Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF

Şarpele de metal înainta sub soarele arzător fara sa dea semne de oboseala. Punctuleţe mici ca nişte musculiţe il însoţeau învârtindu-se în jurul sau.           „Sunt multi” gândi cercetaşul în timp ce îşi plimba luneta de-a lungul şirului de soldaţi înzăuaţi. Flamuri se înălţau de-a lungul coloanei din loc il loc arătând principatele care îşi aduseseră soldaţi în lupta. Cercetaşul le recunoştea pe toate. Spre suprinderea sa văzu unele care aparţineau unor regi de departe care în mod normal nu ar fi avut nimic de-a face cu acest conflict.           „Se pare ca multi nobili sunt îngrijoraţi de acţiunile printului nostru” murmura el în timp ce se întoarse la adăpostul pădurii unde il aştepta calul legat de un copac. Încaleca repede şi-şi împlântă călcâiele în burta calului, trebuia sa duca neapărat vestea sefului sau, duşmanii tocmai se imultisera.           Encampamentul burgunzilor era aşezat pe nişte dealuri line, lângă un râu putin adânc şi mlăştinos. Nu era o tabără pusa în graba ci şi locul de campare a trupelor pe timp de iarna. O mulţime de cabane lungi de lemn formau străzi late trase geometric. Butoaiele deveniseră o comoditate rara deoarece erau folosite pentru a face coşuri. Era o preocupare evidenta şi pentru interiorul cabanelor, soldaţii îşi construiseră bănci, mese, scaune, făcuseră totul pentru a le face cit mai confortabile. Cei care nu făcuseră rost de lemn întinseseră corturile dar pe dinăuntru le căptuşiseră cu tot ce găsiră inclusiv piei de animale sau blănuri.           Dar acum, primăvara sosise şi soarele topise de mult ultimele urme de zăpadă. Era timpul ca războiul sa reînceapă.           Cabana printului era mai mult un mic fort la intrarea căruia se înălţau doua stindarde. Unul cu leul de munte roşu pe fondul alb, cel al printului iar celalalt cu braţele unite ale Parlamentului.           Cercetaşul fu primit imediat.           Printul Eldertarh stătea în spatele unei mese de lemn şi citea un raport asupra stării de înarmare a armatei din nişte documente în timp ce imagini ale zonei primite de la observatorii tehnologici se roteau în un holglob. Comanda printului asupra armatei parlamentare era contestata de către unii deoarece avea doar 33 de ani. Este prea tânăr şi fara experienta, spuneau unii parlamentari. Dar alti generalii mai bătrâni ii recunoşteau meritele şi capacităţile de comandant. Iar nobilii inca mai aveau putere şi în noul stat.           Cercetaşul dădu raportul cu voce sigura şi având grija sa nu omită nimic. La un moment dat printul il opri şi trimise pe cineva să-l aducă pe Caltras, sfătuitorul sau şi pe Arfeldal unul dintre cel mai încercaţi generali a sai.           După ce asculta tot raportul Caltras ofta:           — Se pare ca revoluţia noastră atrage atenţia tuturor prădătorilor din jur.           — Le este frica ca revoluţia sa nu se răspândească şi în regatele lor; comenta Arfeldal           — Trott nu se va mai retrage, ştie ca daca pierde regatul sau va înceta sa mai existe. Aici se va da bătălia decisiva. Daca ii învingem aici, atunci suntem asiguraţi. Revolte vor izbucni în regatele din jur. Iar noi ii vom ajuta. Poate vom reuşi sa consolidam Vechiul Regat.           Vechiul Regat era primul regat format de oameni după luptele dintre zei în ceruri şi ocupa întregul continent. Dar după moartea primului rege se destrămase repede.           — Ar fi mai bine sa chemam toţi căpitanii spuse Caltras           — Sunt de acord. Va trebui sa ne pregătim strategia de lupta.           Curând toţi comandanţii de trupe a armatei parlamentare se aflau în încăpere. Printul le spuse despre venirea întăririlor în tabăra regaliştilor. Cu toate ca se arătară îngrijoraţi putini se gândeau ca ar fi posibil sa se retragă.           — Dafur regimentele tale sunt gata? Întrebă printul           — Da, ieri a sosit şi ultimul transport de arme. Suntem gata. De abia aştept sa testam noile arme în lupta.           — Rupert, cavaleria mercenarilor?           — Este aici, a costat mai mult decât credeam dar i-am adus.           — Excelent. Lupta o vom da aici „ spuse el arătând un punct pe harta nu departe de tabără „ Vom avea flancul sting acoperit de râu iar dreapta va fi în pădure exact cum am plănuit. Adaran vreau sa iei ceata ta la hărţuială. Aveţi grija, nu vreau sa va expuneţi, doar să-i neliniştiţi un pic şi sa le cauzaţi insomnii.           — S-a făcut prinţe, vor fi obosiţi şi nedormiţi, garantez eu pentru asta.           La comanda printului Adaran îşi strânse ceata de cavaleri. De fapt se deosebeau enorm de cavalerii din regate care inca purtau armuri grele şi elaborate iar în lupta foloseau spade de doi metri ca sa te reteze pe loc. Cavalerii lui erau fii de nobili scăpătai sau mici comercianţi care foloseau din plin tehnologia ciudata care făcea valuri în lumea civilizata. Caci după războiul din ceruri care se dăduse cu 300 ani înainte oamenii găsiseră mai multe obiecte stranii căzute la pământ. Din acele obiecte alchimiştii reuşiseră sa recupereze lucruri uimitoare şi reuşiseră sa şi copieze exact unele tehnologii pe care le foloseau, chiar daca nu prea ştiau exact cum funcţionează. Ei purtau zale uşoare, scuturi mici de-a lungul braţului şi săbii scurte la brâu. şi mai important aveau lănci energetice grele cu care făceau prăpăd deoarece învăţaseră, timp de ani întregi, sa le folosească la perfecţiune. Erau profesionişti.

Lumea era moartă de secole.           Cu mult timp înainte viaţa îşi revărsase miracolul peste aceste locuri. Vegetaţie bogată, plante cu frunze gigantice, arbori înalţi, liane mişcându-se în bătaia vântului asemenea unor şerpi jucăuşi în bătaia soarelui. Animale, păsări şi insecte trăiseră în pace şi armonie.           Mai târziu oamenii îşi făcuseră apariţia. Înarmaţi cu cea mai redutabilă unealtă dintre toate. Creierul. Transformaseră locul, aducând zgârie nori de beton, plastic şi sticlă în locul naturii. Dar viaţa continuase să existe, şi să se dezvolte, croiindu-şi drum prin orice nişă disponibilă, oricât de mică ar fi fost ea. Însă nici măcar viaţa nu putuse rezista sutelor de ani de distrugere şi poluare aduse de oameni. Ţinutul sterp care se întindea cât vedeai cu ochii stătea drept mărturie.           O singură licărire de viaţă strălucea pe întinsul nesfârşit al pustiului.           Fiinţa aştepta liniştită.           Nu că i-ar fi făcut o plăcere deosebită să aştepte într-un asemenea deşert. Prefera un pic mai multă viaţă în jurul său. Paradoxal având în vedere interesul special pe care îl avea pentru lucruri antice, şi pentru pustiul care se întindea cât vedeai cu ochii.           Se aplecă, şi, aproape cu religiozitate luă un pumn de pământ şi praf de pe jos. Câmpul de forţă ambiental acoperise terenul pe câţiva metri pătraţi în jur deci nu era nici un fel de pericol. Privi pământul strămoşilor săi, pământul care dăduse viaţă rasei sale şi oftă lăsându-l să se scurgă din palmă.           Atinse uşor comenzile pictografice ce pluteau la milimetri deasupra manşetei de pe braţul stâng. Câmpul percepu imediat comanda şi alte echipamente din nava aflată deasupra sa intrară în joc. Valurile timpului intrară sub controlul său. Vedea trecutul la fel de uşor şi de real precum prezentul.           Stătea în mijlocul unei mulţimi tăcute care se îndrepta târâş pieptiş către nava de doi kilometri lungime ce se zărea la orizont, puţin obscurată de instalaţiile titanice ale cosmoportului. Primele valuri de colonişti care părăseau Pământul în urma dezastrelor naturale de la sfârşitul secolului XXI. Printre ei se aflau şi persoane de care conducătorii lumii doreau să scape, indivizi independenţi care vorbeau prea mult despre libertate şi drepturile omului, sau puneau întrebări incomode.           