1001 de nopti basme arabe

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domina care s-a întemeiat şi s-a dus a califului Harun Al-Raşid, un tânăr negustor tare bine făcut şi tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos şi cel mai muchelef dintre toţi negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuinţă; iar hanâmele acelea se bizuiau orbeşte pe bunul lui gust, şi mai cu seamă pe nelimbuţia lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, şi de fiecare data să le dăruiască vreun peşcheş potrivit cu cinul pe care aceştia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile şi de toţi robii de la sarai, şi până într-atâta, încât însuşi califul îl baga în seamă într-un sfârşit; şi, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese şi pentru chipul lui zarif şi atâta de îndatoritor, şi pentru obrazu-i atâta de blajin; şi îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; şi, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri şi darul cântatului şi al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos şi de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i ţină tovărăşie la masă şi să-i ticluiască stihuri desăvârşit meşterite.           Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toţi tinerii cilibii câţi cuprindea Bagdadul, feciori de emiri şi de veliţi, precum şi de către soţiile dregătorilor de viţă aleasă şi ale slujbaşilor.           Or, unul dintre obişnuiţii cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, aşa de frumos şi de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar şi se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu nişte obraji proaspeţi şi trandafirii, sprâncenele trase desăvârşit, dinţii zâmbitori şi o vorbă desfătătoare.           Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar şedea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, şi pe când amândoi tăifăsuiau şi râdeau, văzură cum vin zece fetişcane frumoase ca nişte lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale şi cu scările de aur. Şi accastă cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboţită cu aur, lată de cinci degete şi bătută în mărgăritare mari şi în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iaşmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunaţi! Pielea mâinilor ei se înfăţişa vederii precum însăşi mătasea, şi odihnitoare în albeaţa ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât şi mai măiestrite. Cât despre boiul şi despre nurii ei puteau fi prepuşi minunaţi, judecând după puţinul ce se putea zări23.           Când alaiul ajunse la uşa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ şi intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, şi sări sa orânduiască pernele şi divanul spre a o pofti să ia loc, şi se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aştepte poruncile ei. Şi tinerica începu să aleagă fară luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri şi câteva şipuri cu zemuri de trandafiri; şi, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, îşi săltă o clipită vălul cel gingaş de pe faţă şi făcu să strălucească astfel, fară de ascunzişuri, toată frumuseţea ei.           Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simţi răpit de minunare, şi patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviinţă, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă şi care şi ca fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:           — Nu vreau să fiu pricina plecării muşteriilor tăi. Pofteşte-l, aşadar, pe tânărul acela să nu plece!           Şi zâmbi vrăjitor.           La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor şi, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:           — Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci şi pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:           O, tu cel ce priveşti măreţul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?           Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la ţine-o să coboare?           Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetişcana fu vrăjită de simţământul gingaş care le stârnise, şi fu încă şi mai aprig răpită de înfăţişarea chipeşă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă şi zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie şi îl întrebă în şoaptă:           — Abalhassan, cine este tânărul şi de unde este?           El răspunse:           — Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Şi e cel mai bun prieten al meu.           Cadâna urmă:           — E drăguţ! Aşa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine şi pe el, să veniţi la mine. Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase şi almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!           Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni şi răspunse:           — Pe capul şi pe ochii mei!           Atunci tânăra hanâmă îşi trase la loc iaşmacul peste obraji şi ieşi, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ţinute numai în santal şi în iasomie.           Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fară să mai ştie ce spune, şi până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că muşteriii băgau de seamă zbuciumul lui şi începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:           — O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat şi mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi sileşte inima să se dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea?           Pe urmă adăugă:           — O, ben-Taher, fie-ţi milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaşte? Grăbeşte-te de-mi spune!           Abalhassan răspunse:           — Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioşilor! Numele ei este Şamsennahar24. E răsfăţata de calif. cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar şi sultanei Seit-Zobeida, soţia legiuită. Are un sarai numai al ei, unde porunceşte ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini în ea; şi pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele şi hadâmbii să şuşotească cel mai puţin, cu clipeli de ochi.           Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuţă se şi ivi şi se duse drept la Abalhassan şi îi spuse la ureche:           — Stăpâna mea Şamsennahar vă pofteşte, pe tine şi pe prietenul tău!           Şi numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar şi, după ce încuie uşa de la prăvălie, o urmă, însoţit de Ali, pe roaba cea micuţă, care mergea înaintea lor şi care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Raşid.           Şi deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălaşul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar creşte păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunţică, fară a le da păs să-şi mărturisească uluirea, îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri şi cu poame, pe care o puse pe o sofa; şi chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine, şi plin cu apa de trandafiri, şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă, pentru barbă şi pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o căţuie micuţă de aur, şi le înmiresmă hainele, cum e datina. Şi, când isprăvi, deschise o uşă de la sala în care se aflau şi îi rugă să poftească după ea. Şi îi duse într-o sală mare, durată răpitor.           Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe optzeci de pilaştri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu picioarele şi cu frunţile cioplite cu un meşteşug gingaş, şi împodobiţi cu zugrăveli de păsări şi de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate şi vii la privire, ce înfăţişau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era aşternută sala. Şi, în locurile goale dintre pilaştri, se aflau oluri mari şi minunate cu flori, sau numai nişte şipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumuseţea lor şi de a trupurilor lor de jaspă, de agată şi de cleştar. Şi sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfăţişa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala şi grădina să se dealungească sub cerul gol şi sub albastrul liniştit.           Or, pe când Ali ben-Bekar şi Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, aşezate roată, cu sănii ţâşnitori, cu ochii negri şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi treia noapte spuse:           …şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută. Şi, la un semn al micuţei roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Şamsennahar, simţi lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Şi îi spuse prietenului său Abalhassan:           — Ah, fratele meu! simt că mi se topeşte inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fară ca să ştiu bine de ce!           Abalhassan îi spuse:           — Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniştit şi da toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduieşte sa fie minunată datorită frumoasei Şamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!           Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se şi ridicară toate deodată şi, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:           O, cerule, priveşti adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulţumire;           O, lună, pune-ţi hainele de nori Şi-nfasură-te-n vălul lor subţire;           Iar soare tu, atotbiruitor, Te du şi lasă noaptea să se-nsire!           Şi cântăreţele se opriră, ca să aştepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:           Ochilor, iată, iată mândra lună!           Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Şamsennahar cu închinare!           Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă şi văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeţ de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, şi pe care şedea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Şi arăpoaicelc erau cu sânii goi şi cu picioarele desculţe; iar o maramă de mătase şi zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belşugurile trupeşti ale purtătoarelor. Şi, când ajunseră în mijlocul cântăreţelor, puseră jos încetişor jeţul de argint şi se traseră îndărăt sub pomi.           Atunci o mână împinse perdelele la o parte, şi nişte ochi străluciră pe un chip de lună; era Şamsennahar. Şi era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu uşor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare şi rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puţine ca număr – numai ca totul era de un gust şi de un preţ fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Şamsennahar îşi săltă cu totul iaşmacul, şi se uită zâmbind la emirul Ali, şi îşi plecă uşor capul. Şi emirul Ali se uită la ea suspinând şi îşi vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, îşi spuseră mai multe lucruri decât ar li putut să-şi spună într-un lung răspas de vreme.25           Şi Şamsennahar izbuti într-un sfârşit să-şi desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-şi înstruneze lăuta şi cântă:           Ursită, tu! când doi îndrăgostiţi, Bătuţi de-acelaşi dor, stau şi suspină, Privindu-se-ndelung şi ispitiţi De-mbrăţişări – au nu tu eşti de vină?           Iubita spune: „Incă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viaţa-mi toată!           Ţi-l voi întoarce, dacă ţi-a plăcut, La fel de cald, o dată, şi-ncă-o dată!”           Atunci Şamsennahar şi Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreaţă, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:           Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!           O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!           Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, frumuseţea mi-a şoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeieşti L-au izvodit! Şi ca alintu-i, Al unor horbote cerefti -           Să-l cauţi pururi fi să-l jindui”26           La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar şi frumoasa Şamsennahar se priviră îndelung; şi o a treia cântăreaţă spunea:           Clipele de fericire Trec ca repezite ape.           Grabnic trista vestejire Peste noi aşterne pleoape.           Nu mai sta în şovăire Când iubirea e aproape.           Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deşartă:           Anii tineri iute pleacă.           Frumuseţea se deşartă.           Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!           Când cântăreaţa isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung şi, neputând să-şi stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliştea aceea, Şamsennahar, care nu era mai puţin tulburată, se porni să plângă şi ea la fel şi, neputând să-şi înfrâne patima, se ridică din jeţ şi porni repede spre uşa sălii. Şi numaidecât Ali ben-Bekar alergă şi el într-acolo şi, ajungând în spatele perdelei celei mari de la uşă, se întâlni cu iubita lui; şi tulburarea le fu atâta de mare şi bucuria atâta de amarnică, încât leşinară unul în braţele celuilalt; şi neîndoielnic că s-ar fi prăbuşit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână şi care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-şi vină în simţiri, stropindu-i din belşug cu apă de flori şi dându-le să miroasă mirosne întremătoare.           Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Şamsennahar când îşi veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; şi zâmbi fericita când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; şi, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviinţă, se trăsese mai încolo, şi de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire şi se temeni dinaintea ei. Iar Şamsennahar îi spuse:           — O, Abalhassan, cum îţi voi preţui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulţumită ţie am ajuns sa cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, şi clipele acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beţia fericirii! Fii încredinţat, ben-Taher, că Şamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!           Şi Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei şi le-ar putea râvni. Atunci Şamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar şi îi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simţămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i şi soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta şi de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.           Şi Ali ben-Bekar răspunse:           — O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns pană într-atâta, încât s-a întreţesut cu sufletul meu şi s-a făcut una cu el, atâta de desăvârşit, încât chiar şi după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociţi suntem că nu putem să ne iubim în voie!           Şi, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali şi, ca urmare, şi pe cei ai frumoasei Şamsennahar. Şi Abalhassan veni lângă ei şi le spuse:           — Pe Allah! nu pricep nimic din planşetele voastre, de vreme ce vă aflaţi laolaltă! Ce-ar mai fi dacă aţi fi despărţiţi? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâţi, ci să vă înseninaţi şi să vă petreceţi vremea în bucurie şi voioşie!           La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învăţase să-i preţuiască sfaturile, frumoasa Şamsennahar îşi şterse lacrimile şi făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât ieşi pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor nişte tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar şi Şamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete şi înlemniră.           Atunci Şamsennahar îl pofti pe Abalhassan să şadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile şi abureau plăcintele. Şi cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă şi să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Şi nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Şi, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară şi se aduse un ibric gingaş de aur şi un lighean de argim bătut; şi se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care şezură iarăşi jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră nişte cupe de agată colorate, puse pe nişte farfuriuţe de argint-lamur şi pline cu un vin ales, care chiar şi numai cu înfăţişarea lui învoioşa ochii şi învâlvora sufletul. Iar ei băură încetişor, privindu-se lung; şi, odată cupele golite, Şamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, şi nu mai opri lângă ea decât cântăreţele.           Atunci, cum se simţi ispitită întru totul să cânte, Şamsennahar îi ceru uneia dintre cântăreţe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreaţa îşi înstrună numaidecât lăuta şi cântă încetişor:           Suflete-al meu, te-ai topit!           Mâinile dragostei grele Te-au răvăşit şi-ai zvârlit Vântului tainele mele!           Suflete, unde te duci?           Eu te păstram în veghere, Şi-acuma iacătă fugi Spre cel care ţi-e durere!           Curgeţi, voi lacrimi, şuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!           Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeaşi iubire!           Atunci Şamsennahar întinse mâna, umplu o cupă şi o bau până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă şi bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi patra noapte spuse           …şi bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântăreţelor. Şi Şamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântăreţe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Şi tânăra roabă murmură încetişor:           Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mâna de paharnic, -           Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:           E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arşi coboară!           În clipita aceea, Şamsennahar se simţi ameţită cu totul de sunetele înduioşate ale cântecelor şi, luând o lăuta din mâinile uneia dintre femeile ce şedeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate şi cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:           Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!           Trăiesc arzând – şi-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie.           De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Şi-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.           Ia seama, vânt de seară lin!           Prea-i umbli împrejur pribeag, Şi tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruţi cu drag, Şi-n tainică îmbrăţişare Gropiţele-i ispititoare!           Ah, mirosul de iasomie Al frumuseţii-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe şi uţoare.           Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.           Ah, gustul gurii-ameţitor Şi-ai buzei trandafir de foc, Şi dragi obrajii-i vrăjitori, Şi mlădiosul lui mijloc.           Ah, ochii-i ca pierduţi în vise Pe după pleoapele închise!           Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!           Ia seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la pândă! 27           Când auziră cântecul acesta al frumoasei Şamsennahar, Ali ben-Bekar şi Abalhassan ben-Taher erau să-şi ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare şi scoaseră nişte „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe urmă râseră şi plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută şi i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l să-i ţină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii şi, cu capul plecat şi sprijinit în palmă, cântă cu glas încetişor cântecul acesta din ţara lui:           Paharnice, ascultă!           Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aş fi domn al lumii, lumea toată Cu măndrele-i cetăţi i-aş pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem şi zac!           Chiar benghii frumuseţii-s de prisos Pe faţa-i numai vis şi strălucire;           Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subţire -           Pe lângă ea e totul mai prejos!           Şi stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Şamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, şi spuse către Şamsennahar:           — O, stăpâna mea, Massrur şi Afif şi alţi hadâmbi de la sarai sunt la poartă şi cer să-ţi vorbească!           La vorbele acestea, emirul Ali şi Abalhassan şi toate roabele se tulburară până peste poate, ba se şi cutremurară pentru viaţa lor. Dar Şamsennahar, care numai ca rămăsese liniştită, zâmbi gingaş şi le spuse tuturora:           — Ţineţi-vă firea! Şi lăsaţi pe mine!           Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:           — Du-te şi ţine-i de vorbă pe Massrur şi pe Afif şi pe ceilalţi, şi spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!           Apoi le porunci roabelor să închidă toate uşile de la sală şi să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali şi pe Abalhassan să nu se mişte din sală şi să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântăreţele, ieşi din sală pe uşa care da spre grădină şi porunci ca uşa sa fie închisă în urma ei; şi se duse sub pomi, să şadă în jeţul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfăţişare zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă uşa de la intrare lui Massrur şi celorlalţi.           Atunci Massrur şi Afif şi cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini şi cu seleafuri late la brâu, înaintară si, de departe de tot, se frânseră până la pământ şi se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Şi Şamsennahar spuse:           — O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de veşti hune!           Şi Massrur răspunse:           — Inşallah, o, stăpână a mea!           Pe urmă se apropie de jeţul cadânei şi spuse:           — Emirul drept-credincioşilor îţi trimite urări de bună pace şi îţi spune că doreşte fierbinte să te vadă! Şi îţi dă de ştire că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie şi binecuvântată ca nealta; şi vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Şi ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privinţă, şi dacă ţi-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primeşti la tine, chiar aici!           La vorbele acestea, frumoasa Şamsennahar se ridică şi se temeni şi sărută pământul, spre a arăta că socoteşte dorinţa califului ca pe o poruncă, şi răspunse:           — Sunt roaba prea supusă şi mult norocită a emirului drept-credincioşilor. Încât mă rog ţie, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc şi cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!           Atunci căpetenia hadâmbilor şi alaiul său grăbiră sa plece, iar Şamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept şi îl sărută pătimaş, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi aşteptat. Şi amândoi începură să plângă, unul în braţele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârşit să i spună iubitei sale:           — O, stăpână a mea, fie-ţi milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărţirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, şi în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărţire şi o alinare la mâhnire!           Ea răspunse:           — O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veseleşti, şi toate copilele şi pe toate cele de pe uliţe; nurii lor şi ochii lor codaţi te vor face s-o uiţi pe deznădăjduita de Şamsennahar, iubita ta; şi clinchetul de cleştar al braţărilor lor va spulbera poate până şi orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuş în gât ţipetele şi să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioşilor? Cum va mai putea sa îngaime limba mea sunetele viersuirii, şi cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin şi pe el, când doar tu poţi să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să ţintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Şi mai cu seamă cum voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa împărtăşită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioşilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de milă are să mi se reverse în vine! Şi atunci, ce uşoară îmi va fi moartea, o, Ali!           În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. Atunci Şamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său şi îi spuse roabei:           — Călăuzeşte-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre ţărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădina; şi când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuţi să iasă pe furiş la ţărmul apei!           După ce spuse vorbele acestea, Şamsennahar îşi sugruma suspinele care o înăbuşeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.           La rându-i, roaba cea micuţă îi călăuzi pe emirul Ali fi pe Abalhassan la hruba aceea şi plecă, după ce îi linişti şi după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care ţineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmaţi de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, şi fiecare ţinea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la douăzeci de paşi, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Raşid.           