Ana Veronica Mircea scriitoare română de proză scurtă SF

— Ei?! Făcu Doll, scrutând chipul celuilalt cu speranţa că avea să desluşească un cât de firav şi de efemer semn, dacă nu de admiraţie, cel puţin de invidie, de ciudă.           — Deh…, mormăi Rim, răsucind sticla pântecoasă, de bere Terra, din care tocmai supsese ultima picătură. Părea foarte ocupat să studieze eticheta holografică, model 2513, pe care, sub inscripţia cu caractere fonetice – singurele pe care le considera demne de a fi memorate – planeta albastră plutea în spuma unei halbe. Deh, brevet de invenţie, spui? Şi ofertă grasă de cumpărare? Din partea vicepreşedintelui Confederaţiei Interplanetare a Neuro-psihiatrilor? Ce să facă ăştia cu… Cum îi zice… Teleemiţătorul ăla al tău?           — Emiţătorul telepatic condiţionant „Doll I”, îl corectă inventatorul, străduindu-se să pronunţe cuvintele cât mai egal şi fără vreo urmă de infatuare. Ce să facă cu el? Să-şi trateze turma de nevropaţi, psihopaţi, drogaţi, senili, debili şi ce-or mai fi fiind, să reimplanteze în creierele lor bolnave realitatea, vindecându-i instantaneu. Pe lângă tratamentele individuale, poate fi folosit – cu succes garantat, omule!           — Pentru terapie în grup, sau chiarân masă. Îţi dai seama? Un singur medic poate potoli – de la mare distanţă – o hoardă de nebuni furioşi! Vicepreşedintele mi-a oferit trei milioane – în credite interplanetare! –, dacă măresc raza de acţiune a aparatului până la trei ore lumină. În felul ăsta, fără să-Di părăsească biroul, vor putea pătrunde în mintea oricărui pacient, fie el chiarân cel mai îndepărtat cotlon al Zonei Colonizate, înţelegi?           Rim rânji, balansându-se pe scaunul şubred, care prinse a scârţâi, atrăgând privirea acră a singurului ochi al lui Igor Grigorievici, zis Rusu sau Chioru, patronul tavernei „Marţianul Lefter”.           — Eu înţeleg. Tu însă… Crezi că vicepreşedintele ăla al tău vrea doar să-şi condiţioneze nebunii? Hai să fim serioşi, nene inventatorule! Vor scociorî în minţile noastre, ale tuturor! Ne vor dirija, ne vor…           Doll se ridică răsturnându-şi scaunul.           — Să te ia dracu', Rim! Cu tot cu imaginaţia ta bolnavă! Nu ştii decât să scuipi venin şi să strici chefu'! Halal prieten!           — Halal geniu! Ripostă Rim. Ai inventat o armă, năucule! Asta e capodopera ta! Da' tu vinde-o, scaldă-te în aur, îmbată-te cu iluzia că vei sălta omenirea cu un stânjen mai aproape de rai…           — Tu te-ai îmbătat deja. Cu bere!           — Mda, mormăi Rim, fără să-i pese că celălalt îi întorsese deja spatele, sunt prea beat ca să te pot convinge… Şi nu destul de beat ca să-ţi sucesc gâtu'…           — Am făcut o achiziţie formidabilă, domnule Weber! Se lăudă Cesare Fagiano, vicepreşedintele Confederaţiei Interplanetare a Neuro-psihiatrilor, adresându-se preşedintelui aceleiaşi organizaţii. E invenţia unui inginer şomer de pe Marte. Am spus întotdeauna că societatea noastră aruncă perle în mocirlă!           Preşedintele Weber simulă o criză de tuse tabagică, evitând, foarte încântat de propria-i diplomaţie, orice comentariu. Ştia prea bine că Fagiano se considera pe sine însuşi o perlă, nu chiar azvârlită în mocirlă, dar neavând parte de montura preţioasă ce i s-ar fi cuvenit cu prisosinţă.           — Scuzaţi-mă, reluă vicepreşedintele, eram pe cale să răpesc din timpul dumneavoastră preţios îndepărtându-mă de la subiect. De fapt, mi-am permis să vă invit în biroul meu tocmai pentru a vă demonstra performanţele de excepţie ale acestui aparat.           