Formă o altă pictogramă, liniile de timp se zvârcoliră şi imaginea se schimbă.           Începuse Războiul Ascuns, sute de viruşi şi boli răspândindu-se în întreaga lume. Boli teribile care au suferit mutaţii odată eliberate devenind şi mai distructive. Însuşi vegetaţia a fost atacată de viruşi, pădurile uscându-se în timp de zile, recoltele transformându-se în praf pe câmpuri. Lor li se alăturaseră viruşii electronici implantaţi în terminalele băncilor, burselor dar şi în cele a spitalelor şi sistemelor de armament. Reţeaua planetară de informaţii a fost făcută praf.           Exodus începu, rasa umană părăsind planeta pentru habitatele din spaţiu unde măsurile de siguranţă erau mai bune, dovedindu-se cu mult mai greu de penetrat de către agenţii biologici. Singurele centre umane de pe Pământ rămâneau puţinele enclave fortificate ale militarilor şi câteva bio-domuri ale celor destul de nebuni încât să trăiască în atmosfera devenită ucigătoare.           Trasă o nouă pictogramă. Punctul de vedere ridicându-se la sute de metri deasupra solului, dezvelind grădini sălbatice de o frumuseţe incredibilă, mii de flori de toate tipurile, copaci de 50 de metri înălţime, de crengile lor agăţându-se liane şi plante căţărătoare care se uneau, încolăceau formând pânze de păianjen înverzite în aer. Izvoare aleargă de-a lungul stâncilor iar apa lor limpede şi cristalină avea un gust mai bun decât cea mai de calitate kaga.           Este timpul refacerii. Pământul, lumea de baştină a omenirii este readusă la viaţă printr-un efort suprem al întregii rase. Pământul devine din nou o grădină a vieţii.           O altă pictogramă şi anii trec cu viteză prin faţa observatorului.           Începe Războiul Etern, lupta umanităţii împotriva kaselii. Devastarea şi distrugerea cunoscând noi nivele. Planete întregi lăsate sterpe, fără viaţă. Miliarde atinse de agenţi biologici, transformaţi de terorismul psihologic. Pământul a fost printre primele ţinte, totul ras de pe suprafaţă ca urmare a bombardamentului atomic. După terminarea războiului rasa umană nu se mai găsea în postura de a începe reconstrucţia Pământului aşa că l-au lăsat în pace, apărat doar de sateliţi. O lume moartă.           Şi de atunci aşa rămăsese.           Figura singuratică ridică capul, o străfulgerare în dreapta îl aduse din visare şi cu o pictogramă dizolvă câmpul temporal. O sferă personală de transport ieşise din deformarea QUAST (quanto spaţio-temporală). La doar câteva secunde după, o a doua sferă personală i se alătură. Ambele sfere coborâră la zece metri deasupra solului.           Observatorul le văzu însemnele şi se lumină la faţă. Îi aştepta. Trasă o pictogramă reprezentând nerăbdarea în mediul informaţional.           Drept răspuns proiectorul holografic al uneia dintre sfere se lumină şi imaginea tridimensională a unui bărbat se materializă lângă observator.           — Salutări prietene! Se formă în infomed A doua sferă plană uşor deasupra solului până ce aproape îl atinse. Un iris se deschise lăsând să iasă o figură umanoidă în plină atmosferă otrăvitoare. Păru să fie nesigură la primii paşi dar se redresă şi aura care o înconjura deveni şi mai strălucitoare.           Observatorul trasă simboluri şi câmpurile de forţă lărgiră bula ambientală.           — Nu este necesar să mă ajuţi; mormăi figura strălucitoare Observatorul nu-l băgă în seamă mutându-şi atenţia pe apariţia holografică           — Cum a decurs Adunarea?           — Mult zgomot, ca de obicei. Dar a fost un adevărat război Hyllos. Ne-ar fi folosit prezenţa ta acolo.

