise. Îşi reluă plictiseala cu patimă. Trecură câteva minute bune. Prin birou plutea răsuflarea poticnită a lui Matei. Într-un timp acesta îşi lăsă bagajele pe podea. Pascu se roti alene către el.           — Mă, tu ai băut.           — N-am băut, don' şef.           — Atunci, ce ai?           — Păi… N-am nimic.           — Căldura, a? Conchise şeful de gară şi râse clătinând din cap.           Dar dacă totuşi i s-a întâmplat ceva, se întrebă. Îl privi din nou. Poate l-a doborât insolaţia.           — Cantonul! Sări ca ars şi ieşi iarăşi pe peron.           Îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită spre orizont, acolo unde se vedea întotdeauna clădirea cantonului, de fapt o cămăruţă de trei pe patru, cu acoperiş din ţiglă roşie. Îşi palpă globii oculari până la durere şi mai privi o dată.           — A naibii căldură! Mormăi şi reintră în răcoarea biroului.           Pentru o clipă, Matei vru să zâmbească satisfăcut. Însă privirea pierdută a celuilalt îi tăie orice pornire.           — Cald, cald.           — Cald, don' şef.           Tăcerea adormi toropită pe umerii lor, până când o vrabie începu să ciripească isterică prin castanii înfipţi în peron. Pascu zvârli revista cu careuri peste un teanc de bilete. Matei continua să zacă lipit de podea, cu aceeaşi expresie nedefinită în ochi.           — Cald, mă!           — Cald, don' şef.           — Să-ţi umplu jucăria cu petrol, zise şi se duse în pivniţă.           Se auzi zdrăngănit de cutii metalice şi tăcerea năvăli afară înspăimântată.           — S-a mai răcorit un pic, mormăi Pascu ieşind. Parcă aş face o plimbare. Mi-ai spus că-ţi plouă în canton. Vreau să văd şi să fac un proces verbal de constatare. O să-l semnezi şi tu. Poate reuşesc să fac rost şi de o sobă cu petrol. Că mi-ar trebui şi mie. Ştii cum e, vara sanie şi iarna car.           — Acum?! Se îngrozi Matei arătând cu mâna spre sud, acolo unde trebuia să fie cantonul.           Şeful de gară îşi luă cămaşa lui albastră, cu epoleţi.           — Acum! Spuse foarte hotărât şi în minte îi răsări cantonul cu acoperiş roşu.           Apoi ieşi pe peron. Şi totuşi cantonul era acolo. Ardea şi el mocnit, cu flăcări transparente. Asta însemna că înainte n-a avut decât o iluzie optică. Privi către satul cocoşat de căldură. Acoperişurile îndoite nu-i spuneau nimic. Nici măcar turlele cu streşinile scurse ale celor trei biserici din centru. Nu era credincios, dar nici ateu convins.

Ca un câine bolnav, cerul gri.           Atârnând peste câmpie.           Reîncepu să plouă mărunt şi îndesat.           (Convoiul de zdrenţe se târăşte anevoios, lăsând în urmă lutul frământat de picioare crispate. Lutul de culoarea cerului bolnav. Umflat de apă. „Alles Scheisse! 1” tună de undeva din spate vocea unui sergent cu urechile clăpăuge. Norii îşi răstoarnă cupele peste întinderea nesfârşită. Un om cu mantaua fără mâneci se prăvăleşte cu faţa în noroi. Cel de lângă el, un ins înalt, uscăţiv, încearcă să-l ridice, însă un pat de armă în coste îi rupe imaginea. „Ai dreptate, Otto, alles Scheisse”, spune locotenentul în negru şi apropie buza armei de ceafa celui căzut. Sărutul. Floarea de foc. Cina cea de taină. Ecoul armei se îneacă undeva în cer, la urechile surde ale unui Dumnezeu alunecat de pe piedestal. În America, Einstein se gândeşte la praştia cu libelule. Szilard joacă table la umbra unui cocotier. Convoiul de zdrenţe frământă mai departe aluatul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)           — Peste asta nu mai trecem – zise Onu, privind derutat în sus, la prelata cândva kaki.           — Trecem, spuse Antonie cu un uşor tremur în glas şi se uită fugar la poza copilului, lipită stângaci pe partea dinspre parbriz a tavanului. Îmbrăcat într-un costum de „mariner”, puştiul surâdea candid. ~sta a fost costumul meu, reluă Antonie, arătând cu capul spre fotografie. Mi l-a cumpărat tata înainte de mobilizare şi n-a mai apucat să mă vadă cu el. Îi stă bine şi lui, nu-i aşa? Întrebă, arătând din nou spre băiat.           — ~l mic seamănă cu mine! Zise Onu, apoi se întoarse către Cristea şi-i făcu complice cu ochiul. Acesta slobozi un hohot sarcastic.           — Du-te-n…           — Se înfurie Antonie.           Pe urmă schimbă viteza şi acceleră puternic. La stânga, lanul de sfeclă. La dreapta, canalul cu malurile troienite de flori de muşeţel. Ici-colo, câte-o pată sângerie de mac sălbatic. La orizont, negură. Mai încoace, un pâlc de salcâmi. Şi ochiul de apă ce se apropia ameninţător. Vru să-i spună celuilalt, lui Cristea, să închidă naibii geamul ăla coborât, însă nu mai avu timp. Peste vuietul motorului se suprapuse plânsul apei spintecate. Pe de lături, două aripi de-un verzui murdar ridicându-se cu furie în văzduh, stând un timp atârnate de nimic şi prăbuşindu-se în cele din urmă în albia ce le-a născut. Antonie încercă să-şi treacă dosul palmei peste frunte însă roţile din spate derapară şi-l siliră să răsucească volanul. Văzu pentru o clipă oglinda gălbuie a apei din canal. Apoi drumul urcă puţin, aproape insesizabil şi aici, solul negru, cleios, părea mult mai sigur.           (Omul cel înalt şi uscăţiv îşi aminteşte că într-unul din buzunarele mantalei i-a mai rămas o batistă. Dar nu are nici un rost să o scoată, să-i facă noduri pe la colţuri şi să o pună pe cap. Plouă. Nemţii au împuşcat cerul, l-au împuşcat pe Creator şi acum li s-a făcut sete. Churchill are noaptea coşmaruri. Visează fotolii pe rotile. Împăratul florii de cireş coase un goblen cu chipul lui Budha. Stalin socoteşte câte degete i-au mai rămas. „Mensch, das ist aber ein grosser Affe! 1” zice sergentul cu urechile clăpăuge, împungându-l pe omul înalt şi uscăţiv cu ţeava automatului. „Ja, ja” – încuviin-ţează locotenentul. „Am auzit că macaronarul ăla de Mussolini a pierdut Mezzogiorno cu un careu de popi” – continuă, dar se opreşte imediat; Otto nu e decât un fiu de căţea, n-o să priceapă niciodată de ce ţine Führerul atât de mult ca fiecare glonţ să fie împodobit cu câte o fundiţă albă. „Plouă.” „Voi încerca să fug” – gândeşte omul cel înalt şi uscăţiv. Plouă.)           — Şi bătrânul, când se împotmolea cu camionul în mijlocul uliţei, în clisa aia neagră, mustoasă, prin urmele lăsate de tractoare, lua de acasă snopi de tulei şi-i arunca sub roţi – spuse Cristea cu mâna la gură şi Onu se întoarse, scurt, către el.           — De data asta am dat de dracu! Bombăni Antonie lungindu-se peste volan.           În faţă, căscat spre cerul cenuşiu, se odihnea alt ochi de apă. Micşoră viteza şi se apropie prudent. Pe porţiunile de drum mai înalte, încă se mai puteau zări crăpăturile lăsate de secetă. Iar colbul, acum plin de apă, acoperea totul ca o pojghiţă înşelătoare.           — Ce faci? Se precipită Cristea, scoţându-şi capul pe geam.           — Coborâţi! Făcu Antonie, ferm.           — Ceee, ai înnebunit?! Explodă Onu, dar, văzând chipul încruntat al şoferului, deschise portiera şi-şi slobozi încet piciorul pe pământ.           Pantoful i se afundă în noroi până peste linia tălpii. Din şovarul canalului ţâşni spre cer un fazan speriat. Pentru o clipă, mişcările omului îngheţară.           — Cine m-o fi pus, nu ştiu – murmură Antonie.           — Iei bani pentru drumul ăsta, observă sarcastic Onu, simţind cum se scufundă printre firele de sfeclă. Încearcă totuşi să nu te împotmoleşti, fiindcă nu ştiu dacă vom apuca să-ţi trimitem pe cineva să te scoată.           Cel de la volan îi aruncă o privire piezişă. Cristea zâmbi cu gura până la urechi. Doar ochii-i sticliră într-un fel anume şi, înainte de-a închide portiera, celălalt, Antonie, îl surprinse măsurându-l într-un fel oarecum ciudat.           („Putea să mă omoare în clipa în care m-am aplecat să-l ridic pe Radu. Ba nu, mint. Putea s-o facă de mult. De exemplu, când am pornit din S. Lângă tufele alea de porumbar. Sau lângă rambleul de cale ferată. Ajungea un glonte. Nu ştia nimeni nimic. Pac şi gata. Sau pac-pac, pentru mai multă siguranţă. Ciorbă de gloanţe.”

Vameşul înjură ceva de mamă, apoi, cătrănit, intră în cancelarie şi lipi nervos ştampila de filele paşapoartelor. Apa de ploaie se scurgea impasibilă prin burlanul de tablă al vamei, se prelingea de pe caroseria maşinii pe caldarâmul cenuşiu şi se pierdea undeva într-un şanţ înecat în iarbă. Un băiat cu pistrui, cu ochii bulbucaţi, cu o grimasă idioată pe chip, urmărea mişcările a ceva nevăzut. Se auzeau numai picăturile mărunte lovindu-se în ţiglele ondulate ale acoperişului. Şi câteodată, doar câteodată, croncănitul stingher al unei ciori invizibile.           În partea cealaltă a zonei nimănui, sub ciuperca albă-roşie, un soldat uitat în poziţie de drepţi, cu foaia de cort aruncată peste spate, cu frigul insinuându-i-se prin oase. Puşca îi atârna moartă de umăr. Privirea şi-o pierduse printre scaieţii din buza drumului. Amintindu-şi parcă de realitate, îşi ridică, înspre satul strivit de nori, gândurile-i fugiră unde-va la un sat poate ca şi acesta, doar cu altfel de biserică şi, într-un sfârşit, oftă greu, încruntându-se. Pe urmă îşi lipi mâna de ţeasta unei mâţe ascunse în veston, cu capul iţindu-se printre nasturii de metal, o mângâie apăsat, pisica mieună, mai mult se făcu a mieuna, fiindcă din gura deschisă nu ieşi decât un sunet anemic, neconvingător. În cele din urmă o scoase de la sân şi o aruncă jos, lângă ciupercă, în iarba udă. Animalul se scutură, se dezmetici, privi în jur, după care se pierdu grăbit printre mărăcini.           Maşina cu băiatul cel pistruiat o luă din loc tuşind şi lăsând în spate un fum negru, înecăcios.           Vameşul înjură ceva de neînţeles, coborând bariera vărgată în furca de dincolo de drum şi când se asigură că în partea opusă e linişte, intră în vamă şi se aşeză greoi pe scaun. Colegul său dormea dus, întins pe patul de campanie, cu gura întredeschisă. Preţ de câteva minute îi urmări mişcările burţii masive, parcă nefireşti, palpitaţiile nărilor pline de păr, zvâcnirile sub impulsul cine ştie căror vise. Porni să bată darabana în tăblia mesei, iritat de ploaia ce nu mai contenea, de indiferenţa colegului, de ciripitul enervant al unei perechii de vrăbii.           Îşi scoase pantofii chinuit, cu vârful unuia împingând partea de dinapoi a celuilalt. De sub masă începu să se înalţe un miros neplăcut de ţesătură îmbibată cu sudoare. Îşi sprijini tălpile de feţele încălţărilor până le turti de tot. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit ceva deosebit de important, sări în picioare, înşfăcă de pe masă un binoclu de teatru, îl duse la ochi şi porni să scruteze câmpul de dincolo de sticla coşmeliei. De o parte a graniţei, un lan de porumb cu tuleiul îngălbenit. De cealaltă, despărţită de primul printr-o fâşie de pământ gălbui, un lan cu o cultură incertă, înăbuştă de buruieni, pe alocuri pătată cu ochiuri de apă tubure şi smocuri de pipirig.           