Preşedintele dădu să răsufle uşurat, dar nu apucă să o facă; Felix, nesuferitul motan obez pe care Fagiano îl căra pretutindeni, îi sări în braţe cu o sprinteneală de care nu părea capabil şi prinse să toarcă, alintându-se. Ca unul ce nu putea suporta pisicile, Weber îşi înfrână cu greu dorinţa de a arunca cât colo jivina galben-roşcată. Se mulţumi să o apuce stângaci şi să o aşeze alături de fotoliul în care se instalase.           — La mine, Felix! Porunci Fagiano.           Motanul execută ordinul şi reîncepu să toarcă, de data asta frecându-se de pantalonii stăpânului.           — E foarte deştept, sublinie vicepreşedintele, parcă scuzându-se, cu un surâs dulceag. Şi acum – demonstraţia promisă!           Solemn ca un mare preot îndeplinind un ritual mai mult decât sacru, se aşeză în faţa emiţătorului, apăsă tasta „în masă”, puse mâna dreaptă pe un minuscul contactor auriu, şi-l aduse în dreptul ochilor, privindu-l cu veneraţie de fanatic extaziat, apoi şi-l lipi de tâmpla stângă.           Weber urmări amuzat scurta ceremonie. „Şi ce-i cu asta?” vru să întrebe, văzând cum pe chipul celuilalt se lăţea un zâmbet triumfător. Dar o voinţă mai puternică decât a lui îl făcu să-şi înghită vorbele şi să sară în picioare, ca împins de un resort.           Năucit, privi în jur şi se cutremură, ca trezit dintr-un vis rău.           — Domnule Fagiano! Vă rog respectuos să mă scuzaţi! M-am tolănitân prezenţa unei personalităţi de excepţie, ca dumneavoastră! E aproape o blasfemie! Cât despre faptul că am uzurpat atâţia ani funcţia de preşedinte al confederaţiei noastre, funcţia care vi se cuvenea cu prisosinţă…           — Dragul meu Weber!           Cesare Fagiano se ridică şi, cu un zâmbet bonom, îl bătu pe umăr, ca pe un vechi protejat.           Celălalt îl privi cu pioşenie şi recunoştinţă.           — Vă mulţumesc că m-aţi iertat şi că îmi permiteţi să păstrez această funcţie – pentru dumneavoastră mult prea măruntă! Nici nu ştiu cum am putut să-mi închipui că v-ar putea interesa! Pe dumneav… pe Excelenţa Voastră – cel predestinat să fiţi CezaruM… De altfel, cred că e important să nu pierdem „Ştirile”. E imposibil să nu anunţe că, în sfârşit, vi s-a făcut dreptate!           — Tumorile societăţii vor fi extirpate de îndată ce Marele Fagiano va deveni ceea ce trebuie să fie: Cezarul!           Rusu se urcase pe tejgheaua barului şi începuse să peroreze pe neaşteptate, dar niciunul din cei prezenţi nu păruse surprins. Rim îşi încetase obişnuita legănare – fapt pentru care muribundul scaun ar fi trebuit să-i fie etern recunoscător – iar Doll îşi surghiunise hăt departe gândul la noua şi fabuloasa sa carte de credit; amândoi ascultau tirada lui Igor Grigorievici, fiecare cuvânt părându-li-se o muzică divină. La masa alăturată, trei negri mătăhăloşi începură chiar să aplaude.           Oratorul le făcu semn să înceteze.           — Linişte! E timpul să ascultăm „Ştirile”. Trebuie să aflăm dacă s-a făcut dreptate! Ca şi cum vorbele patronului ar fi fost semnalul mult aşteptat, o picoliţă mărunţică activă imediat holovizorul.           — Parlamentul central, spunea o crainică emoţionată, ca şi toate Parlamentele Complementare din Zona Colonizată, reunite în sesiuni extraordinare, recunosc dreptul sacru al Marelui Cesare Fagiano de a fi Unicul şi Niciodată-contestatul conducător al lumii civilizate. Ex-liderii îi mulţumesc Marelui Fagiano, Cezarul, care ia povara guvernării de pe umerii lor slabi. Trăiască Dreptatea! Trăiască Cezarul!           — S-a făcut dreptate! Zbierară într-un glas clienţii „Marţianului Lefter”. Şi continuară să urle şi să aplaude în timp ce Rusu juca căzăceşte, chiuind „Trăiască CezaruM”.           — Cesare – te iubim! Cesare – te iubim! Scanda gloata adunată în jurul reşedinţei oficiale a Cezarului.           „Prea multă gălăgie. E obositor”, cugetă Cesare în cea de-a o sută treizecea zi a guvernării sale.           