Unii aventuieri lupta pentru faima, alţii pentru bani. Dar unii lupta pentru onoare chiar daca aceasta lupta ii duce la moarte sigura.           BANDA LUI DARIEN KA şi ASEDIUL AUDEI.           I           „ Este timpul să plecaţi. Nu ştiu cât va mai rămâne poarta deschisă.” „ Îmi pare rău dar noi nu avem de gând să plecăm.”           Elful era uimit. Omul din faţa lui era nebun. Nebun de legat. Zâmbea liniştit ca şi cum moartea nu s-ar fi aflat la doar câteva mile depărtare. Pentru elfi era diferit, ei trăiau mii de ani şi aveau ceva personal în lupta care urma. Dar aceşti aventurieri aveau numai de pierdut, nu-i lega nimic de elfii din Audă.           „ Trebuie să plecaţi. Altfel veţi rămâne prinşi aici împreună cu noi.” insistă el „Ascultă amice, amândoi ştim că poarta va fi deschisă doar pentru scurt timp. Este atât de puţin timp încât nu cred că veţi reuşi să treceţi toţi non-combatanţii prin ea. Aşa că nu te mai obosi. Am avut o discuţie cu tovarăşii mei şi ne-am hotărât să rămânem. Nu putem să o abandonăm pe Ysera după atâtea aventuri împreună. Aşa că să nu mai discutăm, sunt sigur că ai multe lucruri mai importante de făcut.”           Elful îşi clătină capul dar îl lăsă în pace. Avea multe pregătiri de făcut iar timpul ce mai rămăsese era scurt.           Darien Ka, rămas singur, încercă să se concentreze asupra viitorului. Trebuia să găsească o cale de a scăpa cu viaţă din situaţia în care Soarta îi aruncase din nou cu atâta uşurinţă.           Trupa de aventurieri tocmai se întorcea din Nordul Îndepărtat, unde vânaseră un demon foarte periculos pentru un bogătan din Saderril, când se întâlniseră cu un grup de elfi care se retrăgeau spre sud. Fugeau din împrejurimile oraşului Audă, cel mai nordic avanpost al elfilor. Ei le-au spus că oraşul era în mod constant sub atacul unor oşti de orci şi goblini. La rugămintea lui Ysera aventurierii se îndreptară spre Audă.           Drumul nu a fost uşor. Nu de puţine ori au trebuit să evite întâlniri cu cete de orci pornite după pradă. Dar într-o seară ajunseră la marginea pădurii sălbatice care ascundea oraşul elfilor. Audă era bine păzită de o încâlceală de ramuri groase, liane, iluzii şi vrăjitorii prin care nimeni nu trecea fără permisiunea elfilor.           Aventurierii au fost şi ei opriţi de străjile elfilor, copaci vii care îşi ridicară crengile verzi în faţa lor. Alţi copaci vii ieşiră din pădure pe picioare noduroase din lemn puternic şi îi înconjurară. Cunoscând puterea lor, puteau sparge şi stâncile cu pumnii lor tari, aventurierii nu se împotriviră. Ysera le vorbi în limba lor şi numai după ce îi convinse că nu vroiau rău elfilor îi lăsară străjerii de lemn să treacă.           Mai mult o fortăreaţă decât un oraş, Audă fusese construită cu multă vreme în urmă când armiile de goblini au fost împinse în gheţurile nordice de către, atunci în plină putere, Ligă Elfă. Audă trebuia să vegheze la graniţă.           