Califul venea aşadar cu Massrur înainte-i; şi îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauş de hadâmbi, Afif. Şi chiar că era falnic până peste poate, şi frumos, şi prin sineşi şi prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor şi nestematele femeilor! Şi păşi aşa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Şamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea şi-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:           — O, Şamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluieşte cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumuseţile tale!           Apoi se duse să stea în jeţul de argint, pe când cadâna şezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe nişte scaune rânduite la aceeaşi depărtare unul de altul. Cât despre cântăreţele din lăute şi cântăreţele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toţi, şi copii şi bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ţinând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.           După ce şezură jos şi după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântăreţelor şi numaidecât una dintre ele, celelalte ţinându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumuseţea stihuirii ei şi pentru belşugul de triluri de la sfârşituri:           Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Şi toate florile tresaltă La adierile de rai.           Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ţi sunt izvoare De tihnă-adăncă şi de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.           Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ţi luminată De-al perlelor şirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc! 28           Şi, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaş, cântăreaţa tăcu. Atunci Şamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, şi aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simţămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:           Când copila beduină Intălneşte-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroşeşte biata fată Şi obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.           Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte!           Dragostea ne arde viaţa -           Ia aminte, ia aminte!           Fugi şi-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -           Călăreţii-n urmă lasă Numai dor şi numai jale! 29           Când auzi stihurile acestea, frumoasa Şamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeţ şi se prăbuşi leşinată în braţele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ci.           La priveliştea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o suta cincizeci şi cincea noapte spuse:           …fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuşi la fel, cât era de lung, leşinat, în braţele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; şi cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată uşa de la hrubă că se deschide şi ca intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:           — O, Abalhassan, ridicaţi-vă repede, tu şi prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpaţi de aici; întrucât totul este într-un vălmăşag care nu prevesteşte nimic bun pentru noi, şi tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Aşa că veniţi amândoi după mine, ori suntem morţi cu toţii!           Şi Abalhassan îi spuse:           — O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino şi te uită!           Când îl văzu pe emirul Ali leşinat jos pe preş, roaba se repezi la o sinie ştiută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluţe, luă un stropitor cu apă de flori şi începu sa răcorească chipul tânărului, care în curând îşi veni în simţiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, şi îl cărară amândoi afară din hrubă, şi il coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră binişor pe o laviţă ce se afla acolo; iar copila îşi plesni palmele şi numaidecât se şi ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaş, care zori să tragă la ţărm şi să vină la ei. Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în braţe şi îl aşeză în luntre, unde intră şi Abalhassan, fară de zăbavă.30           Cât despre copila roabă, d-apoi ea îşi ceru iertare că nu putea să-i însoţească mai departe, şi le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.           Când caicul ajunse la ţărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-şi în fire cu totul datorită boarei răcorite, şi a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să şadă repede jos pe o piatră, aşa de tare îşi simţea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:           — O, prietene, fă-ţi curaj şi întăreşte-ţi inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că ţărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari şi de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, şi avem să fim Ia adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuieşte colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!           Apoi îi spuse:           — În numele lui Allah!           Şi îl ajută pe prietenul său să se ridice şi, încetişor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la ceas târziu, şi numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Şi nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo şi venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.31           Iar în casă, unde cinstirea oaspeţilor fu îndeplinita după datinele ei minunate, îşi trecură noaptea toată, fară a fi sâcâiţi cu întrebări nelalocul lor. Şi amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui şi că mai era şi apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privinţa sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Şamsennahar, pălindă şi leşinată de chin în braţele slujnicelor, la picioarele califului.           Încât, de cum se lumină de ziuă, îşi luară bun-rămas de la gazdă şi se îndreptară spre cetate şi, în pofida marei anevoinţe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă pe uliţa pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruinţă să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare aşa de rea. Şi le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă şi să aştearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfăşurate în nişte dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Şi emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în şir, nu mai avu decât puterea sa se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârşit să închidă ochii câteva ceasuri. La deşteptare, îşi făcu spălările îndătinate, şi îşi împlini îndatorinţa rugăciunii, şi se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:           — O, stăpâne al meu, este mai bine să-ţi petreci încă o zi şi o noapte în casa mea, ca să pot să-ţi ţin tovărăşie şi să-ţi alung gândurile negre.           Şi îl sili să rămână. Şi-aşa că atunci când se inseră, Abalhassan, după ce îşi petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi prietenul său, trimise să fie aduse cântăreţele cele mai vestite din Bagdad32; şi nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântăreţele nu făcură decât să-i zădărască şi mai tare răul şi durerea; şi petrecu o noapte încă şi mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineaţa starea i se înrăise într-un chi atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l ţină mai mult. Se hotărî aşadar să-l însoţească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Şi, după ce îl dete în seama slugilor sale şi se încredinţa pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuinţă de ajutorul său, îşi luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare şi făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putinţă să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieşi din casă şi porni spre suk unde îşi deschise iarăşi prăvălia pe care estimp numai închisă o ţinuse.           Or, abia ce isprăvise el a-şi pune în rânduială prăvălia şi şezuse jos să aştepte muşteriii, că şi văzu cum vine…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şasea noapte spuse:           …şi şezuse jos spre a aştepta muşteriii, că şi văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare şi luă aminte cât de mâhnită şi cât de îngrijorată era la chip, şi băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Şi îi spuse:           — Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbeşte a-mi deşterne în ce stare se află stăpâna ta!           Ea îi răspunse:           — Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da ştiri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!           Şi Abalhassan îi istorisi tot ceea ce ştia despre durerea şi despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârşi, roaba de taină se mohorî încă şi mai tare decât până aci şi scoase un şir de ofuri şi, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:           — Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este şi mai jalnică! Dar am să-ţi povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieşit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leşinară la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neaşteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama Iun naşului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Şamsennahar, pe care am găsit-o fară de simţire, şi întinsă pe jos, galbenă la chip, şi lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioşilor, mâhnit peste măsură, şedea jos lângă ea şi, în pofida îngrijirilor pe care însuşi i le da, nu izbutea s-o facă să-şi vină în simţiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândeşti; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete şi aruncându-ne cu frunţile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Şi starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ţinu aşa până la miezul nopţii. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri şi cu apă de flori, şi tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârşit bucuria de a o vedea că se trezeşte încet-încet din leşinul ei. Şi numaidecât începu iarăşi să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu şi el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:           — Şamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbeşte, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ţi fi de vreun lolos! Că mă chinuiesc singur şi nu ştiu ce să fac!           Atunci Şamsennahar făcu sforţarea de a îmbrăţişa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, şi o prinse de mâini şi urmă s-o întrebe cu dulceaţă. Atunci, cu glas zdrobit, ca îi spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, şi care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!           Şi califul o întrebă:           — Dar ce ai mâncat, o, Şamsennahar?           Ea răspunse:           — Două lămâi acre, şase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa şi, pe deasupra, aşa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici săraţi şi de seminţe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, şi încă fierbinte cum era scos din cuptor!           Atunci califul strigă:           — O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare şi de ispititoare, da tot se cade să te cruţi şi să-ţi înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuinţă la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!           Şi califul, care de obicei este tare puţin darnic cu vorbele şi cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruţare, şi o veghe aşa până dimineaţa. Şi, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toţi hakimii de la sarai şi din cetate, care, ca înţeleşi între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea şi a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învăţaţii îi scriseră nişte leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoinţă, o, ben-Taher, nu aş putea să-ţi spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârşit, califul, urmat de hakimi şi de toţi ceilalţi, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; şi îi aşternui mâinile cu sărutări, şi îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredinţând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăşi pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Şi numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Şi-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las şi să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară de margini îi povestisem pe de rost.           La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:           — O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbeşte de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; şi spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; şi mai spune-i că sunt încredinţat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă răbdare şi mai cu seamă cea mai strânsă chibzuinţă în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăşi la mine la prăvălie şi, de-o vrea Allah, ştirile pe care avem să ni le împărtăşim vor fi mai bune!           Atunci copila îi mulţumi din inimă pentru vorbele şi pentru chibzuirile lui cuminţi, şi plecă. Iar Abalhassan îşi petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şaptea noapte spuse:           …ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Şi bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, şi intră, şi îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, şi de rubedenii şi prieteni; şi unii îi pipăiau bătăile vinelor, alţii îi scriau fiecare câte un leac felurit şi întru totul altceva; iar babele îşi dădeau şi ele ghes şi le aruncau hakimilor nişte priviri poncişe, încât tânărul îşi simţea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; şi, la capătul răbdărilor, îşi cufundă capul sub pături, astupându-şi urechile cu amândouă mâinile.           Şi chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui şi îl chema pe nume, atingându-l încetişor, şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi, ya Ali!           El răspunse:           — Şi asupră-ţi să fie pacea lui Allah şi milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de veşti tot atâta de albe ca şi chipul tău, o, prietene al meu!           Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic faţă de toţi oaspeţii aceia, se mulţumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; şi, când toată lumea plecă, îl sărută şi îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, şi adăugă:           — Poţi fi încredinţat, o, fratele meu, că îţi sunt întru totul credincios şi că sufletul meu este al tău. Şi nu voi avea tihnă decât după ce am să-ţi aduc seninul în inimă.           Iar ben-Bekar fu aşa de mişcat de chibzuirilc cuminţi ale prietenului său, încât plânse din toată inima şi spuse:           — Mă rog ţie, împlineşte-ţi binele ce-mi faci petrecându-ţi noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă şi ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.33           Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorinţa lui. Şi rămase lângă el să-i procitească stihuri şi să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Şi ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei34:           Cu paloşul privirii ei de jar Îmi despică şi coif fi obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.           Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!           Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face şi mărgăritare.           Iar când mâhnită sade şi suspină, Cu palma sprijinindu-şi pieptul gol, Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Şi ce vedeţi în marele pârjol!           „Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”           E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!           Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieaţa-ntreagă!           Şi încă:           I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;           Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.           Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:           — O, Ali, am să-ţi cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îţi plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ţi aştearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:           Paharnice, hai, toarnă vin!           De aur e slăvită cupă -           Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!           Alungă-mi vechiul gând amar Şi spaima zilei care vine;           Ia cupa şi mi-o umple iar Şi-mbată-mă, să uit de mine!           Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau, Pricepi ce alţii nu ştiu încă;           Doar tu ştii ce durere beau Şi toată taina mea adâncă!           Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.           Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!           La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit şi mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârşeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; şi Abalhassan nu mai ştiu ce să-i spună spre a-l linişti, şi îşi petrecu iarăşi toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-şi deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Şezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut şi de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele şi se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iaşmac, copila de credinţă a cadânei Şamsennahar şi care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:           — Stăpâna mea vă trimite, ţie şi lui ben-Bekar, urările ei de pace, şi mă însărcinează, precum a fost înţelegerea, să vin să iau ştiri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune-mi!           El îi spuse:           — O, mult gingaşo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Şi numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârşeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!           Ea spuse:           — Ce pacoste pe noi! într-un sfârşit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Şi a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă însoţeşti până la prietenul nostru, care nu ştiu unde şade?           Abalhassan spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi grăbi a închide prăvălia şi a merge la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se Iu minează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi opta noapte Spuse:           …la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să şadă pe chilimul din odaia de la Intrare:           — Aşteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma încredinţez că nu se află la el niscaiva străini!           Şi intră la ben-Bekar şi îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul şi le spuse celor care îl înconjurau:           — Cu îngăduinţa domniilor voastre! Mă cam doare burta!           Ei atunci înţeleseră şi, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeţii plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Şi, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Şamsennahar, ben-Bekar se şi simţi înzdrăvenit pe jumătate, şi îi spuse:           — O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!           Iar copila se temeni mulţumindu-i, şi îi înmână numaidecât scrisoarea de la Şamsennahar. Şi Ali ben-Bekar lua scrisoarea şi o duse la buze, apoi la frunte şi, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, nişte stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioşătoare. Şi întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulţumi să-i înfăţişeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite35, şi îi spuse:           — Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!           Şi lucrul se făcu într-un chip desăvârşit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie aşa: „Daca durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiţii nu ar mai simţi nici o desfătare în a-şi scrie!”           Şi stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-şi ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioşată, încât se porni şi ea să plângă în hohote, şi plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă şi el s-o însoţească pe copilă pe uliţe; şi nu se despărţi de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde îşi luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.           Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, şi îşi zise aşa sieşi, stând jos pe divan: „Şi Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreşit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori şi fraţi mai mici! La ce izbelişti au să ajungă, din nesocotinţa ta? Că treaba chiar că nu poate să ţină prea mult aşa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar şi am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Şi Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineaţă, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace şi il întrebă:           — Ya Ali, cum îţi mai este?           El răspunse:           — Mai rău ca oricând36!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Chiar că în viaţa mea nu am văzut şi nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Ştii că Şamsennahar te iubeşte tot atâta cât o iubeşti şi tu, şi, în pofida unei atare încredinţări, te chinuieşti, iar starea ţi se înrăieşte din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubeşti atâta nu ţi-ar împărtăşi dorul şi dacă, în loc să fie cu sufletul curat faţă de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului şi minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputinţă ca aşa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor şi răutatea roabelor; şi atunci numai Allah ar putea să ştie întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fară nici o uşă de ieşire, te primejduieşti a te pierde, pe tine mai întâi, şi pe Şamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aş fi şters din rândurile celor vii, laolaltă cu toţi ai mei!           Şi ben-Bekar, mulţumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voinţa lui nu mai atârnă de el, şi că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruţe, atâta vreme cât Şamsennahar nu se teme să-şi primejduiască viaţa din dragoste pentru el.           Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărţi de prietenul său şi lua calea spre casă, pradă grijilor faţă de ziua de mâine.           Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era şi un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, şi de prietenia căruia putuse să se încredinţeze de multe ori. Şi taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviinţă, Amin şezu lângă el pe divan şi, cum era singurul ins care mai ştia câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:           — O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar şi Şamsennahar?           Abalhassan răspune:           — O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi noua noapte spuse:           …nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, ştiindu-te om de omenie şi prieten de credinţă, vreau să-ţi dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu şi ai mei, din păsul acesta primejdios!           Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Poţi să vorbeşti cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ţi fi de ajutor!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câştigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, şi să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aştept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viaţa nu îmi mai este cu putinţă aici, de când sunt bântuit de faima de a i se şopti califului că aş fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putinţă ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!           La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotăarare înţeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuinţă. Allah să te lumineze şi să-ţi arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieşi de la ananghie! Şi, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fară de căinţe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca şi cum ai fi aici, şi să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!           Şi Abalnassan îi spuse:           — Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoşti şi nici la sarai nu ai vreo legătură şi nici cu Şamsennahar?           Amin răspunse:           — Cât despre sarai, am şi avut prilejul să vând acolo nişte giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credinţă a frumoasei Şamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai uşor decât a-l cunoaşte şi a-i căpăta încrederea. Fii aşadar cu sufletul liniştit şi, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este uşarul care, când vrea, ştie să deschidă toate uşile!           