Şi urmă liniştea.           Lipsit de zgomotul de fond, motanul Felix se trezi şi căscă prelung, arcuindu-se.           Privind plictisit ecranul de urmărire, Cesare văzu că mulţimea se retrăgea călcând pe vârfuri. Amuzat, ceru câteva imagini de detaliu şi rânji constatând că nu exista chip pe care să nu se poată citi regretul de a fi tulburat siesta Cezarului.           Mulţumit, goni cu un gest fata care-i încălzise patul, se întinse, căscând la rândul lui, şi luă în braţe singura fiinţă care-i era cu adevărat dragă: motanul.           Adormi imediat, ca un om lipsit de orice grijă.           Instalat ca un sfinx pe pieptul stăpânului, Felix toarse o vreme. Dar mişcările ritmice ale toracelui Cezarului începură să-i displacă, aşa că se instală pe pernă, alături de tâmpla împodobită cu micul contactor auriu – obiect pe care îl remarcă imediat şi căruia îi arse o labă; iar ochii lui drăceşti sclipiră când contactorul se rostogoli pe podea.           — La urma urmei, cine dracu' mai e şi Fagiano ăsta? Întrebă Rim – destupând o nouă sticlă de bere.           Felix se jucă o vreme dând contactorul de-a dura, ca pe un şoarece ameţit. Pe urmă îi veni ideea să îl lovească cu capul, şi obiectul i se fixă de pata albă dintre ochi, ceea ce nu păru să-l deranjeze.           — Fagiano a fost un impostor! Ne trebuie un conducător ca motanul Felix! Răcni Rusu.           Fagiano sări ca ars, azvârlind plapuma cu o smucitură.           — Îndată, stăpâne, îndată, bâigui – cu umilinţă. Îndată îţi aduc cel mai gras şobolan din metropolă!           Escaladă balconul şi se pomeni într-un copac din care coborî din creangă-n creangă -acesta fiind traseul favorit al noului stăpân al lumii. Dar, odată ajuns jos, uită pentru ce plecase – inconsecvent, Felix hotărâse că pe primul plan era nevoia de afecţiune – şi se amestecă în mulţimea care se readuna. Iarân secunda următoare începu să scandeze într-un glas cu gloata pe care, nu cu mult înainte, o dispreţuise:           — Felix – te iubim! Felix – te iubim!

— Noi de ce n-am murit? De ce numai noi n-am murit? De ce? El nu-i răspunde. Nu i-a răspuns niciodată.           Dar ea întreabă în fiecare zi – şi au trecut de atunci mai bine de o mie de zile. Poate că nici nu-l întreabă pe el. Poate că se întreabă pe sine însăşi. Sau poate că cere socoteală. Ea ştie cui. Poate se aşteaptă să-i răspundă Dumnezeu… Sau măcar dracu'.           — Atâta lume avea buncăr în loc de pivniţă, continuă ea să flecărească. Să fi fost al nostru cel mai rezistent? Să fi fost noi singurii care s-au adăpostit în… Clipa aia?           El ridică din umeri, plictisit. Ce are-n cap nevasta lui?           A uitat că totul s-a petrecut în vreme de pace, ba chiar într-o vreme când, pretutindeni, se trâmbiţa, sus şi tare, că toate tensiunile fuseseră eliminate?!           Ei, e drept că mulţi aveau buncăre construite înainte de a fi fost dezminţite temeinic, cu argumente peste argumente şi dovezi peste dovezi – numeroasele zvonuri despre armamentul nuclear al unor grupări teroriste. E drept şi că erau câţiva paranoici care continuau să folosească adăposturile alea ultrablindate drept dormitoare!           