Nu singură, şi alte fortăreţe au fost construite dar, rând pe rând, au căzut sub raidurile duşmanilor sau au decăzut de la sine. Audă rămăsese stingheră la marginea ţinuturilor de tundră îngheţată.           La un moment dat în faţa lor se ridică un zid de lemn. Un om care nu-i cunoştea pe elfi ar fi putut crede că este o alegere ciudată pentru sprijin în luptă. Dar Darien Ka ştia cât de rezistent era acest tip particular de lemn pe care elfii îl creşteau special pentru a-şi modela scuturi şi ziduri din el. Că doar nu degeaba i se spunea lemn de fier. Şi mai ştia că elfii îşi protejau cu magie zidurile, ai fi avut nevoie de o armată serioasă ca să te gândeşti măcar să iei cu asalt un loc ca Audă.           Poarta scluptată cu grijă în sute de basoreliefuri şi rune de protecţie se deschise de la sine şi aventurierii intrară într-o lume a minunăţiilor.           Copaci a căror vârfuri se pierdeau în nori, groşi cât douăzeci de bărbaţi la un loc formau cu crengile lor adevărate labirinturi la zeci de metri deasupra solului. Tuneluri vegetale de câţiva metri în diametru, mai stabile decât multe din castelele oamenilor şi în mod sigur mai rezistente decât conacele orcilor şi a goblinilor formau legături între locuinţele verzi pline de miresme proaspete. Florile, muşchii de sute de feluri şi iedera acopereau fiecare spaţiu disponibil formând un întreg pulsând de viaţă.           Majoritatea locuinţelor elfilor erau acolo. Sus. La sol rămâneau doar spaţii libere, parcuri şi spaţiile de depozitare. Cu toate astea şi la sol se formau străzi, ei bine pentru elfi, ceilalţi deosebeau cu greu trecerile de restul vegetaţiei din jur.           Trăind printre duşmani oraşul se transformase, devenise defensiv. Spirade creşteau peste tot gata oricând să lovească în duşmani cu prelungirile lor ca nişte bice acoperite cu ţepi, alături întrezărindu-se plante de mama-hodi a căror parfum dădea ameţeli.           Un căpitan elf îi întâmpină la poartă şi îi întrebă despre scopul venirii lor. Căci elfii se ţin departe de celelalte rase pe cât pot. Şi nu neapărat dintr-un sentiment de rasism, doar le place să fie printre cei care îi înţeleg şi le împărtăşesc pasiunile. Mai ales cea pentru natură. Din pricina comportamentului lor distant mulţi îi privesc pe elfi cu răutate şi invidie, mai ales printre oameni, orci sau dwarfi.           Nici nu se închiseseră bine uşile masive ale porţii în spatele lor când lovi dezastrul.           Magie puternică lovi pădurea cu forţa unui taifun. Vârtejuri de foc coborâră din ceruri şi rupseră zidurile de vrăjitorie care protejau atât pădurea cât şi oraşul. Druizii elfi încercară să-şi apere mult iubita lor pădure dar trebuiau să apere şi oraşul în acelaşi timp, oraş care devenise ţinta unor forţe magice furibunde. Puterea din spatele atacurilor părea enormă deoarece la un moment dat tot ce se afla în afara oraşului luă foc. Scutul magic protejă oraşul dar cine ştie câţi elfi muriră fiind plecaţi în pădure.