Şi cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizecea noapte spuse:           …îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui.           Iar peste trei zile veni iarăşi să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:      — Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, şi ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme şi că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează nişte cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.     1001 de nopti teatru radiofonic pentru copii........https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se supusese spaimelor şi socotise mai bine să se facă nevăzut, în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la urechile califului. Dar dintru-ntâi nu ştiu ce să facă; într-un sfârşit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo il rugă pe un rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofti în sala de oaspeţi, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins pe perne şi galben rău. Atunci îi spuse:           — O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut hucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ţi cer iertare că am pregetat atâta până să mă înfăţişez ca să aflu ştiri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ţi vestesc un lucru care de bună seamă că îţi va pricinui oarecare supărare, şi totodată sunt şi aducătorul leacului ce te va face să uiţi totul!           Şi ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă:           — Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla?           Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan şi ca nu îmi tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de viaţă; şi, întrucât ştiu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, că şi tu eşti prieten cu el, vin să te întreb dacă ştii cumva unde este şi pentru ce a plecat aşa şi a pierit fară a spune nimic prietenilor sai.           La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste poate şi ajunse de era să-şi piardă întru totul orice simţire. Într-un sfârşit, izbuti să îngaime:           — Şi eu de-abia acuma aflu! Şi chiar că nu ştiam care sa fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Taher! Ci, dacă aş trimite un rob de-al meu să capete ştiri despre el, poate că am afla adevărul faptului38.           Şi îi spuse unuia dinte robi:           — Du-te degrabă acasă la ben-Taher şi întreabă daca se mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Daca ţi se va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta sa întrebi încotro a plecat.           Şi pe dată robul ieşi spre a se duce să capete veşti, şi se întoarse după un răstimp şi îi spuse stăpânului său:           — Vecinii lui Aballhassan mi-au povestit că Abalhassan a plecat la Bassra. Dar am găsit acolo şi o copilă care asemenea întreba şi ea de Abalhassan şi care m-a iscodit; „Fără nici o îndoială că eşti vreo slugă de-a emirului ben Bekar?” Şi, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat ca are să-ţi aducă o ştire şi m-a însoţit până aici. Şi aşteaptă să-ţi vorbească.           Şi ben-Bekar răspunse:           — Pofteşte-o numaidecât!           Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că era roaba de inimă a frumoasei Şamsennahar. Păşi înainte şi, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care îi luminară chipul şi i-l întunecară, rând pe rând39.           Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-şi deşterne spusa şi grăi:           — O, stăpâne al meu, şi tu, o, copilă, aflaţi că Abalhassan, înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce ştia şi mi-a destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile califului. Ci eu, care nu am nici soţie, nici copii, nici rude, stau din tot sufletul să-i ţin locul pe lângă voi, întrucât am fost tare înduioşat de amănuntele pe care mi le-a isiorisit ben-Taher despre dragostile voastre cele fară de noroc. Dacă binevoiţi a nu vă lepăda de slujbele mele, va juruiesc pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga şi pacea!) să vă fiu tot atâta de credincios ca şi prietenul meu ben-Taher, ba mai hotărât şi mai statornic. Şi chiar dacă îmbierea mea nu vă ispiteşte, să nu care cumva să credeţi că nu aş avea sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a încredinţat…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizeci şi una noapte spuse:           …o taină ce mi s-a încredinţat. Dimpotrivă, dacă vorbele mele au izbutit să vă câştige pe amândoi, nu este jertfă la care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la care râvniţi, şi chiar voi face din casa mea cuibul întâlniri lor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Şamsennahar!           Când tânărul giuvaiergiu îşi încheie vorbele, emirul Ali fu cuprins de atâta bucurie, încât simţi deodată puterile cum îi înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor şi îl sărută pe giuvaiergiul Amin şi îi spuse:           — Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredinţez ţie cu totul şi nu îmi mai aştept izbăvirea decât din mâinile tale!           Apoi îi mulţumi iarăşi îndelung şi îşi luă bun-rămas de la el plângând de bucurie.           Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el şi pe copilă; o duse până la casa lui şi îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre ea şi el acolo se vor petrece, precum şi întâlnirea pe care o punea la cale dintre emirul Ali şi frumoasa Şamsennahar. Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de ştire stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui aşadar giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la Şamsennahar.           Şi într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin şi îi spuse:           — O, Amin, stăpâna mea Şamsennahar a fost peste măsură de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le ai faţă de noi. Şi m-a însărcinat să vin să te iau şi să te duc la ea la sarai, unde să-ţi mulţumească cu chiar gura ei pentru mărinimia ta cea neaşteptată şi pentru grija ce o porţi unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să slujeşti.           La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate vreo grabă de a se potrivi la dorinţa cadânei, dimpotrivă, fu cuprins de un fior prin tot trupul şi se făcu galben de-a binelea şi, într-un sfârşit, îi spuse copilei:           — O, soră a mea, văd bine că Şamsennahar şi cu tine nu aţi cugetat la pasul pe care îmi cereţi să-l fac. Voi uitaţi că eu sunt un biet om de rând şi că nu am nici trecerea lui Abalhassan, nici cârdăşiile pe care şi le-a ţesut el printre hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru toate salamalecurile cu care era însărcinat; şi nu am nici chipeşia lui, nici priceperea lui minunată la purtările oamenilor pe la care hălăduia. Aşa, încât, cum să cutez a merge la sarai, eu care mă cutremuram şi numai cât ce-l auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui la cadână? Chiar că nu mă îmboldeşte inima să înfrunt o atare primejdie! Dar poţi să-i spui stăpânei tale că de bună scamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru întâlniri; şi, dacă se învoieşte să vină aici, vom putea să tăifăsuim în tihnă, fară a fi apăsaţi de frica vreunei primejdii!           Şi cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma şi, până într-un sfârşit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se clătină pe picioarc, iar fata fu nevoită să-l sprijine şi să-l ajute să şadă jos iarăşi, dându-i să bea un pahar de apă rece spre a-i potoli duşii.           Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, tânăra îi spuse lui Amin:           — Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Şamsennahar să vină ea însăşi aici. Aşa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta şi am s-o aduc negreşit. Aşteaptă-ne dar fară a te clinti o clipită!           Şi chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce roaba îi spuse stăpână-sii neputinţa în care se afla tânărul giuvaiergiu de a intra la sarai, Şamsennahar, fară a şovăi o clipită, se ridică şi, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, porni în urma roabei de credinţă, uitându-şi de slăbiciunea care până aci o ţintuise între perne. Copila intră ea mai înainte în casă, spre a se încredinţa că stăpână-sa nu se primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, şi îl întrebă pe Amin:           — Măcar ai trimis de-acasă slugile?           El răspunse:           — Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi ţine gospodăria.           Ea spuse:           — Oricum, să n-o laşi să intre aici!           Şi se duse să încuie cu mâna ei uşile pe dinăuntru, şi pe urmă se repezi s-o aducă şi pe stăpână-sa.           Şi Şamsennahar intră şi, la trecera ei, odăile şi sălile se umplură vrăjitoreşte de miresmele rochiilor sale. Şi fară a rosti o vorbă şi fară a se uita în jurul ei, se duse să stea pe divan şi se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le rânduiască la spatele ei. Iar ea rămase nemişcată aşa, o bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune şi abia mai răsuflând. Izbuti într-un sfârşit, după ce se odihni de drumul acela atâta de neobişnuit, să-şi salte iaşmacul şi să se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, gândi că vedea în sălaşul său însuşi soarele. Iar Şamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el şedea sfios la câţiva paşi, şi o întrebă la ureche pe roabă:           — Este chiar cel despre care mi-ai vorbit?           Iar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse tânărului:           — Ce mai faci, ya Amin?           El răspunse:           — Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah şi păstreze-te precum aurul miresmelor!           Ea îi spuse:           — Eşti însurat ori holtei?           El răspunse:           — Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Şi nu am nici tată, nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi doua noapte spuse:           …iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei! Să mai ştii, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu locuieşte nimeni, şi care se află chiar peste drum de aceasta de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre a vă primi cum se cuvine, şi ca sa nu duceţi lipsă de nimic!           Atunci Şamsennahar îi mulţumi îndelung şi îi spuse:           — Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut norocul să dau de un prieten aşa de credincios ca tine! Ah, simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui prieten de inimă, şi mai ales ce dulce este să dai de o oază de tihnă după o pustietate de zbucium şi de chinuri! Crede-mă, asemenea, că şi Şamsennahar se va pricepe să-ţi dovedească într-o zi că ştie preţul prieteniei! Uită-te la copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Esie tânără, şi dulce, şi răpitoare; poţi să fii încredinţat în curând, cu toată mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărţi de ea, am să ţi-o dăruiesc spre a te face să petreci nopţi de lumină şi zile de alint!           Şi Amin se uită la copilă şi văzu că era într-adevăr tare ispititoare şi că avea, pe lângă nişte ochi desăvârşit de frumoşi, şi nişte rotunjimi cu totul şi cu totul de minune. Şi Şamsennahar urmă:           — Am încredere fară de margini în ea, aşa că să nu te temi a-i dezvălui tot ceea ce are să-ţi spună emirul Ali! Şi iubeşte-o, întrucât are în ea însuşiri de duioşie ce răcoresc inima!           Şi Şamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului şi alte multe lucruri gingaşe, şi plecă urmată de credincioasa ei care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului ei prieten.           După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa şi scoase de acolo toate vasele de preţ, şi toate cupele împodobite, şi toate tasurile de argint, şi le cără în casa în care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiţi. Pe urmă se duse pe la toţi cunoscuţii săi şi împrumută de pe la unii chilimuri, de pe la alţii perne de mătase, de pe la alţii farfuriuri, tablale şi ibrice. Şi, într-un sfârşit, îşi îmbrăcă în felul acesta toată casa falnic.           Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială şi şezuse jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că intră încetişor prietena lui, copila cea de credinţă a frumoasei Şamsennahar. Fata se apropie de el legănând nurliu din şolduri şi îi spuse, după salamalecuri:           — O, Amin, stăpâna mea îţi trimite urarea ei de bună pace şi mulţumirile ei, şi îţi spune că datorită ţie este acuma pe deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Şi apoi m-a însărcinat să-ţi spun să-i dai de ştire iubitului ei că emirul drept-credincioşilor lipseşte de la sarai şi că în seara aceasta ea ar putea să vină aici. Aşa, încât, trebuie numaidecât să-l vesteşti pe emirul Ali; şi nu mă îndoiesc că ştirea aceasta va izbuti să-l întremeze şi să-i aducă îndărăt puterile şi sănătatea.           Şi, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o pungă plină cu dinari şi i-o întinse lui Amin, spunându-i           — Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fara de zgârcenie!           Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se.           — Oare preţuirea mea aşa de mică este în ochii ei. Încât stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul vorbelor ei şi cu privirile ochilor ei!           Atunci fata luă îndărăt punga şi, cu totul bucuroasa de mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână-sii Şamsennahar şi s-o încredinţeze că totul era gata în casă. Apoi începu s-o ajute să-şi facă scalda, să se pieptene, să se parfumeze şi să se îmbrace cu hainele ei cele mai frumoase.           La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, rânduise tablalele pline cu bunătăţuri de toate felurile, cu plăcinte, cu zumaricale şi cu băuturi, şi înşirase cum se cuvine, pe lângă perete, lăutele şi celelalte scule de cântat. Şi intră la emirul Aii, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă40. Încât bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând avea s-o vadă iarăşi pe mult-iubită lui, pricină a atâtor lacrimi şi a fericirii sale! Dintr-odată îşi uită toate mâhnirile şi toate chinurile, şi culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, întrucât i se străluminară cu totul şi se făcură şi mai frumoşi decât în trecut, şi pe deasupra şi mai plini de o gingăşie ispititoare.           Atunci, ajutat de prietenul său Amin, îşi puse hainele cele mai falnice şi, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea către casa acestuia. Şi, după ce intrară, Amin sari să-l poftească pe emir să şadă şi îi potrivi la spate nişte perne dulci, şi aşeză în preajma lui, de-a dreapta şi de-a stânga, câte un ol frumos de cleştar plin cu flori, şi îi puse între degete un trandafir. Şi amândoi, tăifăsuind domol, aşteptară venirea cadânei.           Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se şi auziră nişte bătăi în uşă, iar Amin se repezi să deschidă şi se întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizeci şi treia noapte spuse:           …două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră. Şi era chiar la ceasul de chemare de pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Şi, pe când afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele lui Allah asupra pământului, Şamsennahar îşi ridica vălul, dinaintea ochilor lui ben-Bekar.           Şi cei doi îndrăgostiţi, privindu-se unul pe altul, se prăbuşiră pieriţi; şi rămaseră aşa vreme de un ceas până a putea să-şi dobândească la loc simţirea. Când deschiseră ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fară a izbuti încă să-şi mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-şi poată grăi, îşi spuseră nişte vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credinţa şi tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul lor.           Şi pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-şi cinsti oaspeţii, şi zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, din poame şi din băuturi, care erau din belşug şi numai din cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe mâini şi le întinse ştergarele cu horbote de mătase. Şi abia atunci, însufleţiţi pe deplin şi uşuraţi de tulburarea dintâi, putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările întâlnirii lor. Încât Şamsennahar, fară a răbovi mai mult, îi spuse copilei:           — Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima nemăsurată care ţipă în sufletul meu!           Şi roaba îi aduse lăuta, pe care ca o luă şi o puse pe genunchi, şi, după ce îi potrivi repede strunele, începu dintru-ntâi cu un pestref fară cuvinte. Şi lăuta, sub degetele ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri de sunete care îi ţinea pe toţi cu inima la gură. Atunci începu vraja lor. Şi atunci numai, cu ochii pierduţi în ochii iubitului ei, Şamsennahar cantă:           Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot aşteptându-l în zadar Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleştar.           E-aicil Pe faţa mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui aşteptat.           O, noapte darnică şi dragă, La pieptul lui îmi dăruieşti Ceea ce viaţa mea întreagă Am tot visat fară nădejdi!           O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub braţul drept al lui mă strâng, Şi suspinând de fericită Il ţin la piept cu braţul stâng.           Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc – iar gura mea Cu mierea ei să mi-l desfete Şi fagurii ei toţi să-i dea! 41           Când auziră cântecul accsta, tustrei fură cuprinşi de o desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul piepturilor lor:           — Ya leii! Ya salam! Iacătă, ah, vorbele desfătării!           Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că şederea lui acolo nu mai era de trebuinţă, şi bucuros până peste poate că îi vedea pe cei doi îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, se strecură pe furiş, şi, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, se hotărî să-i lase singuri în casa aceea. Lua aşadar drumul spre casa în care locuia şi, cu sufletul liniştit acum, nu zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea prietenilor dragi. Şi dormi până dimineaţa.           Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste obraji, jeluindu-se. Şi cum da să deschidă gura ca s-o întrebe ce păţise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă tăcută un vecin care şedea în uşă, aşteptându-l să se trezească.           La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie şi, după salamalecuri, îi spuse:           — O, vecinc, am venit să te căinez de nenorocirea înfricoşată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta!           Şi giuvaiergiul strigă:           — Pe Allah! despre ce nenorocire vorbeşti?           Omul spuse:           — Întrucât încă nu ştii, află că azi-noapte, de cum ai venit acasă, nişte hoţi care nu sunt la întâia lor ispravă, şi care pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă casă a ta lucrurile cele de preţ, au aşteptat să pleci, ca să se repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de nimeni. Dar au dat de oaspeţii pe care i-ai găzduit acolo azi-noapte, şi pesemne că i-or fi omorât şi i-or fi ascuns, întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoţii au prădat-o cu totul, fară să mai lase nici baremi o pătură sau o pernă. Şi acuma-i curată şi goală cum n-a fost niciodată.           I.a ştirea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-şi mâinile a deznădejde:           — Ya Allah! ce prăpăd! Şi bunurile mele, şi lucrurile pe care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea oaspeţilor mei!           Şi, năuc, o luă la fugă, desculţ şi în cămaşă, spre cealaltă casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de nenorocirea pătimită. Şi se încredinţă că într-adevăr odăile răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuşi plângând şi scoţând un potop de suspine, pe urmă strigă:           — Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu?           Vecinul răspunse…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi patra noapte spuse:           …Vecinul răspunse:           — Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot aceea de a-ţi primi nenorocirea cu tărie şi de a aştepta prinderea hoţilor, care mai devreme sau mai târziu nu au să scape a fi prinşi; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, nu doar pentru prădăciunea de aici, şi pentru încă multe alte răutăţi săvârşite în vremea din urmă!           Şi bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, înţeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăposteşti cuminte la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia sa se împlinească!”           Şi Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuinţa lui, printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea şi care îl căinau când îl văzură trecând.           Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoştea şi care îl aştepta. Şi omul, când îl văzu, se ridică şi îi ură bună pace, iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise:           — Am a-ţi spune câteva vorbe de taină, numai între noi doi!           Şi Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise:           — Este mai bine să fim întru totul singuri; aşa că haidem mai degrabă în cealaltă casă a ta!           Iar Amin, mirat, îl întrebă:           — Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă ştii şi pe mine şi ştii şi casele mele?           Necunoscutul zâmbi a râde şi spuse:           — Am să-ţi lămuresc toate! Şi, de-o vrea Allah, am să fiu deoarecare folos pentru liniştea ta!           Atunci Amin ieşi cu necunoscutul şi ajunse la cealaltă casă; da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că usa fusese spartă de hoţi şi, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriţi de urechi străine. Apoi îi spuse:           — Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl ştiu eu.           Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ţinu după el, dintr-o uliţă într-altă uliţă, dintr-un suk într-alt suk şi de la o poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră la Tigru, şi omul îi spuse lui Amin:           — Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul celalalt!           Şi tot atunci, ieşind ca din senin, un luntraş se apropie de ei şi, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, se şi pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din câteva bătăi straşnice de vâslă, îi şi duse pe malul dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe ţărm şi, luându-l de mână, îl duse pe nişte uliţe strâmte şi întortocheate. Iar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi în parte-şi: „In viaţa mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce pătăranie mi-e dată!”           Şi insul ajunse într-un sfârşit la o uşă scundă, toată numai din fier, şi, scoţând de la brâu o cheie mare şi ruginită, o vârî în încuietoarea care scârţâi amarnic şi lăsă sa se deschidă poarta. Insul intră şi îl pofti şi pe Amin să între. Pe urmă încuie poarta la loc. Şi se strecurară pe dată într-o bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Şi. La capătul bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul acelei făclii, Amin văzu că şedeau, nemişcaţi, zece inşi, îmbrăcaţi cu haine asemenea şi atâta de la fel întru totul, încât i se păru că vede numai şi numai un chip răsfrânt de zece ori în nişte oglinzi.           La priveliştea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul pe care îl bătuse de cu dimineaţă, fu cuprins de o slăbiciune deplină şi se prăbuşi la pământ. Atunci insul care îl adusese îl stropi cu oleacă de apă şi, în felul acesta, il înviora. Pe urmă, întrucât se şi aşternuse masa de cină, cei zece inşi gemeni se aşezară să mănânce, după ce însă, toţi dintr-odată şi cu un singur glas, îl poftiră pe Amin sa se înfrupte din hrana lor. Iar Amin, văzând că tus-zece mâncau din toate farfuriile, îşi zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar mânca şi ei!” Şi, în pofida spaimei, se apropie şi mancă pe săturate, flămând cum era de cu dimineaţă.           Când cina se sfârşi, acelaşi glas – unul şi înzecit – îl întrebă:           — Ne cunoşti?           El răspunse:           — Nu, pe Allah!           Cei zece îi răspunseră:           — Noi suntem hoţii care, noaptea trecută, ţi-am prădat casa şi ţi-am răpit oaspeţii, pe tânărul şi pe tânăra care cântau. Dar din nenorocire mai era acolo şi slujnica aceea, care a izbutit să scape, fugind peste terasă!           Atunci Amin strigă:           — Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă şi arătaţi-mi locul unde se află cei doi oaspeţi al mei! Şi potoliţi-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoşi care mi-aţi potolit foamea! Şi Allah să vă ajute sa vă bucuraţi în tihnă de toate câte aţi prădat! Numai arătaţi-mi-i pe prietenii mei!           