Dar cine se vâra în buncăr ziua-n amiaza mare? Doar ei doi – din pură fantezie. Ea susţinea că e cel mai simplu mod de a face dragoste „departe de lumea dezlănţuită”, că simte că aşa trebuie conceput primul lor copil… Iar el a intrat în joc şi…           Şi, tocmai atunci, lumea s-a dezlănţuit… Nu, nu lumea. Oamenii… Un om, poate că a fost unul singur – un… Nemernic! Poate vreun fanatic care a murit convins c-a mântuit toată suflarea, târând-o după el în paradis…           N-au aflat exact ce, cum, de ce s-a întâmplat… Vreo două zile au mai prins un post de radio de undeva, din China… Ăia se chinuiau sa emită în mai multe limbi, dar se pare că supravieţuiseră doar nişte indivizi, care, în afară de a lor, le vorbeau prost pe toate. Şi erau confuzi, derutaţi, mai degrabă cereau informaţii în loc să le ofere şi pomeneau iarna nucleară aproape în fiecare frază. Şi se tot certau, zbierau mereu unii la alţii. Probabil că s-au omorât între ei. Cert e că s-a instaurat liniştea. Pe toate frecvenţele. Şi Internetul era inaccesibil. Au presupus că toate serverele căzuseră, fiindcă pe ecran nu apărea decât dezamăgitorul „The page cannot be displayed”, urmat de sfaturi ce se dovedeau inutile.           Nici staţia de emisie-recepţie nu le-a fost de folos. N-au reuşit să dea peste nimeni, nu i-a căutat nimeni, deşi, de atunci, e deschisă zi şi noapte, fiindcă rezerva lor de baterii e la fel de fabuloasă ca şi cea de conserve – din fericire, n-au apucat să le doneze organizaţiei care strângea ajutoare pentru supravieţuitorii ultimului cutremur catastrofal din lumea a treia.           Şi ea a rămas însărcinată. Copilul – o fetiţă – a avut două capete şi, cu toate că a supt mult şi cu poftă, la două ţâţe odată, a murit subit după şase zile. Pe urmă ea a pierdut încă o sarcină, pe urmă a fost băiatul născut mort, cu trei picioare şi o singură mână…           Niciunul din ei nu pricepe de ce au conceput monştri. El a îngrijit-o şi a moşit-o cu dragoste şi devotament – acum nu îi e numai soţie, îi e şi singura pacientă… Iarân buncăr nivelul radiaţiilor era şi este absolut normal, mâncarea şi apa nu sunt infestate…           Dar ea e încăpăţânată, acum e gravidă din nou, nu vrea să avorteze, tot speră că va fi o a doua Eva, mama omenirii renăscute…           — Omenirea…, se pomeneşte el vorbind. Gata, nu mai există!… Noi, oamenii, ne-am distrus lumea şi am reuşit să pierim odată cu ea!           — Noi, oamenii, ne-am distrus lumea… Îl maimuţăreşte ea. Şi zâmbeşte acru, în colţul buzelor, reamintindu-şi de câte ori a fost dată deoparte, de câte ori a fost subapreciată, numai şi numai fiindcă nu era bărbat… Ce tot spui? De la izgonirea din Rai, de când Dumnezeu a blestemat femeile să vă fie supuse, lumea nu e a oamenilor. E a bărbaţilor! Voi aţi condus-o cu orgoliu şi cu mâinile-ncleştate de arme. Voi aţi distrus-o! E păcatul vostru! Doar al vostru, înţelegi?           El nu-i răspunde.           Rai… Raiul… Cuvântul ăsta îi umple mintea, îşi pierde sensul pentru a căpăta un altul, din care tot ce fusese abstract a dispărut, şi care îl năuceşte, îl copleşeşte, îl azvârle printre amintiri pe care nu şi le ştia: grădina plină de miresme, pomul din mijloc, şarpele, spune într-un târziu, cu privirea rătăcită, având senzaţia că repetă vorbe pe care le-a mai rostit… Într-un timp uitat, într-o lume pierdută… Şi adaugă, cu ochii tulburi aţintiţi asupra nevestei sale înfricoşate: Atunci am dat vina pe tine, pe os din oasele mele şi pe carne din carnea mea… Acum e rândul tău să mă-nvinovăţeşti… Ea e gata să plângă.           — Ai înnebunit?! Asta-mi mai lipsea, vai de zilele mele!           Apoi îşi duce, brusc, mâna la pântec – şi el are impresia că vede arătarea care se mişcă pentru prima dată, că-i desluşeşte coada… Şi coarnele… Şi geme:           — Zilele tale s-au dus! Şi ale mele! Suntem morţi, fără doarşi poate… Suntem Adam şi Eva, fără doar şi poate… Şi asta nu e viaţa noastră, ci osânda…           Îmboldită de groază, ea îşi face cruce.           Şi staţia de emisie-recepţie tuşeşte, pârâie… Şi ea se închină din nou, acum îmboldită de speranţă…           — Fără doarşi poate! Completează, sacadat, o voce hârşâită – metal zgâriind metal. Pe urmă râde. Hohoteşte stârnind ecouri neaşteptate, stranii, diavoleşti…           Râde şi bărbatul. Râde ca un smintit.           — Cine-i nebun…?! Ai auzit? Ne-a vorbit Dracu', fără doar şi poate! Suntem în mâna lui. În iad! Ai priceput?           — În iad?! Urlă femeia. Eu, în iad…?! Dar de ce, Doamne…?! De data asta, Doamne, doar el… El a distrus, eu n-am greşit. Tu, Doamne, l-ai menit să-mi fie cap. El, capul, a greşit!           Bărbatul o priveşte ca pe o năpârcă. Pe urmă râde iar, şi alte râsete îi ţin isonul, piţigăiate şi din ce în ce mai multe, de parcă în fiecare ungher s-ar veseli, ascuns vederii, câte un sobor de demoni mărunţei…           Dar ei nu-i pasă. Ea imploră, cu ochi înălţaţi spre cerul pe care vrea să spere că îl va mai privi cândva:           — Doamne, mai dă-mi o şansă! Mai făureşte-o lume, şi lasă-mă pe mine să-i fiu cap! Şi dă să se închine iar. Dar mâna ei îşi pierde vlaga şi crucea i se frânge când o altă voce – blândă, neomeneşte blândă – spune:           — Ei!… Fără doar şi poate, asta n-am s-o fac…

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!           Aeromobilul Agenţiei de Turism Interplanetar apare din spatele unui lanţ de coline pipernicite, cu aspect sfărâmicios. Planează la vreo douăzeci de metri deasupra solului sterp, descriind curbe leneşe, voluptuoase…           — Fundul celui mai mare dintre oceanele planetei, explică ghidul – fără chef, cu voce piţigăiată. A secat acum…           — D-ăsta avem şi pe Homsh, îl întrerupe un reptilian obez, cu doar câţiva solzi răzleţi pe creasta asudată.           — Pe Ylcha avem chiar trei, adaugă, suav, întinzând galeş o mână cu ghearele în stea hexacolţată, o tânără mândră de coada ei sclipoasă, pe care şi-a înfăşurat-o, ostentativ, de două ori în jurul gâtului butucănos.           — Ei bine, atunci vom merge în munţi, propune ghidul, cu o grimasă pe care ar fi dorit-o zâmbet, dar mama fetişcanei de pe Ylcha protestează, aproape grohăind:           — Ghrrrh, nu! Suntem sătui de munţi neumblaţi, de munţi sculptaţi, de munţi năruiţi, de munţi ciuruiţi, de munţi împăduriţi.” Nu-i aşa, dragă?           — Evident! Confirmă soţul creaturii. În toate excursiile am văzut munţi, camioane, vulcani în erupţie…           — Dar oraşe vitrificate? Aruncă ghidul după ce înghite în sec.           — Mhm! Mormăie, strâmbându-se, o babă elegantă. N-ai nici un haz! Nu înţelegi că, pentru banii noştri, vrem ceva deosebit?!           Exasperat, ghidul supralicitează, pomenind un perimetru interzis:           — Poate Marele Crater…           — Tşşş, şuieră, chiar lângă el, un noncomformist cu creasta sulemenită şi coada înnodată.           Ghidul oftează din rărunchi, foindu-se ca peştele pe uscat. N-a mai avut de mult un grup atât de mofturos! Nu le-au plăcut nici restaurările metropolelor părăsite, nici colecţiile de arme, nici vestigiile Războiului Final, nici…           Ce mai, de când a fost transferat (disciplinar) pe planeta asta păcătoasă, toate i-au mers pe dos! Iar ăştia sunt picătura care revarsă paharul.           Cu gândul la apă, ghidul, un amfibian între două vârste, oftează din nou, dorindu-şi din tot sufletul să fie acasă, în acvariul lui particular, făcând tumbe printre ţiitoarele sale graţioase, nu în aeromobilul decapotabil, alături de o ciurdă de reptilieni năzuroşi şi de pilotul avian, care clămpăne din ciocul bont, parcă bătând tactul unui şlagăr idiot, şi apasă în silă pe tastele de comandă.           — Uitaţi-vă la el, acum meditează! Pufneşte grăsanul de pe Homsh. Incompetentule! În prospect scrie că e o planetă exotică, iar tu ne tot arăţi banalităţi!           — O, da, vrem un element exotic…, suspină tânăra cu coadă şic.           Brusc înviorat, ghidul reuşeşte un surâsjn timp ce-l înghionteşte pe pilotul plictisit:           — Fir-ar să fie, de ce nu mi-ai amintit?! Îi ducem în Alaska, în Rezervaţie! Să vadă oameni!           — Ce?!           — Oam… Cum?           — Extraordinar!           Care nedumeriţi, care cu imaginaţia stârnită de numele unei specii aproape uitate, dar care mai de care mai extaziaţi, turiştii zbiară pe întrecute – şi ghidul le susţine, triumfător, privirile excitate.