— EnTaro Adun Templar.           — EnTaro Adun Judicator. Sunt surprins, nu credeam sa te vad pe aici. De obicei staţi în spatele liniilor.           Judecătorul nu se lasa jignit atât de uşor. Ştia ca Templariilor Întunecaţi le displăceau Judecătorii iar tânărul din fata sa nu reprezenta o excepţie, credea ca Judecătorii sunt vinovaţi de exilul Templarilor Întunecaţi. In parte aveau dreptate, Judecătorii fiind cei care ii exilaseră în zilele de demult. Dar exilul nu le distrusese spiritul protoss, ei deveniră mult mai puternici iar gândirea lor diferea cu mult de cea a celor rămaşi pe Aiur. Acum conlucrau, chiar daca cu greutate.           — Cum este pândă Templarule. Ati găsit ceva?           — Da. De fapt am găsit. Vino sa îţi arat.           Templarul il duse pe Judecător în fata unui panou de cristal enorm. Imagini începură sa se perinde pe ecran.           — Nu sunt din galaxia noastră. Tehnologia lor e bazata pe principii diferite. Cel putin atât am reuşit sa aflam de la o proba de cercetare pe care am capturat-o în spatiu. De fapt nici măcar nu credem ca sunt din dimensiunea noastră. Ceea ce ne-a luat cel mai mult prin surprindere a fost ca am captat nişte imagini tulburătoare. Au capturat deja un zerg şi nu unul oarecare, ci un Overlord.           — Deci vor sa controleze zergii. Multi au încercat şi putini au reuşit.           — Eu cred ca au tehnologia necesara. Se adaptează foarte rapid. Cred ca în curând vor putea sa „vadă” prin câmpurile de camunflare, daca nu pot deja. şi aduc mereu trupe noi prin o poarta interdimensională. Deja au câteva tabere măricele în jurul encampamentului iniţial şi o nava spaţială pe orbita.           — şi nu ne-au detectat inca? Judecătorul era neîncrezător           — Nu uita ca noi am petrecut milenii în spatiu. Am învăţat cite ceva. Avem un Arbiter pe orbita care ne ascunde restul navelor.           — şi Arbiterul?           — Sta în umbra unor câmpuri gravitaţionale ale planetei. Inca nu l-au descoperit.           — Ar trebui sa vorbeşti şi cu ceilalţi. Daca crezi ca trebuie sa lovim rapid vom avea nevoie de toate resursele din zona.           — Voi merge chiar acum, daca sunt lăsaţi sa se extindă prea mult nu stiu daca ii vom putea trimite înapoi de unde au venit. Judecătorule, as vrea sa ma însoţeşti. Tu ai mai multa experienta în discuţiile cu cei din Conclava, vom avea nevoie de ajutor.           Judecătorul ştia ca rugămintea il costa mult pe tânărul Dark Templar. Dar era de acord cu el. Daca era adevărat ca o forţă din alte dimensiuni îşi stabilea un cap de pod pe aceasta lume de la periferia galaxiei atunci toţi vor avea probleme. Ii promiseseră ajutor lordului venit din alte lumi, acesta urma sa fie primul pas. Noii veniţi trebuiau sa fie aruncaţi înapoi de unde veniseră.           — Voi veni cu tine şi voi folosi întreaga mea influenta pentru a-i convinge pe Templarii Înalţi şi Judecătorii din Conclava.           Din fericire pentru ei nu au fost nevoiţi sa se deplaseze atât de departe. Conclava avea în apropiere o forţă destul de însemnată şi după o conferinţă holografica rapida fura puse sub comanda Judecătorului Arbas”En.           Sala de conferinţa de la bordului carrieru-lui Durak (nava amiral protoss)           — Acum avem o flota Templar. Întrebarea e cum o s-o folosim cel mai bine.           Un tânăr Judecător vorbi primul.           — Ne punem pe orbita şi radem totul.           — Ar fi o problema „ Aslok, tânărul Templar Întunecat era liniştit şi calm „ baza are un scut pe care nu suntem siguri ca il putem dezactiva. şi mai au doua tunuri grele, nu le ştim exact capacităţile dar daca ar fi sa le luam după comparaţiile cu oamenii şi alte rase din sector rezulta ca ar putea dobori o nava uşoară fara probleme. Nu ne putem risca flota, când am plecat aveau deja o nava uşoară pe orbita.           — Avem câmpuri de camunflare. Vom sta sub ele pina ajungem aproape şi ii lovim înainte sa ridice scuturile.           Judecătorul Arbas”En hotărî ca e timpul sa intervină.           — Vom trimite o proba cu cimp de camunflare pe orbita. Ne vom da seama daca au detectat-o, daca nu o detectează atunci ne apropiem cu flota. Daca insa va fi detectata vom ataca la sol.           Observatorul protoss intra pe orbita inferioara a planetei, câmpuri de camunflare activate la maxim. Prin intermediul lui şi cei de pe puntea Durakului puteau vedea cum sta situaţia. In orbita se aflau doua nave, una mai mica de mărimea unui Cercetaş Greu şi celalata mult mai mare, la fel de mare ca un Crucişător de lupta terran. In timp ce Observatorul se apropia mai mult şi începea sa scaneze baza de la sol un tun de pe nava grea începu sa se învârtă pe amplasamentul sau, fixa tinta şi un suflu de energie pulveriza Observatorul.           Moartea Observatorului genera reacţii şi pe puntea carrier-ului.           — Se pare ca reuşesc sa ne detecteze prin câmpurile de camunflare. Nu ne va fi de loc uşor.           — Asta ne anihilează elementul de surpriza; murmura Judecătorul tânăr; dar trupele noastre sunt mai numeroase.           — In spatiu Judecătorule, doar în spatiu. La sol nu ştim citi sunt.           — Trebuie sa lovim acum. Prezenta celorlalţi devine tot mai puternica pe măsură ce timpul trece.           — Unde sunt forţele Templarilor Întunecaţi?           — Vor fi în curând aici, cei ce vin cu flota. Mai au un contingent ascuns la sol.           — Cheama flota. Vom folosi planul cu inserarea forţelor la sol.           — Îmi voi anunţa fraţii; încuviinţă Aslok.           Templarii Întunecaţi se mişcau fara nici un sunet, fara nici o mişcare smucit. Erau ca nişte umbre pe care crezi ca le vezi cu coada ochiului dar când te uiţi în direcţia lor dispar.

I.           Elipsoidul de culoare maro întunecat, din material asemănător lemnului, cu ieşituri-crengi ca nişte braţe, explodă pe cerul noros într-o străfulgerare de energie marcând ieşirea extradimensională.           Energii albastre apărură la extremităţile braţelor stabilizând elipsoidul în aer.           Şi nu prea. În interior, Ras se răsucea incomfortabil pe locul asemănător scaunelor pentru pasageri pus la dispoziţie de arhitectul vasului ciudat.           — Asta nu este ceea ce aş numi un zbor plăcut! Îşi făcu el cunoscută indignarea tovarăşilor săi           — Este împrumutată. Îţi ia ceva timp să înveţi pilotarea unui sai-ner; răspunse fiinţa ectoplasmatică mânuind comenzile magice ale vasului.           Mânuind fiind un fel de a spune. Asurul exista în matricea magică de la prova sai-nerului, matrice controlând atât materia cât şi energia vasului. Într-un anumit sens pilotul, odată ce se integra în matrice, devenea vasul. Ceea ce ar fi fost foarte greu pentru o fiinţă nonenergetică.           Chiar şi asurul se chinuia cu comenzile. Odată stabilizaţi în aer înveli sai-nerul într-o piele de invizibilitate. Populaţia indigenă nefiind obişnuită cu nave zburătoare nu doreau să-i alarmeze           — Doar du-ne întregi la locul de întâlnire; Ossian indică un punct pe harta magică plutind lângă pilot.           Braţele se energizară împingând vasul peste vârfurile copacilor înalţi. Sai-nerul se aşeză într-o poiană largă, braţele servind drept suport în iarba înaltă a junglei ce se întindea în toate direcţiile. Asurul folosi simţurile sai-nerului.           — Câteva forme de viaţă inteligente la marginea junglei; zise el.           — Să sperăm că sunt gazdele noastre; Ossian atinse runa de deschidere a rampei.           