Atunci hoţii ridicară mâinile, toţi deodată, spre o uşă deschisă şi spuseră:           — De-acum fii fară de teamă pentru soarta lor! La noi sunt mai la adăpost decât chiar în casa valiului şi, de altminteri, şi tu la fel! Află aşadar că nu te-am făcut să baţi drumul până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei doi tineri care, cu chipurile lor frumoase şi cu evghenia purtării lor, ne-au tulburat aşa de tare de nici baremi n-am cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine aveam de-a face!           Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de uşurat şi nu mai gândi decât cum să-i câştige pe furi de partea sa, şi le spuse:           — O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că daca omenia şi buna-credinţă ar fi să piară de pe pământ, ele ai fi găsite iarăşi neatinse în casa voastră. Şi tot atâta de limpede văd că, atunci când ai de-a face cu nişte oameni atâta de cinstiţi şi atâta de mărinimoşi ca voi, cea mai bună cale spre a le dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din adevăr! Ascultaţi aşadar păţania mea şi a lor, întrucât este uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor!           Şi giuvaiergiul Amin le istorisi hoţilor toată povestea cu Şamsennahar şi cu Ali ben-Bekar, şi legăturile lui cu ei, fară a sări nici un amănunt, de la început până la sfârşit. Dar chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm şi noi de la cap!           După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoţii rămaseră până peste poate de minunaţi şi strigară:           — Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească la ceasul de acum pe frumoasa Şamsennahar şi pe emirul Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiulc, chiar nu îţi baţi joc de noi? Şi sunt chiar ei cu adevărat?           Iar Amin strigă:           — Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne şi oase!           Atunci hoţii, ca un singur ins, se ridicară şi deschiseră uşa cu pricina şi îi poftiră pe emirul Ali şi pe Şamsennahar să iasă, cerându-le un potop de iertăciuni şi spunându-le:           — Rugămu-ne vouă să iertaţi necuviinţa purtării noastre, întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem să răpim din casa giuvaicrgiului nişte mai-mărimi de cinul vostru!           Pe urmă se întoarseră către Amin şi îi spuseră:           — Cât despre tine, numaidecât avem să-ţi dăm îndărăt nestematele pe care ţi le-am luat, şi ne pare tare rău ca nu putem să-ţi dăm îndărăt şi lucrurile celelalte din casă, pe care le-am răzleţit, vânzându-le mai peste tot pe la mezaturi obşteşti!           Şi, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preţ, strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe toate celelalte, nu pregetai a le mulţumi adânc pentru dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei:           — Acuma nu vrem să vă ţinem mai mult, doar dacă nu v-ar fi mai pe plac să ne faceţi cinstea până peste măsură de a rămâne în mijlocul nostru!           Şi se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag şi că vom uita necazurile ceasurilor petrecute la ei.           Ne călăuziră aşadar la ţărmul apei; şi nici măcar nu ne veni în minte să ne istorisim spaimele, aşa de pieriţi eram încă de temeri şi aşa de porniţi să socotim că toate acele întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor şi începură să vâslească atâta de straşnic, încât într-o clipire ne şi pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne văzurăm dintr-odată împresuraţi din toate părţile de străjile valiului şi înşfăcaţi pe loc! Cât despre hoţi, aceia, întrucât rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de vâsle, să se pună în afară de orice primejdie.           Atunci căpetenia străjilor veni la noi şi, cu glas crunt, ne întrebă:           — Cine sunteţi şi de unde veniţi?           Iar noi, cuprinşi de frică, ramaserăm înlemniţi; ceea ce spori şi mai tare prepunerile capului străjilor, care ne spuse:           — Să-mi răspundeţi cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc şi de mâini şi de picioare şi pun oamenii mei sa vă înhaţe! Spuneţi-mi dar unde staţi, pe ce uliţă şi în ce mahala!           Eu atunci, vrând cu orice preţ să găsesc o scăpare, gândii că se cădea să vorbesc, şi răspunsei:           — O, domnia ta, suntem nişte lăutari, iar femeia aceasta este cântăreaţă de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus până aici. Dar a vă spune numele acelor inşi nu am putea, întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm asemenea amănunte şi ne este destul numai sa fim bine plătiţi!           Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime şi îmi spuse:           — Nu aveţi înfăţişare de lăutari; îmi păreţi mai degrabă tare speriaţi şi tare îngrijoraţi, pentru nişte inşi care de-abia au plecat de la chef. Iar tovarăşa voastră, cu giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfăţişare de almee. Hei, străjerii luaţi-i pe inşii ăştia şi duceţi-i degrabă la temniţă!           La atare vorbe, Şamsennahar se hotărî să vorbească ea însăşi şi, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o parte şi îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt câţiva paşi şi se temeni până la pământ, îngăimând un potop de vorbe de ploconire. Şi numaidecât le porunci oamenilor lui să cheme două caicuri, şi o ajută pe Şamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine ma puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi să ne ducă. Şi de îndată caicurile porniră fiecare pe căi osebite: Şamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre mahalaua noastră.           În ceea ce ne priveşte pe noi mai întâi, de-abia ajunsaram acasă la emir că îl şi văzui, la capătul puterilor şi vlăguit de spaimele cele necurmate, cum se prăbuşeşte fară de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi cincea noapte spuse:           …fără de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă. Căci, din câte putuse a mă face să înţeleg pe drum, acuma, după cele ce se întâmplaseră, îşi pierduse orice nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa Samsennahar.           Atunci, pe când femeile şi slugile erau prinse cu strădaniile de a-l face pe emir să se trezească din leşin, rudele lui, închipuindu-şi că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură sa mă silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Şi ma ferii straşnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, şi le spusei:           — Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească!           Şi, spre norocul meu, emirul îşi veni în fire chiar în clipita accea, iar rudele nu mai cutezară, faţă cu el, sa stăruiască în iscodelile lor. Iar eu, temându-mă de alte întrebări, şi liniştit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi luai legătura cu lucrurile şi pornii în graba mare spre casa mea.           Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoţând ţipetele cele mai ascuţite şi cele mai deznădăjduite, şi plesnindu-se cu palmele peste ochi, şi toţi megieşii o înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se aruncă la picioarele mele şi vru şi ea să mă supună la alte iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându i că până una-alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai sa cad, istovit, pe saltele şi, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineaţa.           Atunci arăpoaica veni la mine şi mă iscodi iarăşi; iar eu îi răspunsei:           — Dă-mi repede o cană plină!           Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; şi cum arăpoaica stăruia, îi spusei:           — S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!           Ea atunci plecă. Iar cu căzui iarăşi numaidecât în somnul meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două zile şi două nopţi!           Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, şi îmi zisei: „Chiar că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Şi ajunsei acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat pana peste poate de starea lui ben-Bekar şi a frumoasei Şamsennahar, de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo ştire. Mă dusei aşadar la hammam, unde mă îmbăiai, şi numaidecât pornii spre prăvălia mea; şi, cum îmi scoteam cheia din buzunar ca să descui uşa, o mână micuţă de dindărătul meu mă atinse pe umăr şi un glas îmi şopti:           — Ya Amin!           Eu atunci mă întorsei şi o văzui pe copila, prietena mea, roaba de inimă a cadânei Şamsennahar.           Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de vorbă cu ea, dat fiind că toţi o ştiau a fi roaba cea de credinţă, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia şi, fară să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoşat de-a binelea şi, cu toate strigătele copilei care gonea după mine rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo şi încoace, strâns mereu de aproape de către faia, până ce iacătă că ajunsei la uşa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la uşă, şi mă dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă aşezai pe dată a rugăciune. Şi atunci iarăşi, mai mult ca oricând, cugetai ce mare înţelepciune dovedise vechiul meu prieten Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile acestea afurisite şi se aciuase la Bassra. Şi hotărâi în sufletul meu: „Negreşit! de m-o scăpa Allan fară de ponoase din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată în asemenea belele şi că niciodată nu mă mai încarc cu atare corvezi!”           De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi şasea noapte spuse:           …De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse din urmă copila de credinţă cu care, de data aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, devreme ce nu se afla de faţă nici un martor. Fata începu dintru-ntâi cu a mă întreba:           — Cum îţi este?           Eu îi răspunsei:           — Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toţii!           Ea îmi răspunse:           — Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai şti starea bietei mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, de pe o terasă pe altă terasă, şi apoi sărind jos pe pământ din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om ieşit din mormânt chipul strălucitei Şamsennahar? Încât atunci când am zărit o, nu am putut să mă opresc a nu izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei şi sărutându-i-le. Ci ea îşi uita de sine, gândind mai întâi la caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o lăsară şi căzu leşinată în braţele noastre; şi atunci o cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe faţă cu apă de flori şi îi ştersei ochii şi o spălai pe picioare şi pe mâini, şi îi schimbai veşmintele de deasupra şi de dedesubt. Atunci avusei bucuria s-o văd că îşi vine în sine şi că răsuflă oleacă; şi numaidecât îi adusei să bea nişte sorbet de trandafiri şi să miroase nişte iasomie, şi îi spusei:           — O, stăpână, Allah fie asupră-ţi! cruţă-te, cruţă-te! unde avem să ajungem dacă o ţinem aşa?           Ci ea îmi răspunse:           — O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe pământ care să mă ţină legată aici! Dar, înainte de a muri, vreau să capăt veşti despre iubitul meu. Du-te aşadar şi caută-l pe giuvaiergiul Amin şi du-i pungile astea pline cu aur, şi roagă-l să le primească drept despăgubire pentru necazul pe care i l-am pricinuit!           Şi roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea şi în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de care într-adevăr putui să mă încredinţez mai târziu. Pe urmă adăugă:           — Şamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar!           Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, şi, în pofida hotărârii mele de a nu mă mai vârî în povestea aceea primejdioasă, îi spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a o întâmpina cu amănuntele de cuviinţă. Şi ieşii din geamie, după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să lase legătura pe care mi-o adusese; şi plecai la ben-Bekar.           Or, acolo îi găsii pe toţi, femei şi slugi, aşteptându-mă de trei zile şi fară a şti cum să facă să-l liniştească în emirul Ali, care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu ochii aproape stinşi şi cu o înfăţişare mai degrabă de mort decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în lacrimi, şi îl strânsei la piept…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi şaptea noapte spuse:           …şi îl strânsei la piept, şi îi spusei multe vorbe drăgăstoase, spre a-l mai alina, fară a putea de data aceasta să izbutesc, întrucât îmi zise:           — O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu arc sa se ducă, vreau să-ţi las, înainte de moarte, un semn al îndatorinţei mele faţă de prietenia ta.           Şi le spuse robilor săi:           — Aduceţi-mi cutare şi cutare lucru!           Şi numaidecât robii zoriră să aducă şi să rânduiască dinainte-i, în nişte zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, oluri de aur şi de argint şi odoare de mare preţ. Şi îmi spuse:           — Mă rog ţie să le primeşti, în locul lucrurilor care ţi-au fost furate din casă!           Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi spuse apoi:           — O, Amin, să ştii că în această lume orice lucru are un rost! Vai de cel care îşi prăpădeşte rostul dragostei lui: nu îi mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea faţă de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aş fi grăbit demult ceasul acestei morti42, pe care îl simt aproape! 43           Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să mă duc mai întâi să-i dau ştiri despre el copilei de credinţă care mă aşteaptă acasă şi pe care Şamsennahar o trimisese anume. Şi plecai, spre a mă duce la copilă şi a i povesti deznădejdea emirului, care îşi presimţea sfârşitul şi care va părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărţit de iubita sa.           Şi, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui ca intră la mine copila, da într-o stare de tulburare şi de zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau sa curgă din belşug lacrimile. Iar eu, tot mai speriat, o întrebai:           — Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au întâmplat?           Ea îmi răspunse tremurând:           — Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra noastră! Suntem pierduţi fără de scăpare cu toţii! Califul a aflat! Mai degrabă ascultă: în urma şoaptei unei roabe de-a noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri şi a început să le iscodească în parte pe toate slujnicele preafrumoasei Şamsennahar. Şi, în pofida făgăduielilor lor, a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. Şi a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a trimis după Şamsennahar, poruncind, să fie însoţită de douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toace tulburate şi până peste măsură de speriate! Iar eu izbutii să găsesc o clipită spre a mă furişa şi a da fuga să te vestesc de nenorocirea din urmă care ne paşte! Du-te, dar, să-l vesteşti pe emirul Ali ca să-şi ia chibzuirile de trebuinţă în atare împrejurare!           Şi, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăşi în goana mare către sarai.           Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea vederii mele şi strigai: „Nu se află izbăvire şi tărie decât numai întru Allah Preaînaltul şi Preaputernicul!” Dar ce aş mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi aşadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă despărţisem de el decât de-abia de câteva clipite, şi, fară a-i mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi strigai:           — O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dară, altminteri te paşte moartea în chipul cel mai de ocară! Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a şi poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fară a pierde o clipită, şi să ieşim dincolo de fruntariile ţării noastre şi dincolo de puterea celor care ne caută!           Si tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe şi nişte merinde de drum, şi îl ajutai pe emir să încalece pe altă cămilă, pe urmă încălecai şi cu la fel. Şi, fară a mai pierde vremea, de îndată ce emirul îşi luă rămas bun de la maică-sa, pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi opta noapte spuse:           …pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei.           Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se împlinească! Aşa că nenorocirile noastre nu puteau decât să se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă încă şi mai rea!           Şi-aşa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, şi pe când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se şi repeziră să ne împresoare. Şi, cum ştiam prea bine ca altă cale să scăpăm cu viaţă nu era decât aceea de a nu încerca vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele şi să ne prade. Şi ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându-ne pe trupuri decât cămaşa! Şi se depărtară fară să le mai pese de soarta noastră.           Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o zdreanţă în mâinile mele, aşa de tare îl prăpădiseră atâtea spaime necurmate. Izbutii totuşi să-l ajut a se târî încet-încet până la geamia pe care o zărisem în oază; şi intrarăm acolo ca să ne petrecem noaptea. Şi emirul Aii se prăbuşi la pământ şi îmi spuse:           — Aici am să mor, într-un sfârşit, căci Şamsennahar nu mai poate să mai fie în viaţă la ceasul de-acum!           Or, la vremea aceea, în geamie un ins îşi făcea rugăciunea. Când isprăvi, se întoarse spre noi şi ne privi o clipită, apoi veni la noi şi ne spuse cu bunătate:           — O, flăcăilor, fară îndoială că sunteţi străini şi aţi venit să petreceţi noaptea aici!           Eu îi răspunsei:           — O, şeicule, suntem într-adevăr nişte străini pe care tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne nimica aşa decât cămaşa de pe noi!           La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi şi ne spuse:           — O, flăcăi sărmani, aşteptaţi-mă aici câteva clipite şi am să mă întorc la voi!           Şi plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un copil care aducea o legătură, şi bătrânul scoase din legătura aceea nişte haine şi ne pofti să ne îmbrăcăm cu ele; pe urmă ne spuse:           — Haideţi cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine decât aici, căci trebuie să vă fie foame şi sete!           Şi ne îmbie să-l însoţim la el acasă, unde emirul Ali nu ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe chilimuri. Şi atunci, din depărtare, venind cu adierea care sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate:           Plângeam sfârşitul tinereţii mele, Ci mi-am curmat suspinul ca să plâng Durerea doar a despărţirii grele De cel ce-aş vrea mereu la piept să-l strâng.           Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morţii, nu-i că părăsesc O viaţă de dureri, ci că plec iară De lângă ochii celui ce-l iubesc.           De-aş fi ştiut că despărţirea vine Şi că pe veci voi bate-un drum pribeag Aş fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar frumuseţea ochiului său drag44!           Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben-Bekar îşi săltase capul şi asculta pierdut. Iar când glasul se stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, văzând ca se luminează de ziuă, tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi noua noapte spuse:           …îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul.           La priveliştea aceea, bătrânul şi cu mine izbucnirăm în hohote de plâns şi şezurăm aşa toată noaptea; şi-i istorisii bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, dimineaţa, îl rugai să binevoiască să-i ţină în păstrare trupul până ce rudele, înştiinţate de mine, vor veni după el. Şi îmi luai rămas-bun de la omul acela de treabă şi mă dusei în grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei caravane ce se îndrepta într-acolo. Şi mă dusei, fară a-mi face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben-Bekar, unde mă înfăţişai dinaintea mamei sale căreia îi urai mâhnit bună pace.           Când mă văzu că vin singur, fară fiul ei, când băgă de seamă înfăţişarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu să tremure de presimţire. Şi îi spusei:           — Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăşte, iar făptură nu poate decât să se supună! Şi când scrisoarea de chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fară a mai zăbovi, trebuie să se înfăţişeze dinaintea stăpânului său!           La vorbele acestea, mama lui Aii scoase un ţipăt sfâşiat de durere şi îmi spuse, prăbuşindu-se cu faţa la pământ:           — O, vai de mine! fiul meu o fi murit?           Eu atunci îmi lăsai ochii în jos şi nu putui să rostesc o vorbă. Şi o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cun leşină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu ţipetele lor speriate.           Când mama lui Ali putu într-un sfârşit să mă asculte, îi istorisii amănuntele morţii şi îi spusei:           — Preţuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, mamă a lui Ali, şi plătească-te el cu milele şi cu indurarea lui!           Atunci ea mă întrebă:           — Dar nu ţi-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale?           Eu răspunsei:           — Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ţi spun că nu are decât o dorinţă, aceea ca tu să orânduieşti ca trupul să-i fie adus la Bagdad.           Ea atunci iarăşi începu să se topească de lacrimi, sfâşiindu-şi hainele, şi îmi spuse că pe dată avea să se ducă la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său.           Şi de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toţi cu gătirile lor de plecare şi mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de tinereţea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!”           Şi ajunsei astfel acasă şi băgai mâna în buzunar ca să scot cheia de la uşă, când mă simţii atins încetişoi pe umăr, şi mă întorsei, şi o văzui, îmbrăcată în haine cernite şi cu chipul tare mâhnit, pe copila cea de credinţă a cadânei Şamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ţinu şi mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor celor păţite, începui, fară a şti încă nimic, să plâng laolaltă cu ea, fară de măsură. Pe urmă îi spusei:           — Aşadar ai aflat şi tu vestea cea jalnică?           Ea îmi răspunse:           — Care, ya Amin?           Eu îi spusei:           — Moartea lui Ali ben-Bekar!           Şi când văzui că se porneşte să plângă şi mai tare, pricepui că nu ştia încă nimic, şi îi istorisii totul, scoţând, într-un glas cu ea, suspine adânci.           Când sfârşii, îmi spuse la rându-i:           — Nici tu, ya Amin, văd că nu ştii nimica despre nenorocirea mea!           Şi strigai:           — Au n-o fi fost dată morţii Şamsennahar din porunca emirului drept-credincioşilor?           Ea răspunse:           — Şamsennahar a murit, da nicidecum aşa cum poţi să prepui tu! O, stăpâna mea!           Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, şi îmi spuse într-un sfârşit:           — Ascultă, aşadar, Amin! Când Şamsennahar, însoţită de cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul i-a dat afară, cu un semn, pe toţi, pe urmă s-a apropiat de Şamsennahar şi a poftit-o să şadă jos lângă el şi cu un glas pătruns de o bunătate fară de asemuire, i-a spus: „O, Şamsennahar, ştiu că ai duşmani în saraiul meu, iar aceşti duşmani au încercat să te rupă de la inima mea, ponegrindu-ţi faptele şi înfăţişându-le într-un chip nevrednic de mine şi de tine! Să ştii că te iubesc mai mult ca oricând şi, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat porunci să sporească sâmbria casei tale şi numărul roabelor şi al nacafalei tale! Aşa că mă rog ţie să nu mai ai obrazul acesta atâta de amărât, care mă amărăşte şi pe mine! Şi, ca să te ajut să te veseleşti, am să poruncesc numaidecât să vină cântăreţele de la saraiul meu şi să fie aduse tablalele pline cu poame şi cu băuturi!” Şi numaidecât intrară lăutăresele şi cântăreţele; iar roabele veniră încărcate cu tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Şi, după ce totul fu gata, califul, şezând jos lângă Şamsennahar, care se simţea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătăţuri, le porunci cântăreţelor sa înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele lăutelor mânuite de degetele tovarăşelor sale, începu să cânte:           Oh, lacrimilor, voi daţi în vileag Amara taină-a sufletului meu Şi nu-mi lăsaţi al jalei vălmăşag Să-l port adânc în piept mereu.           Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu-atâta45…           Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârşit, Şamsennahar scoase un suspin slab şi se prăbuşi pe spate. Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre ea, socotind că era doar leşinată; dar o ridică moartă! Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care il ţinea în mână, şi răsturnă tablalele şi, cum noi scoteam ţipete speriate, ne alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele şi sculele menite zaiafetului; şi nu mă mai ţinu decât pe mine în sală. O luă atunci pe Şamsennahar pe genunchi şi se porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să nu las pe nimeni să între în sală. A doua zi dimineaţa, califul dete trupul cadânei în seama bocitoarelor şi a scăldătoarclor, şi porunci să i se facă o înmormântare ca de soţie legitimă, ba încă şi mai falnică. După care se încuie în iatacurile lui. Şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul judeţelor!           Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreuna cu copila, moartea celor doi îndrăgostiţi, mă înţelesei cu ea să orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de Şamsennahar. Şi aşteptarăm să fie adus leşul pe care mama emirului se dusese să-l ia din oază, şi îi făcurăm înmormântare frumoasă, şi izbutirăm să-l aşezăm în pământ alături de mormântul cadânei Şamsennahar!           Şi de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soţia mea, nu am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i plângem pe cei doi îndrăgostiţi cu care am fost prieteni.46           Şi-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea cea duioasă cu Şamsannahar, cadâna inimii califului Harun AI-Raşid!           În clipita aceasta, micuţa Doniazada nu se mai putu ţine şi izbucni în hohote de plâns, înfundându-şi capu-n chilimuri. Iar sultanul Şahriar spuse:           — O, Şeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta!           Atunci Şeherezada zise:           — Da, o, Măria Ta! Ci ţi-am spus această poveste, care nu este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele minunate pe care le cuprinde, şi mai cu seamă ca să te stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi să ţi-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ţi-o istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduinţă!           Şi sultanul Şahriar grăi:           — Da, Şeherezada! fă-mă să uit mâhnirea şi spune-mi iute numele acelei poveşti pe care mi-o făgăduieşti!           Şeherezada spuse:           — Este Povestea cu domniţa Budur, cea mai frumoasă lună dintre toate lunele.           Iar micuţa Doniazada strigă, săltându-şi capul:           — O, surioară Şeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe-o numaidecât!           Şi Şeherezada spuse:           — Cu dragă inimă şi ca pe o cinstire datorată acestui sultan bine crescut şi dăruit cu purtări alese. Dar numai şi numai mâine noapte.           Şi, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, tăcu.           Când fu în cea de a o sută şaptezecea noapte micuţa Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi îi spuse Şeherezadei:           — O, surioara mea, mă rog ţie, grăbeşte de ne spune povestea făgăduită, care numai cu numele ei şi m-a cutremurai de desfătare şi de fiori!           Iar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi spuse:           — Dreptu-i! Dar, ca să încep, aştept bunăvoia sultanului!           Atunci sultanul Şahriar, care în noaptea aceea zorise să-şi mântuie degrabă treaba de rând cu Şeherezada, atâta de cu jind aştepta povestea făgăduită, spuse:           — O, Şeherezada, negreşit că poţi să începi basmul cu care mi-ai făgăduit mari veseliri!           Şi Şeherezada pe dată istorisi astfel:           POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIŢA BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE.           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor, în ţara Kaledanului, un sultan cu numele de Şahraman, stăpân peste oşti puternice şi peste bogăţii multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste poate şi avea şaptezeci de cadâne, fară a le mai pune la socoteală şi pe cele patru soţii legiuite, se muncea în sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese de mult la o vârstă înaintată, iar oasele şi vlaga începuseră a i se subţia, şi Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăţiei.           Or, într-o zi, se hotărî să i se spovedească vizirului sau cel mare de chinurile sale tainice, şi, după ce trimise sa fie chemat, îi spuse:           — O, vizire al meu, eu chiar că nu ştiu pe ce să mai dau vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic!           Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:           — O, Măria Ta, chiar că aceasta-i o treabă tare gingaşă şi pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, decât numai un chip de a zvidui treaba.           Iar sultanul îl întrebă:           — Şi care-i chipul?           Vizirul răspunse:           — Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ţi îndeplineşti pe de rost datorinţele cerute de sfânta datină: fă-ţi spălările cu evlavie şi fă-ţi rugăciunea cu inima plecată la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Şi aşa, împreunarea ta cu o soţie aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa!           La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Şahraman strigă:           — O, vizir al vorbelor de înţelepciune, cu asta îmi arăţi un leac minunat!           Şi îi mulţumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat şi îi dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul femeilor, dar numai după ce îşi îndeplini cu de-amănuntul sfintele datorinţe îndătinate; şi o alese pe cea mai tânără dintre femeile lui, cea care avea şoldurile cele mai falnice, o fecioară de viţă, şi se împereche cu ea în noaptea aceea. Şi o şi plodi, pe clipă şi pe dată. Iar peste nouă luni, zi la zi, ea născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor şi în cântece de clarinete, de fluiere şi de ţimbale.           Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos şi întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse numele de Kamaralzaman47.           Şi chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre zămisliturile roate! Se dovedi mai cu scamă când ajunse flăcău şi când frumuseţea scutură peste cei cincisprezece ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor48.           Cu vârsta, într-adevăr, desăvârşirile lui ajunseseră la capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai îngerilor Harut şi Marut49 privirile-i mai ispititoare decât cele ale lui Tagut50, şi obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de bam şi mai subţire decât un fir de borangic. Dar cât despre spatele lui, se rotunjise atâta de straşnic, încât l-ai fi luat drept un muncel de nisip umblător, şi privighetorile, când îl vedeau, începeau să cânte.           Încât nu e de mirare ca mijlocelul său atâta de gingaş s-a plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, şi că atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile acelea.           Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea de trandafir şi la fel de gingaş ca adierea serii. Şi pe drept poeţii de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec frumuseţea ce-i tulbura, şi i-au proslăvit în stihuri fară de număr, precum acestea dintr-o puzderie:           Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează;           Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „El însăţi frumuseţe însemnează, Şi e cel mai frumos din câţi pot fi”           Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline;           Miere-i saliva-i; dinţii perle sunt, Ca scorpionii dragostei muşcând!           Iar luna nouă-i unghia-i sidefie;           Ci boiul lui întreg, şi dosul lui, Şi mijlocelul care se mlădie -           O, grai pe lume să le spună nu-i! 51           Încât sultanul Şahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, şi până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o clipită. Şi cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-şi în nechiozuinţe harurile şi frumuseţea, tare râvnea să-l însoare cât mai era el în viaţă şi să se bucure astfel de urmaşii lui. Şi într-o zi, în care gândul acesta îl frământa mai tare ca de obicei, se deschise faţă de vizirul său cel mare, care îi răspunse:           — Gândul este minunat! că însurătoarea potoleşte toanele.           Atunci sultanul Şahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor:           — Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman şi spune-i să vină la o vorbă cu mine!           Şi de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman se şi înfăţişă dinaintea părintelui său şi, după ce îi ură cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus părintelui său…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi una noapte spuse:           …cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus faţă de părintele său.           Atunci sultanul Şahraman îi spuse:           — O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea sa te însor cât mai sunt în viaţă, ca să mă bucur de tine şi să-mi umflu inima la nunta ta!           La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se schimbă până peste poate la chip şi, cu glas sugrumat, răspunse:           — Să ştii, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă încearcă nici o înclinare faţă de însurătoare; iar sufletul meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe care din fire o simt faţă de ele, am mai şi citit în cărţile înţelepţilor atâtea pătăranii despre răutăţile şi despre vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă moartea decât apropierea de ele. Şi, de altminteri, o, părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeţii noştri cei mai preţuiţi:           Vai de cel cărui Soarta-i dă o soaţă!           Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi Cetate, să se apere, măreaţă, Legată-n fier, cu munţii temelii.           Ca trestia-i oricare fortăreaţă Naintea muiereştii viclenii.           Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, pe lângă gâtul gol, Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos Până ce-i face viaţa de prisos.52           Un altul a spus:           Mă întrebaţi de aceste făpturi Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi, Vai, printre cei grozav de iscusiţi La dragoste şi la viclenii nuri!           Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiţi De jindul lor! Că iată-mi părul sur -           Au nu pricepeţi fară de-nconjur Ce câştiuri la iubire dobândiţi?           Iar un altul a spus:           Chiar şi tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit e bunăoară, De la care fug vulturii.           Sub a nopţii neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru că-ţi sopteste-n taină Lucruri ce mai nu-nţelegi.           Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca şi tine-acum, de caldul Trup şi tot ce-ascunde el.           Ea-i, prieten drag, un rateş Larg deschis la orice ceas, Găzduind pe-oricine-abate-şi Pasul, la un scurt popas.           Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi!           Nici nu te gândi să-ţi placă, Nici în urmă-ţi nu privi!           Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca şi ei, Dacă au un pic de minte Şi sunt volnici la femei.53           Aşa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te mâhnească rău, nu voi şovăi să mă omor dacă vei vrea să mă sileşti să mă însor!           Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul Şahraman rămase uluit şi mohorât până peste poate, şi lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui şi nu vroia să-i pricinuiască supărare, se mulţumi să-i spună:           — Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în aceasta privinţă, care, văd, nu îţi este pe plac. Dar, întrucât eşti încă tânăr, ai vreme să cugeţi, precum şi să te gândeşti la bucuria pe care aş avea-o de a te vedea însurat şi tată de copii!           Şi, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; da îl giugiuli şi îi făcu daruri scumpe şi se purtă tot aşa cu el vreme de un an.           Dar când trecu anul, trimise iarăşi după el, ca şi întâia dată, şi îi spuse:           — Mai ţii minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, şi ai cugetat la ceea ce te-am rugat şi la fericirea pe care mi-ai stârni-o dacă te-ai însura?           Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, părintele său, şi îi spuse:           — O, taică al meu, cum aş putea eu să uit sfaturile tale şi să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuşi îmi porunceşte cinstire şi supunere? Dar cât despre însurătoare, am chibzuit la ea toată vremea aceasta, şi mai mult ca oricând sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, şi mai mult ca oricând cărţile celor de demult şi ale celor de acum mă învaţă să mă feresc de femeie, cu orice preţ, întrucât femeile sunt nişte viclene, nişte proaste şi nişte ticăloase! Allah păzească-mă de ele, şi cu moartea, de se va cere!           La vorbele acestea, sultanul Şahraman pricepu că şi acum ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la supunere pe fiul pe care îl avea aşa de drag. Dar mâhnirea îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit şi porunci să fie chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse:           — O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt şi părinţii care râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz şi dezamăgii! Iacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare decât anul trecut, să fugă de femei şi de însurătoare! Ce nenorocire, o, vizire al meu, pentru mine! Şi cum s-o tămăduiesc?           Atunci vizirul îşi plecă fruntea şi cugetă îndelung; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:           — O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai răbdare încă un an: şi atunci, în loc să-i mai vorbeşti în taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toţi emirii, vizirii şi mai-marii clin împărăţie, precum şi pe toţi slujitorii de la sarai, şi, dinaintea tuturora, să-i mărturiseşti hotărârea ta de a-l însura fară zăbavă. Şi atunci el nu are să mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi doua noapte spuse:           …şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!           La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într-atâta de mulţumit că strigă:           — Pe Allah! iacătă o socoată care se poate!           Şi îşi vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de vreme arătat, şi porunci atunci să se întocmească adunarea cu pricina şi să vină fiul său Kamaralzaman Şi flăcăul intră în sala care se umplu de lumina lui; şi ce aluniţă pe bărbia lui! şi ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Şi, când ajunse dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre mâinile lui şi rămase în picioare, aşteptând ca părintele lui să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse:           — O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul acestei adunări decât pentru a-ţi arăta hotărârea mea de a te însura cu o domniţă vrednică de stepena ta, şi să mă bucur astfel de urmaşii mei până a nu mă fi săvârşit din viaţă!           Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un răspuns atâta de puţin cuviincios, încât toţi cei de faţă îşi lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până peste marginile jignirii; şi întrucât era de datoria lui să certe o atare neruşinare în faţa obştei, răcni la fiu-său cu glas amarnic:           — Va să vezi tu ce păţesc copiii care nu ascultă şi se dovedesc necuviincioşi faţă de părintele lor!           Şi pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate şi să-l întemniţeze în turnul cel vechi al cetăţuii părăginite care se megieşea cu saraiul. Iar unul dintre străjeri rămase la uşă, spre a veghea asupra coconului împărătesc şi a răspunde la chemarea lui la vreo nevoie.           Dacă se pomeni întemniţat aşa, Kamaralzaman rămase tare mohorât şi îşi zise: „Poate că ar fi fost mai bine sa ascult de tata şi să mă însor fară chef, ca să-i fac pe poftă. Aşa baremi aş fi ocolit să-l necăjesc şi să fiu băgat în afurisita asta de temniţă din vârful turnului cel vechi! Ah! femei blestemate, tot voi sunteţi pricina nenorocirii mele!” Iac-aşa cu beizadeaua Kamaralzaman.           Dar în ceea ce îl priveşte pe sultanul Şahraman, acesta se trase în iatacurile sale şi, gândindu-se că fiul sau, pe care atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit şi întemniţat, ba poate şi deznădăjduit, începu sa bocească şi să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era mare şi îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse vinovat de fată cu toţi. Şi se mânie pană peste poate pe vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:           — Tu eşti cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m-aş fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbeşte, acuma, hai! Ce ai să răspunzi? Şi ce este de făcut, spune! Ca nu pot să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul de acuma fiul meu, pojarul inimii mele.           Atunci vizirul îi spuse:           — O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece zile închis, şi ai să vezi cum are să se zorească a se supune dorinţei tale!           Sultanul spuse:           — Eşti bine încredinţat?           Vizirul spuse:           — Întocmai!           Atunci sultanul scoase un potop de suspine şi se duse să se întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior care era bucuria lui cea mai mare; şi cu atâta mai puţin dormi cu cât se deprinsese să-l şi culce lângă el alături, pe acelaşi pat; şi să-i pună braţul său ca pernă, veghind astfel însuşi asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba se tot suci şi se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să închidă ochii54.           Şi iac-aşa cu sultanul Şahraman.           Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, iacătă! La căderea nopţii, robul care era însărcinat sa atrăjuiască la uşă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine întocmit pentru coconul sultanului; şi, la urmă, ieşi. Atunci Kamaralzaman se sculă55, îşi făcu spălările cele îndătinate, prociti câteva surate din Coran şi gândi să se dezbrace spre a-şi trece noaptea. Aşa că se dezbrăcă de tot, nemaipăstrând pe trup decât cămaşa, şi îşi ocoli fruntea cu o basma de mătase albastră. Şi se făcu astfel, mai mult ca oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi să adoarmă adânc.           Or, habar nu avea el (şi nici măcar nu putea să-i dea prin cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului şi ale pământului.           Întrucât…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi şasea noapte56           Spuse:           Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese părăsit de ani şi ani şi dăinuia de pe vremile letinilor cei de demult; şi la poala turnului se afla un puţ, la fel tare bătrân şi tot aşa zidit de letini; şi era chiar puţul ce slujea de adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna.           Efrita Maimuna, din spiţa lui Eblis, era fiica preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele de duhuri, pe temeiul atât al virtuţilor ei cât şi pe cel al moşilor ei, vestiţi pe meleagurile din nevăzut.           Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieşi din puţ, după obiceiul ei, spre a se reveni, şi îşi lua zborul uşor spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte către cutare loc de care se simţea chemată57.           Şi, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu văzuse niciodată nimic. Gândi aşadar în sineşi: „Hotărât! lumina aceea nu se află acolo fară de pricină! Trebuie să intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă şi pătrunse în turn şi îl văzu pe robul culcat la uşă; şi, fară a se opri, trecu pe deasupra lui şi intră în odaie. Şi cam care nu-i fu minunarea fermecată Ia vederea flăcău lui culcat pe jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor şi, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetişor, după ce îşi lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în odaia aceea strâmtă. Şi săltă de-a binelea învelitoarea care acoperea făptura flăcăului şi rămase năucită de frumuseţea lui. Şi îşi curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu-l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate gingăşiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingaşă a obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă şi lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, precum şi mireasma îmbătătoare a pielei lui şi strălucirile cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o pe lainica de Maimuna, care în viaţa ei întreagă de hoinăreli de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea frumuseţe? … Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit ţipătul poetului:           Doar ce l-am sărutat cu jind Şi-am şi văzut înmugurind Frumoşii-i ochi: beţia-mi grea, Şi-obrajii-i – care-s viaţa mea.           Şi-am zis: „Poţi, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: „Hai, cârtitori, grăiţi anume De-i ceva mai frumos pe lume, De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viaţa mea!”           Aşadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, îşi prea umplu ochii de priveliştea aceea minunată şi îl preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie Atoatezămislitorul, cel carele plămădeşte desăvârşirea! Oare cum de pot tatăl şi mama acestui flăcău să se despărţească de el spre a-l închide singur în turnul acesta părăduit? Au ei nu se tem de răutăţile duhurilor cele ticăloase din neamul meu care hălăduicsc prin dărâmături şi prin locuri părăsite? Şi, pe Allah! dacă lor nu le pasă de copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea mea şi că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra lui Kamaralzaman şi, tare cu gingăşie, îl săruta pe buze, pe pleoape şi pe fiecare obraz, trase peste el invelitoarca, fară a-l trezi, îşi întinse aripile şi îşi luă zborul prin fereastra cea înaltă către ceruri.           Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc58, spre a se răcori, şi, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Şi pricepu că stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaş, un duh din spiţa cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiţii care nu cred în nimic şi care nu se dau supuşi stăpâniei lui Soleiman ben-Daud. Şi acel Dahnaş era fiul lui Samhuras, care era, printre efriţi, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh.           Când il zări pe ticălosul de Dahnaş, Maimuna se sperie rău ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn şi să se ducă să săvârşească cine ştie ce acolo! încât se repezi asupra lui cu o iuţeală de uliu, şi era mai să-l izbească şi să-l năruie, când Dahnaş îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei şi îi spuse, tremurând de spaimă:           — O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, mă juruiesc ţie pe Numele cel Strălucit şi pe talismanul cel sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta ca să mă spulberi! Şi, la rându-mi, iţi făgăduiesc că nu am să făptuiesc nimica păcătos!           Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş, fiul lui Şamhuraş:           — Fie! Binevoiesc să te cruţ. Dar grăbeşte-te a-mi spune de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici şi unde cugeţi să te călătoreşti! Şi mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele tale, o, Dahnaş, că altminteri stau gata să-ţi smulg cu mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele şi să-ţi sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Aşa că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, Dahnaş!           Atunci efritul spuse:           — O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul şi cu totul nemaipomenit! Dar făgăduieşte-mi baremi că ai să mă laşi să plec în tihnă dacă am să-ţi fiu pe plac, şi că ai să-mi dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă pună la adăpost de reauavoinţă a tuturor efriţilor, vrăjmaşii mei din văzduh, din ape şi de pe pământ, o, tu, cea care eşti fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoşător!           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul agerului Şamhuraş.           Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse:           — Îţi făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie rugăciunea şi pacea!). Dar vorbeşte odată, întrucât simt că pătărania ta este tare ciudată!           Atunci efritul Dahnaş îşi molcomi goana, se răsuci în loc şi veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi aşa pătărania lui:           Trebuie să-ţi spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de-acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la fruntariile Chinei, ţara unde domneşte marele Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi peste El-Kussur, unde fară de număr şi fară de cusur se-nalţă turnuri de jur-împrejur, unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna!           Am să-ţi vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ţi vorbesc despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre sânii, despre pântecul, despre şoldurile, despre spatele, despre mijlocul, despre coapsele şi, într-un sfârşit, despre picioarele ei, o, Maimuna!           Bismillah!           Părul ei, o, stăpână a mea! Este aşa de întunecat, încât e mai negru decât despărţirea de prieteni! Iar când e împletit în trei cozi care i se deştern până la călcâie, îmi pare că văd trei nopţi deodată!           Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc iarăşi! Dacă mă uit la ea la ceasul când străluceşte luna plină, văd două lune deodată59!           Buzele-i sunt din agaturi colorate şi din mărgeane vii; limba-i – când o mişcă – picură grai de aur; iar mustul gurii ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge şi setea cea mai arzătoare! Aşa-i e gura60!           Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! poartă doi sâni gemeni din fildeşul cel mai străcurat, rotunzi şi mici de ai putea să-i ţii în cele cinci degete de la o mână.           Pântecul ei are nişte gropiţe pline de umbră şi rânduite cu tot atâta măiestrie ca şi literele arăbeşti de pe pecetea unui scrib copt de la Egipt! Şi pântecul acela dă izvod unui mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele…           Spatele ei! ufl! uf! mă şi cutremur! E o grămadă atâta de grea, încât o sileşte pe stăpână-sa să şadă iarăşi jos când se scoală şi iarăşi să se scoale când se aşază! Şi chiar că nu pot, o, stăpână a mea, să-ţi dau o înţelegere cât de cât, doar ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului:           Măreţ i-i spatele, vârtos clădit -           De pare că şi-ar cere pe măsură Un trup şi-un mijlocel mai împlinit Decât acela care îl îndură.           Pe amândoi la fel ne chinuieşte:           Pe ea – silind-o pururea să stea;           Pe mine pentru că mă şi-ndârjeşte De-ndată ce gândesc un pic la ea.           Aşa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, două coapse de slavă, vârtoase şi, dintr-o trăsătură, îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele şi picioarele cele gingaşe şi atâta de micuţe, încât sunt uluit cum de pot să care atâta povară îngrămădită peste ele!           Cât despre mijlocelul ei şi despre temelia lui, o, Maimuna, ca să spun drept, nu cutez a crede că ţi-aş putea vorbi precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă este desăvârşită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea poate să-ţi înfăţişeze; şi chiar şi prin semne mi-ar fi peste putinţă să te fac să cumpăneşti toate falniciile ei!           Şi cam aşa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, El-Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea pe a doua zi.           Aşa că atunci când fu cea de a o sută şaptezeci şi noua noapte spuse:           Şi cam aşa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domniţa Budur!