  — Iubitule! Exclamă Regina.           — Poftim? Tresări Regele, ostentativ îndatoritor, dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte ca el să îşi coboare pleoapele inflamate. Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute care constituiau pentru soţia lui o adevărată desfătare.           — Iubitule…, repetă ea, răspicat, aproape silabisind.           — Da, scumpa mea, făcu el, mieros, dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.           — Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul să avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?           Regele sări ca ars.           — Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să vă ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.           — Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…           — Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…           — Ia te uită! Se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?           — Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…           — Cu asta, nu-i aşa? Rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.           El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung, şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.           — Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ, după ce îl lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit-o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca cei cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!           Spaţioportul Terra III, zis Poarta de Est, poreclit Uşa din Dos. Elipsă de vreo şaizeci de hectare, acoperită cu gazon artificial (made în USM – United States of Moon) hărtănit, cu margini ciupite artistic.           În focarul din S-E, trei exemplare subnutrite de giga-molia terrestris (specie derivată, prin clonare şi mutaţii scăpate din frâu, din Pasărea Noului Paradis, adusă, prin contrabandă, în vremea Primului Mare Embargo, din Betelgeuse IV); două răzuiesc gazonul cu ciocurile coasă; a treia (femelă gestantă, căci giga-molia e mamifer marsupial) greblează cu coada dinţată şi înghite pe nemestecate.           În focarul din N-V, aliens (15 bucăţi felurite) descind din singura navă parcată şi se zgâiesc în cele patru vânturi cu ochii roată.           Un aeroglisor (tip rablă cu lustru) coboară vertical şi aterizează brusc. Din gazon se înalţă vălătuci de praf. Vălătucii – negri tuci!           — Se contopesc.           E beznă.           Praful se împrăştie fără grabă.           Când vizibilitatea redevine acceptabilă, în aeroglisor sunt deja paisprezece aliens şi catrafusele lor.           Lângă aeroglisor e alien Shawror – umanoid fusiform, mult peste înălţimea standard; poartă salopetă etanşă, cu buzunare aplicate, cizme cu gheare, mănuşi cu degete suplimentare, cască defensivă şi obrăzarcu transparenţă reglabilă. Lângă Shawror – o valiză supraponderală.           PILOTUL (homo-sapiens-mutantis pur-sânge, pregătindu se să programeze decolarea, priveşte peste umăr la Shawror şi i se adresează politicos – adică el aşa crede): Ce naiba, tipule, n-ai de gând să urci odată?           SHAWROR (mimând un zâmbet – adică el aşa crede): Nţ! Mulţumind la tine, nu suind la mine! Mine place cercetând culoare local. Singur mine cercetând place!           