Nu găsi nimic. Se reaşeză bombănind aiurea. (Burduhănosul, zis şi Nero, nimeni nu aflase de ce fusese poreclit astfel şi nici el nu spusese nimănui vreodată, continuă să zacă în pat ca mort, iar dacă n-ar fi fost mişcarea aceea a burţii, însoţită de un şuier ciudat de slab, s-ar fi putut crede că e mort.) Apoi se ridică brusc în picioare, aducându-şi parcă aminte de ceva foarte important, luă din cuier o geantă de piele, o desfăcu, scoase de acolo un binoclu greu, militar, după care se apropie de fereastră şi-l duse la ochi.           Semnul desenat pe lentilă se plimbă încet peste câmpul îmbibat de apă, deasupra muşuroaielor din cultura aceea confuză, peste fâşia unde nu apuca să se prindă nici măcar o iarbă, fiindcă pământul era mereu discuit şi grăpat pentru a se putea lua amprentele oricărei treceri de frontieră, iar când ajunse la porumbul din teritoriul lui, văzu nişte vrăbii rupându-şi ciocurile în ştiuleţii aproape copţi. Baleie în final cerul şi, negăsind nimic, puse binoclul înapoi, în taşca lui de piele şi-l agăţă în cuier.           Nero se întoarse într-o rână, în scârţâitul metalic al patului. Oftă o dată profund. Coşmelia se umplu parcă de zgomote şi mişcări. Însă amuţi de îndată totul. Nu se mai auzi decât picuratul stingher al stropilor ce se loveau de pervazul de tablă.           Un timp gândurile-i rătăciră fragmentat prin creier. Era obosit de plictiseala ce-l chinuia de ani de zile în acest loc uitat de lume, de Dumnezeu şi de vameşul-şef. Începuse chiar să ţină un jurnal, dar treceau luni întregi fără să se întâmple un lucru deosebit. Luni de zile scrisese pe filele acelui caiet dictando de o sută de file „încă o zi moartă”.           — Dormi? îşi întrebă colegul, uitându-se cu coada ochiului la cărţile rămase în formaţie de pasienţă. Nero avea o manie: aceea de a-şi da mereu în cărţi. Când se plictisea, asta ca prin minune, propunea câte o partidă de „şaizeci şi şase” şi atunci juca până se auzea afară claxonul timid al vreunuia de „dincolo”, fericit că a reuşit să pornească înspre alte zări. Dacă Nero nu se afla în câştig, cel de afară avea toate şansele să-şi mănânce buzele şi unghiile. Fiindcă Nero insista întotdeauna să ajungă în avantaj, să triumfe când balanţa se înclina în favoarea sa. Ca să-i ia apoi pe toţi în zeflemea. Suflând ca o gâscă îndopată.           Însă acum Nero dormea, visând poate câmpuri cu maci, cu troiţe, june înfocate cu sânii tari, ape nesfârşite sau zboruri peste case şi stâlpi de telegraf.           — Oh, exclamă, sărind în picioare, cu ochii deodată holbaţi, urmărind ceva dincolo de geamul coşmeliei, dincolo de fâşia gălbuie de pământ.           Întinse mâna după geanta de piele de porc, îi desfăcu închizătoarea, pocnetul acesteia îl făcu să tresară, iar în cele din urmă scoase din nou binoclul. Îl înghionti pe Nero, burduhănosul se foi horcăind, întrebând „ce-i”? dar, neprimind nici un răspuns, se înapoie grăbit în somnu-i dulce.           — Punem pariu că n-o să-l prindă! zise.           Rămase aşa, cu binoclul la ochi, minute întregi, minute întregi apăsă pâlniile de ebonită de sprâncene, până simţi că nu mai are în braţe nici o picătură de sânge, iar de mai stă mult aşa, acestea or să i se desprindă de trup şi or să-i cadă. Se aşeză pe scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. La un moment dat câmpul, cu tot cu mlaştinile, cu zona nimănui, cu lanul de porumb, începu să se îndepărteze, să se piardă în ceaţă, amestecându-se cu cerul, cu cenuşiul norilor. Fu nevoit să-şi frece bine ochii, până simţi durere în globi, apoi, când privirea i se limpezi, duse încă o dată binoclul în sus.