Îşi luară precauţii în timp ce păşeau afară, Alkanor ridicând un scut în jurul aventurierilor ieşiţi afară. Ras şi Kinon luară poziţii pe flancuri. Înainte de a coborî Alkanor le făcu semn pasagerilor înghesuiţi în spatele vasului să aşteapte.           De la marginea junglei, văzându-l pe Ossian, ieşiră o duzină de fiinţe. Una, două le recunoscu imediat, vettoni: fiinţe înalte de doi metri, membre groase, piele galbenă, patru braţe, având pe obraji un fel de tentacole subţiri. La fel şi pe spatele gambelor. Restul fiinţelor erau mici, negre, păroase. Ossian îi ştia drept ikalli.           Din câte ştia Alkanor nu erau periculoşi. Nivelul tehnologic şi magic scăzut, dar niciodată nu puteai ştii cu siguranţă. Viziunea magică a elfului întunecat arăta că totul era liniştit.           Ossian începu să vorbească cu băştinaşii. Cei mici gesticulau mult şi arătau mereu înspre vest, unde pitiţi după norii groşi se vedeau creste înalte încununate de coroane de zăpadă.           — Ras, Kinon. Vreun semn că sunt probleme? Murmură el prin comunicarea magică.           Ambii răspunseră negativ. Alkanor ajunse lângă grupul de fiinţe.           — Despe ce este vorba? Întrebă în dialectul lor secret.           — Cei care ne-au contactat spun că este vorba de o forţă răuvoitoare care le distruge lumea.           — Tot timpul este vorba de forţe răuvoitoare; răspunse zeflemitor Alkanor.           — După câte mi-au spus cred că este vorba de ceva serios. După ce asigurăm zona, vom aşeza tabăra aici. Satul lor este aproape. Şi pune la treabă auxiliarii.           — Dacă Corrigan te aude vorbind aşa, te doboară cu un singur pumn!           — Doar spune-le să aşeze tabăra. Şi să auzim ce au de spus gazdele noastre.           Elful întunecat se întoarse la navă. Asurul eliberase comanda şi intrase în armura complicată pe care o purta în medii considerate de el ostile.           Pasagerii din spate discutau între ei în şoaptă, pe cât de în şoaptă pot vorbii piticii.           Cu muşchii bine formaţi şi putere enormă, ca un perete de stâncă, o legendă şi printre pitici Corrigan se juca cu ciocanul greu creat chiar de el. Împodobit cu rune şi protecţii magice o singură lovitură de ciocan dobora un gigant, lucrase la el timp de zece ani. Alţi doi pitici zăceau în grămada de cutii pline de echipamente şi aparate de alchimie pe care le căraseră după ei. Sub ei se găsea cala unde se odihnea sania-pământ.           Lângă pitici, Nyras, misticul elfilor albi îi privea cu mirare, nu avusese ocazia să cunoască modul piticilor de-a glumi. Adus de curând de Ossian elful alb nu participase la vre-o misiune cu aventurierii, Nyras se dovedea a avea calităţi de arcanist dar era aplecat spre arta puterilor naturii. Studiase alături de copacii bătrâni care îşi trimiteau cunoştiinţele de la o generaţie la alta timp de sute de mii de ani.           — Facem tabăra aici. Hai Corrigan, la treabă!           Piticul se uită la Alkanor chiorâş dar se ridică de pe lada pe care şezuse atât de comfortabil.           — L-aţi auzit pe elful întunecat! Face pe şeful, ca toţi din rasa lui. Dar ăsta este de partea noastră aşa că să-l ascultăm, fraţilor.           Piticii se puseră pe lucru. Cutiile fură descărcate în linişte, având ajutorul lui Alkanor şi Nyras, care însufleţi golemi de lemn şi pământ să-i ajute cu lăzile grele.           Instalată repede tabăra era protejată de inscripţii şi simboluri puternice. Dacă vre-o forţă duşmană se apropia aventurierii ar fi aflat de îndată. În plus Alkanor fortificase linia de apărare folosind o vrajă de paralizare. Oricine s-ar fi apropiat de tabără rămânea paralizat pentru scurt timp.           Între timp, piticii instalară un aparat de măsurare magteh. Urma să le ofere răspunsuri despre lumea în care se aflau: atmosferă, gravitaţie, nivel de toxicitate, câmpuri energetice de diferite tipuri.