Pilotul saltă din umărul drept şi şi strâmbă gura spre stânga. Aeroglisorul decolează scârţâind şi se înalţă odată cu vălătucii tip tuci.           E beznă.           Praful se împrăştie fără grabă.           Când vizibilitatea redevine acceptabilă, alien Shawror e înconjurat de şapte pomanagii trenţăroşi. (La circa zece metri în spatele lor, pe direcţia S-S-V, un capac mimetic, tip gazon fals^, culisează peste un orificiu tip gură de canal.)           TRENŢĂROŞII I, II, III (mutanţi cu malformaţii banale, psalmodiază în canon pe patru voci – pentru că trenţărosul I are două capete): Dai la noi un ban, alien barosan!           TRENŢĂROŞII IV, V, VI (corcituri homo-aviane, bine sărite de douăzeci şi cinci de ani standard, cu aripi atrofiate şi gâturi golaşe, prost camuflate de fleandura bălţată -uniformă cvasioficială a Copiilor Căilor Rulante, silabisesc la unison): N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, dă-ne pomană!           TRENŢĂROSUL VII (un superb homo-sapiens-sapiens, tip arian, cu ochelari reflectorizanţi, sprijinit într un baston de lemn autentic): Sta-vor goi bogatul şi săracul înaintea Judecăţii, şi geaba fi-va căinţa lor dacă milostenii nu vor fi făptuit îndestul…           SHAWROR (indicând băţul cu un pseudo-deget): Asta cumpărând! Cât?           TRENŢĂROSUL VII (ca şi cum ar fi văzut gestul, strânge băţul la piept): Blestem asupră-i hainului ce râvnit-a sprijinul văduvitului de lumină!           SHAWROR:?!           TRENŢĂROŞII I, II, III: Dai la noi un ban, alien barosan?           TRENŢĂROŞII IV, V, VI: N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, ne dai pomană?           SHAWROR (strâmbându-se – adică trenţăroşii aşa cred): Nţ! (Le întoarce spatele şi rosteşte sentenţios, parcă adresându-se unui arbitru nevăzut): Demnitate nu! Păcatfiind!           Trenţăroşii îl împroaşcă cu sudalme învălmăşite şi-şi înfrăţesc eforturile încercând să-i urnească valiza.           SHAWROR (tot sentenţios): Solidaritate da! Pericol fiind! (îşi face loc printre ei, cadorisindu-i, fără discriminare, cu câte un dos de palmă. Apoi loveşte de două ori, prieteneşte, partea cea mai proeminentă a valizei burduşite.)           Valiza demarează spre Poarta A, plutind la trei milimetri deasupra gazonului prăfos. Shawror scoate din buzunar o microtelecomandă, o depliază şi o aţinteşte asupra cufărului zburător. Este atras, imediat, pe urmele lui. Pluteşte lin, dar iute, când şi când agitând praful cu gheara câte unei cizme, şi evitând, cu măiestrie, impactul cu giga-molia gestantă.           Trenţăroşii (pomanagii poligloţi) înjură în limbi de mult uitate sau abia inventate şi prind să-l fugărească în trombă, care în pas ţopăitor (adică homo-avianii), care târâş-grăpiş (adică malformaţii), care călare pe băţ (adică văduvitul de lumină).           Valiza şi alien Shawror frânează în faţa Porţii A. Prima se oploşeşte-n praf. Al doilea e momit de afişele ţipătoare care tapetează canaturile porţii (nu atât în scop publicitar, cât pentru a masca plasto-zugrăveala scorojită).           SHAWROR (cu dispreţ, de fiecare dată când termină de citit câte un afiş): Nţ!           Trenţăroşii se aproprie gâfâind şi prind să mişune, pe muteşte, în spatele lui. El îi ignoră.           SHAWROR (după treisprezece minute şi treisprezece secunde – standard!           — Sentenţios, parcă adresându-se unui arbitru nevăzut): Cultură nu! Trist fiind! (Se întoarce şi caută valiza din priviri. Nu-i găseşte decât urma-n praf. Holbându-se):?! (Ridică ochii şi-i vede pe trenţăroşi îndepărtându-se, înghesuiţi, claie peste grămadă, pe valiza care pluteşte spre gura de canal. Dă să scoată telecomanda şi icneşte găsindu-şi buzunarul gol. Apoi, resemnat): Tehnică da! Jale fiind!