„Ce pică din cer nu-i păcat”, gândi Mariş, trecându-şi alene degetele prin păr. Numai că bucăţelele acelea îngheţate, de găinaţ de porumbel, nu-i căzuseră doar în cap, ci şi pe tejgheaua cu ziare. Îşi suflă apoi în palme, îngândurat, după care privi în sus, la streaşina unde ghicea însorindu-se o pereche de porumbei. Îi veni aşa, dintr-o dată, să lase totul dracului, să se caţere pe clădirea farmaciei „Ramona” şi să-şi ia zborul. Să-şi ia zborul aşa cum şi l-a luat prăpăditul ăla de Icar, dând din aripi ca un bezmetic, şi să se prăbuşească taman în mijlocul grupului de ţigăncuşe guralive ce se vânzoleau în parcul din mijlocul străzii. Şi iar, nici el nu mai ştia pentru a câta oară, îşi surprinse privirea rătăcindu-i pe faţa verde a chioşcului de ziare de peste drum, acolo unde se zărea un graffiti revoluţionar, scris cu vopsea-spray de culoare neagră într-una din nopţile acelui decembrie sângeros: „Libertate te iubim ori învingem ori….” De luni de zile încerca să dea peste cuvântul lipsă, de luni de zile se întreba ce anume l-o fi determinat pe autor să-şi întrerupă scrisul şi nu reuşea nicidecum. Sau, mai bine zis, găsise câteva cuvinte, găsise chiar şi motive destul de plauzibile care i-au tăiat autorului elanul revoluţionar, însă cu nici unele nu era de acord.           Brusc, imaginea îi fu întreruptă. De fapt, auzind că vine un tramvai, închisese ochii. Era un joc inventat de el, un joc de-a ghicitul firmei al cărei nume se găsea inscripţionat pe tramvai. Stând astfel, cu pleoapele strânse, spunea în gând numele, pe urmă deschidea ochii şi verifica. De data asta ghicise. Vopsite în roşu cu alb, cele două vagoane aveau desenate pe ele „Marlboro”.           „<Apostrof>, aveţi?”, îl întrebă un individ bine clădit cu mustaţă, îmbrăcat sportiv într-un aşa-zis costum de fâş viu colorat. Preţ de câteva clipe rămase blocat, uitându-se ba la posibilul cumpărător – bişniţar sută la sută, îşi spuse, ba uitându-se la tejgheaua lui cu ziare. Nu, el nu auzise de nici o publicaţie cu numele ăsta, dar se va interesa poate chiar la concurenţă, la Mopsu, vânzătorul de la chioşcul de ziare de vizavi. Iar când individul dispăru în mulţimea de pe stradă, îşi pipăi înfrigurat „chimirul” belgian pe care-l primise împreună cu ajutoarele de după Revoluţie şi în care îşi ţinea buletinul de identitate şi banii pe marfă.           „< Apostrof>, oare ce hram poartă şi scârboşenia asta? O fi vreo porcărie cu niscaiva gagici goale ori cu manglitori şi miliţieni mascaţi în poliţişti?”, se întrebă. Soarele, ieşit acum peste acoperişul anticariatului de peste drum, îi mângâia plăcut obrazul. De unde i se păru că frigul se mai îmblânzise puţin.           „Camel”? Nu, nu era „Camel”, ci un „Palmolive” ce trecea zdrăngănind pe dinaintea lui. Un puşti ce se holba printr-unul din geamurile vagonului motor îi arătă limba.           „Şefu', dacă vrei cacao pudră, am pe cineva….” „Nu… Nu… Eu n-am ce face cu aşa ceva”, se grăbi să răspundă. Pe undeva prin apropiere se găsea o fabrică de ciocolată, al cărei miros de cacao fierbinte îi tortura nările atunci când îi era foame. „Poate ceva <Carpaţi> fără filtru”, zise, însă celălalt dădu neputincios din umeri şi se cărăbăni.           Din coşul chioşcului verde ieşea un firicel de fum. Mariş se cutremură cuprins de frig. Îşi suflă iar în palme. Poate de-ar avea cumpărători s-ar mai mişca, s-ar încălzi cumva şi el. Dar, ca un făcut, astăzi cumpărătorii nu-i prea veneau, de fapt nu-i prea veneau de când cu scăpatul preţurilor în trifoi. Iar cu suta îşi putea aprinde acum ţigara, aşa cu îşi aprisese şi bunicul lui, Paia, prin anii '30, parcă, luleaua. Ferice de Mopsu, concurentul de vizavi. Că toată iarna a stat ca un belfer în colivia-i verde, la căldură, înghesuit între mormanul de ziare nevândute şi soba aceea de tablă, cu trei picioare.           Uneori, când pe el, pe Mariş, îl plesnea rău gerul, îşi strângea ziarele şi tejgheaua articulată şi se aciua pentru câte o jumătate de ceas în chioşcul lui Mopsu. Că pe Mopsu îl cunoaşte de vreo treizeci de ani, de pe vremea când jucau fotbal pe maidanele Mehalei. De regăsit s-au regăsit în toamna trecută, când fostul lui şef l-a trimis să se confrunte cu economia de piaţă şi el, Mariş, s-a apucat de vândut ziare taman lângă prăvălioara lui Mopsu. Mopsu l-a suduit de mamă, nu de altceva, dar îi strica vadul. La care Mariş l-a luat de gât şi nu i-a dat drumul până nu l-a rugat sectoristul şi i-a pus să-şi dea mâna, aşa, tovărăşeşte. Atunci s-au împăcat. Mopsu şi-a închis dugheana, au pus mână de la mână, inclusiv poliţistul, şi au cumpărat din Piaţa Iosefin un litru de vin din loză de tomate. Apoi, ca nişte bărbaţi cu scaun la cap, şi-au depănat amintirile. Astfel şi-au descoperit şi acel trecut comun.           Mopsu e băiat fin. Aşteaptă, zice, ziua „liberării”, adică pensionarea. Să-şi vadă, în sfârşit, de colecţia lui de carnete de partid. Avea, mai zicea el, chiar şi un carnet de membru al „găştii roşii castriste”. Iar pentru unul tadjik i-a dat unui moldovean de dincolo de Prut douăzeci de mărci nemţeşti. Însă, după cum se lăuda, fala colecţiei o constituia carnetul ce aparţinuse cândva primului secretar de judeţ, scăpat ca prin minune de maşina de făcut tăiţei.           „Palmolive!” Nu, „Colgate”. „Libertate te iubim….” Moscu i s-a lăudat că el cu mâna lui a scris cu spray negru lozinca aia pe chioşc, şi asta în noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece decembrie, când a început vânătoarea de oameni prin oraş. N-a terminat-o de scris, zice, pentru că s-a speriat de o dubă plină cu miliţieni şi s-a ascuns repede în chioşc. Iar după aceea, după ce s-au cărat caraliii, a luat-o la goană către casă.           Mariş nu-l crede, numai că nu are ce face. Mopsu e băiat fin, mai ales că i-a aranjat ca după ce se pensionează, peste două săptămâni, să-i dea lui locul de vânzător la chioşc. Şi-atunci, gata cu frigul, cu mâinile îngheţate, cu lăieţii, cu nunţile matinale de câini şi cu praful dulceag din stradă. Căldurica-căldurică, bacşişul-bacşiş….