Dar sunt dator tot aşa să-ţi spun, o, Maimuna, că sultanul Ghaiur o iubeşte tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe ale cărei desăvârşiri eu de-abia am putut să ţi le înşir, şi o iubeşte cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai ştie cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura nişte palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi şapte palate, fiecare tot altfel întocmit şi tot din altfel de lucruri zidit. Cel dintâi palat, aşadar, porunci să fie făcut numai din cleştar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al cincilea din arginturi străcurate, al şaselea din aur, iar al şaptelea din adamant şi mărgăritare. Şi sultanul Ghaiur n-a pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; şi strânse acolo, la sfârşit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu-se, de pildă, şi mai ales, de havuzurile şi de grădinile dimprejur.           Şi în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva să se sastisească de a tot sta, şi pentru ca fiecare desfătare să urmeze fără de lehămeţeală după o altă desfătare.           Încât frumuseţea aceea crăiască, printre toate acele lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârşească şi să ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a fermecat!           Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îţi spun că toţi sultanii de jur-împrejur, megieşi cu ţara sultanului Ghaiur, râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe tânăra nurlie. Şi numaidecât trebuie să-ţi dau încredinţare că domniţa e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin tătânele său; şi de fiecare dată s-a mulţumit să răspundă îmbufnată:           — Eu îmi sunt sultană doar mie, şi singură îmi sunt stăpână! Cum aş putea să îndur oare un bărbat mototolind un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea uşoară?           Şi sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; şi era nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieşi şi ale emirilor aleşi care veneau anume de la capăt de lume! Ba, într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic decât toţi cei de până aci, şi care trimisese înainte-i daruri câte nici nu poţi gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniţei Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare şi-i strigă dintr-odată:           — Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de a sfârşi cu aceste chinuri necurmate. Am să înşfac paloşul de colea şi am să-l înfig cu vârful în inima mea şi am să-l împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura mea scăpare!           Şi cum chiar se şi pregătea să purceadă la fapta cea grea, sultanul Ghaiur fu aşa de speriat, încât îi ieşi limba din gură şi mâna i se scutură cu tremurătură şi îşi roti de jur-împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a zece bătrâne tare înţelepte şi trecute prin multe păţanii, dintre care una era chiar doica domniţei Budur. şi din ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai părăsesc nici o clipită, veghind la uşa iatacului ei pe rând.           Şi iac-aşa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfaţişcază lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget să-mi fac drum şi să mă minunez de frumuseţea sa şi să-mi bucur simţirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva că nu m-ar muşca ispita să mă reped la ea şi să mă bucur de tot ce-aş putea; şi socot că ar fi chiar păcat să las vătămat fară de voia ei asemenea odor binecuvântat şi păzit cu atâta temei. Şi, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binişor-binişor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi-e tare teamă de mine, că mă ştiu că nu mă mai pot ţine dacă mă pornesc; aşa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară!           Şi-aşa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te vrăjească, asta se ştie, şi a cărei desăvârşire are să te răpească, stau chezăşie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm de El-Sett Budur, în ţara sultanului Ghaiur!           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse:           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.           După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în faţă şi îi spuse:           — Tare mai eşti greţos cu pişăcioasa ta de fată! Şi chiar că mă şi întreb cum de cutezi să-mi vorbeşti despre ea, atunci când trebuie să ştii prea bine că nici nu ar putea să sufere o clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl iubesc eu!           Şi efritul strigă, ştergându-şi obrazul:           — Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre tânărul tău drăguţ şi, rugându-mă fireşte de iertăciune, nu cer decât să-l văd, măcar că tare şovăiesc a gândi că ar putea să fie pe măsura frumuseţii domniţei mele!           Atunci Maimuna ţipă la el:           — Nu vrei să taci, blestematulc? îţi mai spun o dată că iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie şi în vis, te-ar apuca boala copiilor şi ţi-ar curge balele ca la cămilă!           Şi Dahnaş întrebă:           — Păi da unde se află el şi cine poate să fie?           Maimuna spuse:           — O, pişicherule, să ştii că se află în aceeaşi împrejurare ca şi domniţa ta, şi este închis în turnul cel vechi la talpa căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îţi ştiu ticăloşia şi nu ţi-aş da în seamă nici baremi paza unui fund de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ţi-l arăt chiar eu, ca să-ţi dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai cutezanţa a minţi, vorbind împotriva adevărului a ceea ce vezi, am să-ţi scot ochii şi am să fac din tine cel mai nevolnic dintre efriţi! Pe deasupra, cer să-mi plăteşti şi un rămăşag straşnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât domniţa ta; şi, ca să fie drept, mă învoiesc şi eu să-ţi plătesc dacă va fi dimpotrivă.           Şi Dahnaş răcni:           — Primesc rămăşagul! Haide aşadar cu mine s-o vezi pe El-Sett Budur în ţara părintelui său, sultanul Ghaiur!           Şi Maimuna spuse:           — E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi frumuseţea iubitului meu; după care avem să judecăm!           Atunci Dahnaş spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor până pe vârful turnului şi intrară pe fereastră în odaia lui Kamaralzaman.           Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaş:           — Nu te mişca, şi mai cu seamă să fii cuviincios!           Pe urmă se apropie de flăcăul adormit şi săltă pătura care îl acoperea în clipita aceea. Şi se întoarse către Dahnaş şi îi spuse:           — Priveşte, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât eşti de lung!           Şi Dahnaş întinse gâtul şi se trase înapoi uluit; apoi iar întinse gâtul şi cercetă îndelung chipul şi trupul flăcăului; după care săltă capul şi zise:           — O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că eşti tare îndreptăţită să socoţi că iubitul tău este fară de asemuire ca frumuseţe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea desăvârşiri într-un trup de flăcău; şi tu ştii că eu îi cunosc pe cei mai frumoşi dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după ce a închipuit şi o întrupare femeiască; şi aceea este chiar domniţa Budur!           La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaş şi îi plesni peste căpăţână o lovitură de aripă care îi frânse un corn şi ţipă la el:           — O, tu, cel mai spurcat dintre efriţi, îţi poruncesc să mergi pe clipă în ţara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la El-Sett Budur, şi să mi-o aduci aici de faţă pe domniţă; că nu vreau să mă ostenesc însoţindu-te până la ţânca aceea. După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul meu drăguţ şi avem să cântărim cu chiar ochii noştri. Şi întoarce-te iute, Dahnaş, că de nu îţi rup trupul fâşii-fâşii şi te arunc de hrană hienelor şi corbilor!           Atunci efritul Dahnaş îşi strânse de pe jos cornul şi plecă amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o suliţă văzduhul şi nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, împovărat cu sarcina lui.           Or, domniţa adormită pe umerii lui Dahnaş nu avea pe ca decât cămaşa, iar trupu-i strălucca în albeaţa sa. Şi pe mânecile largi ale acelei cămăşi, ţesută din zarafir şi borangic de felurite culori, erau înhorboţite stihurile acestea ce se înlănţuiau măiestru:           Trei lucruri nu ingâduie-n iubire Să spună da oricui, dintr-o privire:           Spaima de neştiut; sila de ce-i De mult ştiut; şi frumuseţea ei!           Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş:           — Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul Chinei şi să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da grăbeşte-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguţul meu, ca să facem cercetarea!           Şi efritul Dahnaş, cu grijă fără de seamăn, o aşeză uşurel pe domniţă pe pat, şi îi săltă cămăşuţa.           Or, copila chiar că era tare frumoasă şi întocmai precum o zugrăvise efritul Dahnaş. Şi Maimuna putu să vadă că asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârşită, încât ar fi putut să fie luaţi drept doi gemeni, şi care nu se deosebeau între ei decât numai la brâu şi la podoabe; da încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaş şi tot o spinare arcuită şi plină de belşug; şi putu să-şi dea seama şi că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care mărturiseau musturi tainice61.           Aşa că îi spuse lui Dahnaş:           — Văd că este îngăduit să şovăieşti o clipită asupra întâietăţii de dat unuia sau altuia dintre drăguţii noştri; da trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că între doi tineri la fel de frumoşi, dintre care unul este de parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de parte bărbătească este mai presus de cel de parte femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule?           Ci Dahnaş răspunse:           — Din parte-mi, eu ştiu ce ştiu şi văd ce văd, iar vremea nu are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, stăpână a mea, dacă totuşi ţii să mint, am să mint ca să-ţi fiu pe plac!           Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaş, efrita Maimuna fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Şi gândind că nu are să poată niciodată numai aşa, printr-o cercetare, să cadă la înţelegere cu căpăţânosul de Dahnaş, îi spuse:           — Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea şi dreptatea de partea lui! Te învoieşti? Ori te pomeneşti că nu eşti în stare de atare subţirenie, potrivită numai cu firile gingaşe?           Dar efritul Dahnaş strigă:           — Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam şi eu să-ţi deştern! Întrucât părintele meu Şamhuraş m-a învăţat pravilele întocmirii poeticeşti şi meşteşugul stihurilor sprintene cu desăvârşite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de început, o, încântătoare Maimuna!           Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit şi se aplecă şi îl sărută pe buze încetişor; pe urmă îl alintă pe frunte şi, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el:           O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu suspine Şi-nmiresmate flori de iasomie -           Ce trup de fată poate fi ca tine?           Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se asemuie cu tine?           Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor albine, Ce gură de fecioară-ar ft în stare Să răcorească sufletul ca tine?           Ah, lasă-mă să-ţi mângâi părul moale, Şi carnea-mi arsă las-o să se-aline De carnea ta, şi-apoi să văd răscoale De stele fulgerând în ochi la tine!           După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul Dahnaş se minună până peste marginile minunării, pe urmă se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să aducă cinstire harului efritei, cât şi ca să-şi mărturisească tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; şi nu zăbovi a se apropia şi el la rându-i de iubita sa Budur, ca să se aplece peste sânii ei goi şi să aştearnă acolo o alintare gingaşă; şi, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea:           Ah, mirţii din Damasc, fecioara, Cu foşnet lung, mă înftoară;           Dar frumuseţea ta…           Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldaţi în praf de lună plină Şi-n rouă nopţilor, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat;           Dar gura ta…           Ah, numai gura ta, iubită, Şi frumuseţea ta-nflorită, Cu zâmbetul lor m-au pierdut -           Şi-ntreg pământul piere-n nevăzut! 63           După ce ascultă psalmul acesta atâta de şăgalnic, Maimuna rămase nu puţin minunată de a vedea…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta optzeci şi doua noapte spuse:           …psalmul acela atâta de şăgalnic, Maimuna nu puţin rămase minunată de a vedea la acel Dahnaş atâta har împerecheat cu atâta urâciune; şi întrucât, măcar că femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu pregetă a-şi face talâmul ei către Dahnaş, care se umflă până peste poate. Şi ea îi spuse:           — Într-adevăr, o, Dahnaş, ai un suflet destul de subţire în cheresteaua în care sălăşluieşti; dar să nu care cumva să crezi că ai să biruieşti la meşteşugul stihuirii mai mult decât îl biruieşte Sett Budur la frumuseţe pe Kamaralzaman!           Şi Dahnaş, sugrumat, strigă:           — Chiar aşa?           Ea spuse:           — Hotărât!           El spuse:           — Nu cred!           Ea spuse:           — Na!           Şi, cu o plesnitură de aripă, îi învineţi un ochi. El spuse:           — Asta nu dovedeşte nimic!           Ea spuse:           — Na! iacătă-mi fundul!           El spuse:           — E cam uscăţel!           La vorbele acestea, Maimuna, şi mai rău zădărâtă, vru sa se repeadă asupra lui Dahnaş să-i prăpădească vreo parte din făptură; ci Dahnaş, care se cam chitise la atare poveste, într-o clipită de ochi se şi prefăcu într-un purice se ascunse fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; şi cum Maimuna se temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se juruie lui Dahnaş că nu are să-i mai facă nici un rău, şi Dahnaş, faţă de juruinţa ei, se făcu la loc precum era, da ţinându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse:           — Ascultă, Dahnaş, nu văd altă cale de a încheia socoteala, decât să ne slujim de judeţul unui al treilea!           El spuse:           — Mă învoiesc!           Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă şi slobozi în afară un efrit înfricoşător, hâd până peste măsură. Avea o căpăţână ocrotită de şase coarne, lungi fiecare de patru mii patru sute optzeci de coţi; şi trei cozi despicate, tot pe atâta de lungi; era şchiop şi cocoşat, iar ochii îi erau înfipţi în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; avea nişte braţe, dintre care unul lung de cinci mii cinci sute cincizeci de coţi, iar celălalt decât numai de o jumătate de cot; iar mâinile lui, mai mari decât nişte căldări, se încheiau cu nişte gheare de leu; iar picioarele, care se încheiau cu nişte copite, îl făceau să calce ca un şchiop; iar zebu-i, de două ori mai straşnic decât al unui elefant, i se înfunda pe după dos şi se iţea fălos! îl chema Kaşkaş ben-Fakhraş ben-Atraş, din spiţa lui Eblis Abu Hanfaş!           Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kaşkaş o zări pe Maimuna şi numaidecât sărută pământul dintre mâinile sale, şezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucişate, şi o întrebă:           — O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru Domriatt, sunt robul care aşteaptă poruncile tale!           Ea spuse:           — Vreau, Kaşkaş, să fii judeţ în pricina iscată între mine şi blestematul acesta de Dahnaş. Este cutare şi cutare treabă. Aşa că ţi se cade să fii nepărtinitor şi, după ce ai să-ţi arunci ochii asupra acestui pat, să ne spui care ţi se va părea mai frumos: drăguţul meu ori copila aceea!           Atunci Kaşkaş se întoarse către patul pe care cei doi tineri dormeau liniştiţi şi goi64, şi, la vederea lor, fu cuprins de o tulburare atâta de mare, încât îşi prinse cu mâna stângă făloşenia care i se înţăfoina pe deasupra Capului şi începu să ţopăie ţinându-şi cu mâna dreaptă coada cea despicată în trei. După care le spuse Maimunei şi lui Dahnaş:           — Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca frumuseţe şi că nu se deosebesc decât numai la fecioriile lor. Dar cu tot ştiu o cale care numai ca poate să limpezească beleaua.           Ei spuseră:           — Arată-ne-o degrabă!           El răspunse:           — Mai întâi lăsaţi-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor tineri care mă tulbură până peste poate!           Maimuna spuse:           — Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva stihuri despre flăcăul acesta frumos!           Şi Kaşkaş spuse:           — Poate că are să fie oleacă mai aparte!           Ea spuse:           — Ci cântă, da numai să fie stihuite bine şi scurte!           Atunci Kaşkaş cântă stihurile acestea tulburi şi încâlcite:           Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i dăruieşti ce simţi fierbinte, Stingi vlaga caldelor simţiri, Ia, inimă a mea, aminte!           Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuşi nu lăsa Să ruginească uşa; pare Şi gustul sării tot asa, Pe buze mai puţin uşoare.           Atunci Maimuna spuse:           — Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne iute calea de a şti care dintre noi are dreptatea de partea lui!           Şi efritul Kaşkaş spuse:           — Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să stăm nevăzuţi; şi aveţi să vă învoiţi că acela dintre cei doi care va dovedi o dragoste mai arzătoare faţă de celălalt şi va vădi mai multă patimă în semnele şi în purtarea lui, va fi, negreşit, cel mai puţin dăruit cu frumuseţe, întrucât se mărturiseşte înrobit de farmecele celuilalt!           La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi treia noapte spuse:           La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş, Maimuna strigă:           — O, minunat gând!           Iar Dahnaş grăi Ia fel:           — Este întru totul prea bine!           Şi se şi preschimbă iarăşi în purice, dar de data aceasta spre a se duce să-l pişte la gât pe frumosul Kamaralzaman.           La pişcătura aceea, care fu amarnic de tare, Kamaralzaman sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul pişcat; dar fireşte că nu putu să prindă nimic, întrucât agerul Dahnaş, care astfel se şi răzbunase oleacă, pe pielea flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna şi pe care le indurase fară crâcnire, îşi şi luă pe dată iarăşi înfăţişarea de efrit nevăzut, ca să fie de faţă la ceea ce avea să se petreacă.           Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte întru totul.           Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă îndărăt mâna care nu găsise puricele, şi mâna i se brodi să cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială şi de tulburare. Şi simţi alături acel trup mai gingaş ca untul şi acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de muşc. Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită de plăcere, iar el până la urmă îşi săltă capul şi începu să măsoare din ochi frumuseţea de neasemuit a acelei necunoscute care dormea lângă el.           Aşa că se sprijini în cot pe perne şi, uitându-şi într-o clipită nează pe care până atunci o simţise faţă de femei, începu cu ochi fermecaţi să deamănunţească desăvârşirea copilei. O asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetăţuie străjuită de o boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un trandafir65; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de ispita de a se uita la femei şi era tare neştiutor în ce priveşte înfăţişările şi nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească.           Aşadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului şi simţi că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât îşi zise: „Dacă l-aş atinge, ce-ar fi?” Şi îşi preumblă degetele pe toate marginile mărgăritarului şi se încredinţă că pipăiala aceea îi punea pojar în trup şi stârnea în el nişte frământări şi nişte zbateri prin cutare şi cutare parte a făpturii lui; până acolo, încât se simţi ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei porniri fireşti şi atâta de nestăvilite. Şi strigă:           — Totul se petrece după vrerea lui Allah!           Şi se răsuci a treabă.           O luă dară pe copilă, cugetând aşa: „E tare de mirare că e fară de pantalonaşi pe ea” şi o suci şi o răsuci şi o pipăi; apoi o mângâie pe pântecel şi zise: „E o minune de gingăşie!” După care îl ispitiră sânii, şi îi luă, şi simţi, când îşi umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?”           Or, ceea ce o ţinea pe copilă să nu se trezească era vrerea lui Dahnaş efritul, care o scufundase în somnul acela atâta de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman.           Aşadar Kamaralzaman îşi lipi buzele de buzele domniţei Budur şi sorbi o sărutare lungă; şi, cum ea nu se deştepta, mai sorbi una, pe urmă încă una, fară ca ea să arate nici cea mai mică simţire. Atunci începu să-i vorbească, spunând:           — O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! Trezeşte-te! Sunt eu, Kamaralzaman!           Şi copila nu făcu nici o mişcare.           Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, îşi zise: „Pe Allah! nu mai pot să aştept! trebuie să-i dau de hac şi alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” Şi se aşternu peste ea.           Iac-aşa! Iar Maimuna şi Dahnaş şi Kaşkaş se uitau. Iar Maimuna începuse să se îngrijoreze şi se şi pregătea, dacă se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic.           Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi patra noapte spuse:           Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate şi care nu avea ca veşmânt decât numai pletele ei răsfirate, şi o înlănţui cu braţele şi dete să facă cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată tresări şi o lăsă din braţe şi scutură din cap şi gândi: „De bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a izbutit, iar mâine are să intre la mine şi are să-mi spună: „Kamaralzaman, ziceai că ţi-e silă de însurătoare şi de femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, Kamaralzaman, îţi place să te dezmăţezi în taină, da nu vrei să ce însori, măcar că ştii câtă bucurie aş avea să-mi văd spiţa întemeiată şi scaunul de domnie trecut urmaşilor mei!” Iar eu atunci aş fi socotit un viclean şi un mincinos! Aşa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, şi să aştept până mâine; şi atunci am s-o cer de soţie de la tatăl meu pe copila asta frumoasă. Şi astfel tatăl meu are să fie mulţumit, iar eu voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i binecuvântat”           Şi numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care începuse să aibă amarnice îngrijorări, şi spre ciuda nemăsurată a lui Dahnaş care, dimpotrivă, gândise că flăcăul are să săvârşească fapta şi se şi pornise dintru-ntâi sa ţopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată peste Sett Budur şi, după ce o sărută pe buze, îi scoase de pe degetul cel mic un ineluş împodobit cu olmaz frumos66, şi şi-l petrecu sieşi pe degetul cel mic, ca să arate limpede că de aci înainte o socotea pe copilă ca soţie a lui; pe urmă, după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste poate, şi nu zăbovi a adormi la loc.           La priveliştea aceea, Maimuna se învoioşi toată, iar Dahnaş rămase tare mofluz; şi nu zăbovi a-i spune Maimunei:           — Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul tău!           Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice şi sări pe coapsa domniţei Budur, şi de acolo urcă până la buricul ei, pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lăţimi de deget şi se opri drept pe vârful muncelului care străjuieşte valea trandafirilor, şi acolo, dintr-o singură pişcătură, în care îşi puse toată ciuda şi mânia, o făcu să sară de usturime pe copila care deschise ochii şi se ridică repede în şezut ducându-şi amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât scoase un ţipăt de spaimă şi de uluire, când îl zări lângă ea pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, de la minunare la bucurie, şi de la bucurie la o revărsare de vrajă care ajunse repede la pierderea minţilor.           Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: „Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată! Ce cutezanţă pe el! Ah, am să strig la hadâmbi să dea fuga şi să-l arunce de la înălţimea ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine ştie dacă acesta nu o fi cumva chiar soţul tău, pe care părintele tău ţi l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până a nu te sluji de prăpăd!”           Şi atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, şi, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumuseţea lui şi strigă: „Ah! inima mea! frumos mai el” Şi pe clipă pe dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura aceea zâmbitoare prin somn şi o pecetlui cu un sărut între buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau de soţ! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului şi o ţinu în mâinile ei, şi îi vorbi tare drăgălaş spre a-l trezi, spunându-i:           — O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, scoală-te! scoală-te! Hai şi mă sărută, hai! iubitule, hai! pe viaţa mea! trezeşte-te!           Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o mişcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur îşi închipui că ca era vinovată şi că nu punea destulă râvnă în chemarea ei. Încât, fară a-i mai păsa dacă era privită de cineva ori ba, desfăcu cămaşa de mătase pe care se grăbise să şi-o arunce pe ea la cea dintâi mişcare, şi se lipi toată de flăcău, şi îl cuprinse cu braţele, şi îşi lipi armurii de armurii lui, şi, cu patimă, îi spuse la ureche:           — Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă şi ce gingaşă sunt! Iacătă narcisele sânilor mei şi straturile pântecului meu care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuţul meu căruia îi place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai să guşti pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Şi până dimineaţa avem să ne dedulcim…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi cincea noapte spuse:           …şi până dimineaţa avem să ne dedulcim!           Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur îşi închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă şi mai mare mirarea; şi, pe jumătate râzând, îi spuse:           — Haide, hai, drăguţule, nu mai face pe hoţul! Pesemne că tatăl meu te-a învăţat să te porţi aşa de urâcios, ca să-mi sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că frumuseţea ta, o, tinere căprior sprinten şi fermecător, numai ea a şi făcut din mine cea mai supusă dintre roabele iubirii!           Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemişcat, Sett Budur, tot mai împătimită, urmă:           — O, emire al frumuseţii, uită-te! Şi eu sunt socotita frumoasă: împrejurul meu totul trăieşte minunându-se de farmecele mele reci şi senine. Numai tu ai ştiut să aprinzi dorinţa în privirea liniştită a domniţei Budur! De ce nu te trezeşti, o, flăcău minunat! De ce nu te trezeşti! spune! iată-mă! Simt că mor!           Şi copila îşi strecură capul pe sub braţul flăcăului şi, alintăcioasă, îl muşlui pe la gât şi pe la ureche, da fară de izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline, încât nu putu să-şi oprească mâna să nu alunece pe faţa lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimba înfăţişarea cu fiecare clipită. La început se sperie de-a binelea, şi pricepu fară de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât tocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. Aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu!           După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguţul ei adormit, fară a lăsa nici un locuşor pe care să nu-şi fi pecetluit buzele. Pe urmă, mai potoliră oleacă, îi luă mâinile şi i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, şi îl strânse la pieptul ei, şi îi cuprinse gâtul cu braţele; şi, în îmbrăţişarea aceea, trup lângă trup, şi cu suflările amestecate, adormiră zâmbind.           Iac-aşa! Şi, nevăzuţi, cei trei efriţi nu pierdeau o mişcare! încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu până peste marginile bucuriei, iar Dahnaş nu ridică nici o împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai departe cu dovezile înflăcărării ei şi că astfel îl făcea să piardă rămăşagul. Şi Maimuna, stăpână pe biruinţă, se dovedi mărinimoasă şi îi spuse lui Dahnaş:           — În ceea ce priveşte rămăşagul pe care mi-l datorezi, te iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ţi dau şi slobozenia care de aci înainte are să-ţi ocrotească liniştea deplină de-a lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă să nu care cumva să-ţi faci de cap şi să nu mai calci vreodată cuviinţele!           După care tânăra efrită se întoarse către Kaşkaş şi, cu gingăşie, îi spuse:           — Kaşkaş, îţi mulţumesc mult pentru sfatul tău! Drept urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; şi îmi iau sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviinţeze hotărârea mea!           Pe urmă adăugă:           — Acuma, apucaţi-vă amândoi şi luaţi-o pe această copilă şi duceţi-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur. Stăpânul de la El-Buhur şi El-Kussur! După repeziciunea învăţăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc dragostea mea, şi de aci încolo am toată încrederea în viitorul ei! Veţi vedea că are să împlinească lucruri mari!           Iar cei doi efriţi îi răspunseră:           — Inşallah!           Apoi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar în cea de a o sută optzeci şi şasea noapte spuse:           Iar cei doi răspunseră:           — Inşallah!           Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care şi-o aburcară pe umeri, şi zburară cu ea spre saraiul sultanului Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, şi o aşezară încetişor pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui.           Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puţul ei, după ce aşternuse un sărut pe ochii iubitului.           Şi iac-aşa cu cei trei!           Dar în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, acesta se trezi din somn, dis-de-dimineaţă, cu mintea încă bântuită de întâmplarea de peste noapte. Şi se întoarse la dreapta, şi se întoarse la stânga, şi de bună seamă că fară să dea de copilă. Atunci îşi zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce şi să mă împingă la însurătoare. Aşa că bine am făcut că am aşteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduinţa” Pe urmă îl strigă pe robul său, răcnind:           — Hei, puşlamao, scoală-te!           Şi robul se sculă dintr-o săritură şi dete zor, pe jumătate încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul şi lighenaşul. Iar Kamaralzaman luă ibricul şi lighenaşul şi se duse la umblători spre a se uşura; pe urmă îşi făcu amănunţit spălările cele îndătinate, şi se întoarse să-şi facă rugăciunca de dimineaţă, şi mâncă oleacă, şi citi o surată din Coran. Apoi, liniştit şi cu o înfăţişare nepăsătoare, îl întrebă pe rob:           — Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte?           Robul, nedumerit, se minună:           — Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman?           El spuse, asprindu-şi glasul:           — Îţi cer, pungaşule, să-mi răspunzi fară ocolişuri! Unde este copila care şi-a petrecut noaptea cu mine, în patul meu?           El răspunse:           — Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici băiat! Şi-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am adormit cu spatele proptit în uşă!           Kamaralzaman se mânie:           — Hadâmb nevolnic, şi tu cutezi să mă înfrunţi şi să-mi faci sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă vicicneşti şi sa mă minţi! Incă o dată îţi poruncesc să-mi spui adevărul!           Atunci robul ridica mâinile către cer şi strigă:           — Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi!           Atunci Kamaralzaman ţipă:           — Vino încoace, afurisitule!           Şi, când hadâmbul se apropie, îl înşfacă de piept, şi îl tăbărî pe jos, şi îl călca în picioare cu atâta mânie, încât hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai departe cu lovituri de picior şi cu pumni până ce îl lăsă pe jumătate mort. Şi, întrucât hadâmbul scotea nişte ţipete nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse:           — Aşteaptă oleacă!           Şi alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care slujea la scosul apei din puţ, şi îl târî până la gura puţului unde îl coborî şi îl scufundă în apă.           Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută şi aerul destul de rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându-şi iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, ţipând la el de fiecare dată:           — Nu ai să ieşi de acolo decât după ce ai să-mi mărturiseşti tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat!           Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face precum spune!” Pe urmă strigă:           — O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici şi am să-ţi spun tot!           Atunci coconul îl trase afară şi îl văzu cum tremura ca o trestie în vânt de frig şi, de spaimă, cum clănţănea din dinţi; şi era într-o stare tare jalnică, şiroind de apă şi cu nasul însângerat.           Hadâmbul, care se simţea astfel scăpat de primejdie deocamdată, nu mai pierdu o clipită şi îi spuse feciorului sultanului:           — Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele şi să-mi şterg nasul!           Şi Kamaralzaman îi spuse:           — Du-te! Dar să nu zăboveşti! Şi vino degrabă să-mi povesteşti!           Şi hadâmbul ieşi fuga şi se duse la sarai să-l caute pe părintele lui Kamaralzaman.           Or, sultanul Şahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu vizirul său cel mare, şi tocmai îi spunea:           — O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Şi tare mi-e teamă să nu fi păţit vreun necaz în turnul acela bătrân şi aşa de prost întocmit pentru un flăcăiaş atâta de plăpând ca fiul meu!           Dar vizirul îi răspunse:           — Ci fii liniştit! Pe Allah! nu are ce să păţească acolo! E mai bine aşa, ca să-şi mai domolească semeţia şi să-şi mai înfrâneze trufăşia!           Şi taman atunci se înfăţişă hadâmbul în starea în care se afla, şi căzu la picioarele sultanului şi strigă:           — O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din somn nebun de tot! Şi, ca să-ţi dau o dovadă a nebuniei lui, iacătă: mi-a făcut cutare şi cutare şi mi-a spus cutare şi cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon nici vreo fată, nici vreun băiat!           La vorbele acestea, sultanul Şahraman nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte presimţirile lui, şi răcni la vizir:           — Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de căţea, scoală şi dă fuga să vezi despre ce e vorba, şi întoarce-te pe dată să dai seama!           Numaidecât vizirul cel mare ieşi, însoţit de hadâmb, şi porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robul i le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie decât după nenumărate măsuri, iţindu-şi mai întâi capul, şi numai după aceea tot trupul, da binişor-binişor.           Şi care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută optzeci şi şaptea noapte spuse:           …să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! Se duse la el şi, după salamalecul cel mai temenit, şezu jos, lângă pat, şi îi spuse:           — În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! Închipuieşte-ţi că puiul de lele a venit, buimac şi într-o stare de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne nişte lucruri pe care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a tulburat liniştea într-un chip de mă vezi şi-acuma cum tremur!           Kamaralzaman spuse:           — Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui meu, aş fi tare dornic să ştiu ce-a putut să vă povestească!           Vizirul răspunse:           — Allah să-ţi ocrotească tinereţea! Allah întărească-ţi cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite şi ferească-ţi limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o copilă care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine şi care apoi ţi-ar fi fost luată, şi alte asemenea sminteli, şi că tu până la urmă l-ai fi tăbăcit în bătaie şi că l-ai fi aruncat în puţ! O, Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i aşa – din partea acestui arap împuţit!           La vorbele accstea, Kamaralzaman zâmbi cu subînţeles şi îi spuse vizirului:           — Pe Allah! ai isprăvit, moşneag puturos, cu snoava asta, ori poate că vrei şi tu să vezi dacă apa din puţ poate să slujească de hammam? Ia seama că, dacă nu-mi spui numaidecât ce aţi făcut, tu şi tata, cu iubita mea, copila cea cu ochii negri şi cu obrajii atâta de fragezi şi de rumeni, ai să-mi plăteşti viclenia ta mai scump decât hadâmbul!           Atunci vizirul, cuprins iarăşi de o spaimă fară de măsură, se sculă de-a-ndărătelea şi spuse:           — Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejur! Ya Kamaralzaman, de ce vorbeşti aşa? Dacă ai avut vreun vis, ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ţi milă! grăbeşte-te de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu sunt vorbe cu judecată!           La spusele acestea, flăcăul strigă:           — Ca să-ţi dovedesc, o, şeic blestemat, că nu cu urechea am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt, şi că nu cu ochii am pipăit şi am mirosit trandafirii trupului ei, ci cu degetele astea şi cu nasul asta, na colea!           Şi îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe jos; pe urmă îl înşfacă de barbă (care era tare lungă) şi şi-o răsuci pe după mână şi, încredinţat că aşa nu are cum să-i mai scape, tăbărî asupra lui cu lovituri spornice cât îl ţinură puterile.           Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir şi că şi sufletul e pe cale să-şi ia bun-rămas, îşi zise în sineşi: „Acuma se cade să mint! Este singura putinţă de scăpare din mâinile acestui flăcău smintit!”           Aşa că îi spuse:           — O, stăpâne al meu, tare îţi cer iertăciune că te-am înşelat. Şi vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ţi dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul părintele tău să te scoată de aci; şi am să-i împărtăşesc dorinţa ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure până peste marginile bucuriei!           La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul şi îi spuse:           — Dacă-i aşa, dă fuga degrabă să-l vesteşti pe tata, şi întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul!           Când se simţi slobod, vizirul se şi repezi afară din odaie, având grijă să încuie de două ori uşa, şi alergă, cu sufletul la gură şi cu hainele sfâşiate, la sala domnească.           Sultanul Şahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea jalnică şi îi spuse:           — Te văd tare fleşcăit şi fară turban! Şi îmi pari tare betejit! Ai păţit vreun necaz, pe cum se vede!           Vizirul răspunse:           — Ce-am păţit eu este mai puţin amarnic decât ceea ce are feciorul tău, o, Măria Ta!           El întrebă:           — Păi ce are?           El spuse:           — A înnebunit de tot, treaba-i limpede!           La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea chipului său şi spuse:           — Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e lovit fiul meu!           Şi vizirul răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îi istorisi sultanului amănuntele păţaniei, pre cum şi chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui Kamaralzaman.           Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:           — O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, ştirea ce-mi vesteşti este preţul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful celui mai înalt minaret, ca să te înveţi minte să-mi mai dai sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi a nenorocirii!           Şi o luă la fugă spre turn şi, urmat de vizir, intră în odaia lui Kamaralzaman.           Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se ridică repede întru cinstirea lui şi sări jos din pat şi stătu cuviincios în picioare dinainte-i, cu braţele încrucişate, după ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna67. Iar sultanul, bucuros că îl vedea pe fecioru-său aşa de liniştit, îi aruncă drăgăstos braţele pe după gât şi îl sărută între ochi, plângând de bucurie.           După care îl pofti să şadă lângă el pe pat, pe urmă se întoarse burzuluit către vizir şi îi spuse:           — Vezi bine că eşti cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii şi să-mi spui că fiul meu Kamaralzaman este aşa şi pe dincolo, şi să-mi bagi spaima în inimă şi să-mi faci sufletul bucăţele?           Pe urmă adăugă:           — De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale răspunsurile pline de chibzuinţă pe care are să mi le dea fiul meu cel drag!           Il privi atunci părinteşte pe flăcău şi îl întrebă:           — Kamaralzaman, ştii tu în ce zi suntem astăzi?           El răspunse:           — Fireşte! Este sâmbătă!           Sultanul întoarse o privire plină de mânie şi de izbândă spre vizirul înmărmurit şi îi spuse:           — Auzi bine, aşa-i?           Apoi urmă:           — Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Ştii?           El răspunse:           — Fireşte! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută optzeci şi opta noapte spuse:           …Fireşte! Are să fie duminică, şi apoi luni, apoi marţi, miercuri, joi şi, la sfârşit, vineri, ziua cea sfântă!           Sultanul zise:           — O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna în care ne aflăm?           El răspunse:           — La arabi se cheamă Zul-Kidâ. După ea vine luna Zul-Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Şafar, de Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de Giumadialthania, de Radgeab, de Şaban, de Ramadan şi, la sfârşit, de Şavval!           Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros şi, liniştit astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir şi îl scuipă în ochi şi îi spuse:           — Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoaşcă a nenorociţilor!           Iar vizirul clătină din cap şi vru să răspundă; dar se opri şi spuse:           — Să aşteptăm oleacă sfârşitul!           Or, sultanul îi spuse apoi fiului său:           — Copilul meu, închipuieşte-ţi că şeicul ăsta şi hadâmbul ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare şi cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu ştiu ce fată care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le aşadar în faţă că au minţit!           La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar şi îi spuse sultanului:           — O, părinte al meu, să ştii că chiar nu mai am nici răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, aşa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ţi milă, cruţă-mă de canon şi nu mai adăuga nici un cuvânt în privinţa aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, părinte al meu, mai află şi că acuma sunt pe deplin hotărât să nu te mai necăjesc, şi primesc să mă însor cu acea copilă frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiţi azi-noapte să-mi ţină tovărăşie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, şi numai vederea ei mi-a şi înviforat sângele!           La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă:           — Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi, o, copilul meu! Ferească-te el de farmece şi de sminteală! Ah, fiule, ce vis urât vei fi avut, de vorbeşti asemenea vorbe! Şi ce lucru aşa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut atare urmare nenorocită asupra mintii tale! Fie-ţi milă, copilul meu, linişteşte-te! Niciodată în viaţa mea nu am să te mai necăjesc! Şi afurisite să fie şi însurătoarea, şi ceasul însurătorii, şi toţi cei care au să mai pomencască de însurătoare!           Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său:           — Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, ca nu ai nici o ştire despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata cea frumoasă care, precum am să-ţi dovedesc, a lăsat asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtăşite!           Şi sultanul Şahraman strigă:           — Îţi jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, Dumnezeul lui Mussa şi al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe Mahomed printre oameni drept chezăşie a hodinii şi i mântuirii lor. Amin!           Iar Kamaralzaman spuse şi el:           — Amin!           Ci îi spuse tatălui său:           — Acuma ce ai zice dacă ţi-aş arăta dovezile despre trecerea copilei prin braţele mele?           Sultanul spuse:           — Ascult!           Şi Kamaralzaman urmă:           — Dacă, o, părinte al meu, cineva ţi-ar spune: „Noaptea trecută am sărit din somn şi am văzut dinaintea mea pe unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fară de voie, o mişcare care a înfipt paloşul meu drept în pântecele gol al aceluia. Iar dis-de-dimincaţă m-am trezit şi am văzut că paloşul meu era într-adevăr pătat de sânge şi de spumă!” – ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ţi-ar fi spus asemenea vorbe, ţi-ar arăta paloşul însângerat?           Sultanul spuse:           — I-aş spune că numai sângele, fară de leşul potrivnicului, nu este decât o jumătate de dovadă!           Atunci Kamaralzaman spuse:           — O, părinte al meu, şi eu, azi-dimincaţă, la trezire, îmi văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află la umblători are să-ţi dea dovada. Şi, dovada încă şi mai temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, precum vezi!           La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o suta nouăzeci şi una noapte spuse:           …sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina era plin de sânge, şi cugetă în sineşi: „Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată şi cu sânge de credinţă şi cinstit!” Şi mai gândi: „Aci văd mâna vizirului, negreşit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la Kamaralzaman, strigând:           — Să vedem inelul acuma!           Şi îl luă, îl suci şi îl răsuci, apoi i-l înapoie lui Kamaralzaman, spunând:           — Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot!           Şi rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului şi-i ţipă:           — Tu, codoş bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta!           Şi vizirul căzu la picioarele sultanului şi se jurui pe Cartea cea Sfântă şi pe dreapta credinţă că nu avea nici un amestec în povestea aceea. Iar hadâmbul se jurui şi el la fel.           Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse fiului său:           — Numai Allah are să dezlege taina.68           Şi Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse:           — O, părinte al meu, mă rog ţie fierbinte, pune să se facă cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te juruiesc să ai milă de mine şi să mi-o găseşti, că altminteri mor!           Sultanul începu să plângă şi îi spuse fiului său:           — Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare şi numai el cunoaşte necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fară de nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale şi de neputinţa mea de a-i găsi leac!           Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de mână şi îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună cu el. Şi nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăţiei sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi aşa cu tot sufletul său o copilă necunoscută care, după nişte dovezi aşa de limpezi de iubire, pierise aşa de ciudat.69           Pe urmă sultanul, ca să fie şi mai la adăpost de oameni şi de treburile saraiului, şi ca să nu mai aibă a se îndeletnici decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coţi, şi porunci să fie înzestrat cu cele de trebuinţă pentru sine şi pentru copilul său. Şi amândoi locuiau acolo singuri, departe de zarvă şi de supărări spre a nu se mai gândi decât la nenorocirea lor. Şi, ca să se mai mângâie cât de cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea cărţilor cele frumoase de dragoste, şi procitirea stihurilor poeţilor plini de har, ca acestea, dintr-o mulţime:           Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, In pletele strălucitoare -           Supuse-n cale-ţi fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n calde unduiri Sub feciorestile-ţi picioare.           Domniţa mea fară de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ Un altul nu-i, şi care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veşmânt Şi te-ar cunoaşte, fermecată, N-ar mai ieşi de-aci nicicând.           Atât de zveltă eşti, hurie, Cu frumuseţile-ţi de foc, Că salba-ţi ar visa să-ţi fie Brâu petrecut peste mijloc;           Şi uită-te cum se mânie Brăţările, că n-au noroc Lănţug de clopoţei să fie, Podoabă gleznelor, în loc.           Şi iac-aşa în ceea ce îi priveşte pe Kamaralzaman şi pe părintele său, sultanul Şahraman!           Dar în ceea ce o priveşte pe domniţa Budur, iacătă! Când cei doi efriţi o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârşit. Încât, peste trei ceasuri, se iviră zorii, şi Budur se deşteptă. Şi încă îi mai zâmbea iubitului ei şi se alinta la vremea aceea dulce de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea lângă ca. Şi cum îşi întindea moale braţele, până a nu deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrăţişă decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea şi nu îl mai zări pe flăcăul cel frumos pe care il iubise noaptea. Încât inima i se zvârcoli, iar minţile-i erau să-şi ia zborul, şi scoase un ţipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri rânduite s-o privegheze şi, printre ele, şi doică-sa. Împresurară patul, speriate, şi doica o întrebă cu glas tremurat:           — Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută nouăzeci şi treia noapte spuse:           …cu glas tremurat:           — Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?           Budur strigă:           — Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu şiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat care a dormit azi-noapte în braţele mele şi pe care îl iubesc din toate puterile mele!           Doica, rocoşită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă mai bine, şi spuse:           — O, domniţă, păzească-te Allah de vreo necuviinţă! Astea nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai lămurită, şi grăbeşte a ne mărturisi că nu este decât o joacă spre a te veseli!           Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, şi-i ţipă:           — Doică de nenorociri, îţi poruncesc să-mi spui numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu bunăvoie i-am dăruit azi-noapte şi trupul, şi inima, şi fecioria mea!           La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste faţă şi se prăbuşi la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; şi toate începură să se vaicăre amarnic:           — Ce dimineaţă neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea noastră! o, ce catran!           Da maica, tot văicărindu-se, întrebă:           — Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ţi în minţi şi conteneşte cu asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta!           Dar Budur ţipă la ea:           — Nu vrei să taci, babă afurisită, şi să-mi spui ce-aţi făcut cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite şi sumuţite înspre coadă, cel care şi-a petrecut noaptea cu mine până dimineaţa şi care are sub buricuţ un lucru pe care eu nu îl am?           Când auziră vorbele acestea, doica şi cele zece femei îşi ridicară mâinile spre cer şi strigară:           — O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de sminteală, şi de capcanele cele diavoleşti, şi de deochi! Chiar că treci marginile glumei în dimineaţa asta!           Iar doica, izbindu-se în piept, spuse:           — O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ţi! dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, ne-ar şi zbura sufletele pe dată! Şi nici o putere nu ar mai putea să ne scape de mânia lui!           Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, ţipă:           — Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai port pe trup urmele!           Şi Budur dete să-şi desfacă oarecum cămaşa.           La priveliştea aceea, toate femeile se aruncară cu feţele la pământ şi se văicăriră:           — Ce păcat de tincreţele ei că a înnebunit!           Or, asemenea vorbe o mâniară pe domniţa Budur până într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloş şi se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se şi urlând, şi ajunseră, claie peste grămadă şi cu chipurile bulbucate, în iatacul sultanului. Şi doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, şi adăugă:           — Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi luat-o la fugă!           Şi sultanul se minună:           — Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă chiar a pierdut ceea ce a pierdut?           Doica îşi ascunse chipul pe după degete şi spuse plângând:           — Am văzut! Era plină de sânge!           Atunci sultanul spuse:           — Chiar că este peste poate!           Şi măcar că la ceasul acela era desculţ şi nu avea pe cap decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniţei Budur.           Şi sultanul se uită la fiică-sa aspru şi o întrebă:           — Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu ştiu cine şi că încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi făcut să pierzi ceea ce ai pierdut?           Ea răspunse:           — Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu însuţi ai vroit aşa, şi-apoi tânărul acela era ales desăvârşit şi atâta de frumos încât ard să ştiu pentru ce mi l-ai luat pe urmă! Iacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, după ce l-a luat pe al meu!           Atunci sultanul, părintele domniţei Budur, care dintru-ntâi o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise:           — Ba acuma e nebună de tot!           Şi o întrebă:           — Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârşit, ce vrea să zică această purtare ciudată şi aşa de nepotrivită cu cinul tău?           Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze şi îşi sfâşie cămaşa de jos şi până sus şi începu să plângă cu suspine, plesnindu-se amarnic peste ochi.           Când văzu aşa, sultanul le porunci hadâmbilor şi bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-şi facă vreun rău şi, dacă va începe iarăşi, s-o lege în lanţuri şi să-i petreacă pe după gât o zgardă de fier şi s-o lege de zăbrelele de la odaia ei.           Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost zătignită fiică-sa. Că, orişicum, el urma s-o iubească pe Budur tot aşa de tare ca şi în trecut, şi nu putea să-i intre în cap că ar fi nebună pe totdeauna.           Ii strânse aşadar la sarai pe toţi învăţaţii din împărăţia lui, şi hakimi, şi cititori în stele, şi magi, şi inşi pricepuţi la cărţile cele de demult, şi făcători de leacuri, şi le spuse tuturora:           — Fiica mea Sett Budur se află în cutare şi cutare stare. Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de soţie şi are să fie urmaşul meu la scaunul de domnie, după moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea şi nu va dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul!           Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea şi trimise olăcari în toate ţările sale spre a crăinici aşijderea.           Or, mulţi hakimi, şi învăţaţi, şi astrologi, şi magi, şi făcători de leacuri se înfăţişară; ci se vedea peste un ceas căpăţâna lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porţii de la sarai. Şi, în puţină vreme, patruzeci de hakimi şi de alţi neguţători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul intrării la sarai. Atunci ceilalţi spuseră:           — Ăsta-i semn rău! Şi boala trebuie să fie de nelecuit!           Şi nimeni nu mai cuteză să se înfăţişeze, ca să nu se primejduiască a-şi rupe gâtul. Şi iac-aşa cu vracii şi cu pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări70.           Dar cât despre domniţa Budur, ea avea un frate de lapte, fiul doică-sii, şi pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, măcar că era musulman drept-credincios şi cucernic, cercetase magia şi vrăjitoria, cărţile celor de la Ind şi ale egiptenilor, semnele talismanice şi cetitul în stele; după care, nemaiavând nimica de învăţat din cărţi, pornise a călători şi străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute şi îi ascultase pe inşii cei mai pricepuţi la ştiinţele cele de taină; şi aşa dobândise toate cunoştinţele omeneşti. Şi atunci luase drumul îndărăt către ţara lui, unde ajunsese bine sănătos.           Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, atârnate deasupra porţii de la sarai; şi, la întrebarea lui, trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum şi nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.   1001 de nopti teatru radiofonic povesti.....   https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi patra noapte spuse:           …nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa şi, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur şi că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o simt de obicei fraţii pentru surorile lor. Cugetă aşadar vreme de un ceas; după care săltă capul şi o întrebă pe maică-sa:           — Ai putea să mă ajuţi să intru tainic la ea, ca să mă încerc de n-aş putea să dibăcesc pricina răului ei, şi să văd dacă are vreun leac ori ba?           Şi maică-sa îi spuse:           — E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât aşa doreşti, grăbeşte de te străvesteşte în haine de femeie şi haide după mine.           Şi Marzauan se găti pe dată şi, străvestit în femeie, o urmă pe maică-sa la sarai.           Când ajunseră la uşa iatacului, hadâmbul rânduit de pază vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care nu o cunoştea; dar bătrâna îi strecură un bacşiş frumos în mână şi îi spuse:           — O, căpetenie a saraiului, domniţa Budur, care este aşa de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe fiica mea de colea şi care îi este soră de lapte! Aşa că lasă-ne să trecem, o, taică al bunei cuviinţe!           Şi hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe cât era de mulţumit de bacşiş, răspunse:           — Intraţi repede, da să nu zăboviţi!           Şi intrară amândoi.           Când ajunse de faţă cu domniţa, Marzauan îşi ridică vălul care îi acoperea chipul, şezu jos şi scoase de sub haină un astrolab, nişte cărţi vrăjitoreşti şi o lumânare, şi se pregăti să întocmească mai întâi horoscopul domniţei Budur, până a o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul lui şi îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe urmă fata îi spuse:           — Ce, Marzauan, fratele meu, şi tu mă crezi nebună, ca toţi ceilalţi? Ah, schimbă-ţi gândul, Marzauan! Tu nu ştii ce spune poetul? Ascultă-i vorbele şi cugetă apoi la tâlcul lor: „A-nnebunit! şoptesc cu milă unii;           Păcat de tinereţea ei pierdută!”           Eu le răspund: „Sunt fericiţi nebunii, Căci viaţa lor oricum e mai plăcută Decât a gloatei proaste şi mişele Ce-şi bate joc de cei ce nu-s ca ea!”           Şi le-aş mai spune; „Leac smintelii mele E doar iubitul meu, să-l ştiu colea!”           Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett Budur era îndrăgostită, atât, şi că numai asta era boala ei. Şi îi spuse:           — Omul iscusit nu are trebuinţă decât de un semn ca să priceapă. Grăbeşte a-mi istorisi povestea ta şi, de-o vrea Allah, am să-ţi fiu izvorul de mângâiere şi mijlocitorul mântuirii!           Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care nu ar câştiga nimic dacă am mai spune-o şi noi încă o dată. Şi izbucni în lacrimi, zicând:           — Iacătă triştea mea cea amară, o, Marzauan; şi nu mai trăiesc decât cu plânsete, şi noapte şi zi, şi de-abia dacă numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu71!           La vorbele acestea, Marzauan îşi plecă fruntea ca să cugete şi se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. După care săltă capul şi îi spuse deznădăjduitei de Budur:           — Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o pricep. Ci trag nădejde să-ţi tămăduiesc inima aducându-ţi împlinirea pe care o râvneşti. Numai că, pe Allah! fa în aşa fel ca răbdarea să-ţi fie de sprijin până ce mă întorc. Şi să fii bine încredinţată că ziua în care am să mă aflu iarăşi lângă tine are să ne fie aceea în care ţi-l voi aduce pe iubitul tău de mână!           Şi, cu vorbele acestea, Marzauan ieşi de ispravă de la domniţă, sora lui de lapte72 şi, chiar în ziua aceea, părăsi cetatea sultanului Ghaiur.           Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeţi vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate şi din ostrov în ostrov, şi pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată a domniţei Budur. Dar la capătul acelei luni de drumeţit, Marzauan ajunse într-o cetate mare aşezată pe ţărmul mării, şi care se chema Tarab, şi nu mai auzi pe nimeni vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele meleaguri, şi pe care îl chema Kamaralzaman. Şi Marzauan ceru să i se istorisească amănuntele acelei poveşti şi le găsi atâta de asemenea întru totul cu cele ce le ştia în privinţa domniţei Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se află fiul acela de sultan. I se spuse că locul se află tare departe şi că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer şase luni ca să ajungi în ţara aceea a Khaledanului în care se află Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din ţara Khaledanului.           Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât ţinu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în faţa cetăţii de scaun a împărăţiei, o furtună năprasnică umflă valurile mării şi săltă în văzduh corabia, care se dete peste cap şi se sparse fără de scăpare într-un colţ de stâncă. Dar Marzauan, printre alte haruri, ştia şi să înoate desăvârşit; încât, dintre toţi călătorii, numai el fu în stare să scape cu zile, agăţându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman cu tată-său.           Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăţiei, să privească pe fereastra ce da către mare; şi, când il văzu pe tânăr plutind aşa, le porunci robilor să dea fuga să-l ajute şi să-l aducă la el, după ce fireşte îi vor da alte haine să se schimbe şi un pahar cu sorbet să bea ca să-şi potolească minţile.           Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla vizirul. Şi, cum era bine făcut şi zarif la înfăţişare, îi plăcu numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe şi care se dumiri pe dată despre câte lucruri ştia şi despre deşteptăciunea lui. Încât îşi zise în sineşi: „Negreşit că trebuie să se priceapă şi la leacuri!”           Şi îl întrebă:           — Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduieşti un bolnav mult iubit de tatăl său…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută nouăzeci şi şasea noapte spuse:           …un bolnav mult iubit de tatăl său şi care este pentru noi toţi pricină de mâhnire necurmată!           Şi Marzauan îl întrebă:           — Despre ce bolnav vorbeşti?           El răspunse:           — Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului nostru Şahraman, care sălăşluieşte chiar aici.           La vorbele acestea, Marzauan îşi zise;           — Soarta mă slujeşte până peste nădejdile mele!           Apoi îl întrebă pe vizir:           — Şi care este boala de care suferă fiul sultanului?           Vizirul spuse:           — Din partea mea, eu sunt încredinţat că nu e alta decât nebunia. Ci taică-său a căşunat că e numai deochiul ori ceva cam pe-aci, şi nu e prea departe de a da crezare poveştii aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său!           Şi vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la începuturile ei.           Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care îşi petrecuse noaptea de pomină cu Sett Budur, şi care îi lăsase iubitei lui o amintire aşa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe faţă dinaintea vizirului, şi îi spuse doar atât:           — Sunt încredinţat că, dacă l-aş vedea pe tânăr, aş putea să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, şi cu care l-aş vindeca, dacă-o vrea Allah!           Şi vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman.           Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett Budur. Şi rămase atâta de năucit, încât nu se putu ţine să nu îngaime:           — Ya Allan! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit nişte frumuseţi atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri aşijderea şi cu desăvârşiri aşijderea!           Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea întins pe pat, tare toropit şi cu ochii pe jumătate închişi, deschise ochii de-a binelea şi ciuli urechea. Dar Marzauan, care şi luase aminte la acea mişcare a flăcăului, însăila următoarele stihuri, prin care să-i dea de înţeles, într-un chip învăluit, ceea ce sultanul Şahraman şi vizirul cel mare nu trebuiau să priceapă:           Încerc să cant o frumuseţe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a răpus Şi amintirea care mă apasă A celei care-a fost fi-apoi s-a dus.           Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, ridică-te-acum iar!           Lăuta veseliei te aşteaptă Şi plinul desfătărilor pahar!”           Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de vreme ce iubesc?           Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care pătimesc?           Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem şi cămaşa de pe ea Când îi atinge soldul căte-oleacă Şi trupul care-i însăţi viaţa mea!           A tata mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul luminat Il blestem că se bucură de harul Sărutului pe care l-a furat.           Nu mă învinuiţi că port în mine Atâtea flăcări şi-o iubesc atât!           De doru-i sufăr chinuri şi ruşine, De dragul ei mi-e chipul mohorât.           De-aţi şti-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost blândă cum e ea!           Iar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul sau, ca Iona-nchis în chit;           Ca Iov, sărac şi ros de bube sparte;           Sau ca Adam de înger izgonit!           În boala grea de care gem şi zac, Numai iubita-mi poate-aduce leac73!”           Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simţi o răcoreală mare cum intră în el şi cum îi potoleşte sufletul, şi îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină aproape şi să-l lase singur cu el.           Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan să şadă alături de Kamaralzaman şi ieşi din sală, după ce îi făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el.           Atunci Marzauan se aplecă la urcchea beizadelei şi îi spuse:           — Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor între tine şi aceea pe care o iubeşti. Şi, ca să-ţi dau dovada, iacătă!           Şi îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica nici o îndoială74.           Şi adăugă:           — Iar fata se cheamă Budur şi este copila sultanului Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi El-Kussur. Şi este sora mea de lapte!           La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de uşurat de lâncezeala lui, încât simţi cum puterile îi reînvie sufletul; şi se ridică din pat şi îl luă pe Marzauan de braţ şi îi spuse:           — Plec cu tine numaidecât spre ţara sultanului Ghaiur!           Ci Marzauan îi spuse:           — E cam departe şi ţi se cere mai întâi să-ţi capeţi la loc puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într-acolo, şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută nouăzeci şi noua tioapte Spuse:           …şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!           Intr-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală şi văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, răsuflarea i se curmă în beregată; şi bucuria aceea ajunse la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune:           — Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam!           Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan şi îl sărută, fară ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta de scurt o izbândă atâta de mare. Şi pe dată, după ce îl copleşi pe Marzauan cu daruri şi cu cinstiri, porunci să se lumineze cetatea toată în semn de bucurie, şi împărţi o grămadă nemăsurată de caftane falnice şi de bunuri dregătorilor săi şi tuturor slugilor de la sarai, şi puse să se descuie temniţele şi să fie sloboziţi toţi priponiţii. Şi aşa toată cetatea şi toată împărăţia fură năpădite de bucurie de fericire.           Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte şi îi spuse:           — E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aştepţi! Aşa că fă-ţi pregătirile şi să pornim!           El răspunse:           — Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta mă iubeşte, încât nu se va îndupleca niciodată să se despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! Negreşit că am să cad iarăşi mai bolnav decât înainte!           Dar Marzauan răspunse:           — Am şi chibzuit la atare necaz; şi am să fac aşa ca nimica să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce ani închipuit: o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ţi-e poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de câteva zile în tovărăşia mea, întrucât ţi-e pieptul tare apăsat de atâta vreme de când stai în odaie. Şi de bună seamă că sultanul nu are să se împotrivească a-ţi da învoire!           La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste fire şi alergă să ceară îngăduinţă de la părintele său care, într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea împotrivă. Dar îi spuse:           — Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aş muri75!           Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său şi pentru Marzauan doi cai falnici şi alţi şase de schimb, precum şi o cămilă încărcată cu cele de trebuinţă la vânătoare, şi o cămilă încărcată cu merinde şi cu burdufuri cu apă.           După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman76 şi pe Marzauan şi îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de celălalt şi, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să iasă din cetate cu tot tacâmul lor.           Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtaţi, ca să-i amăgească pe îngrijitorii cailor şi pe cămilari, se prefăcură că vânează toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice corturile şi mâncară, şi băură, şi dormiră până la miez de noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetişor pe Kamaralzaman şi îi spuse:           — Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm!           Aşa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de schimb odihniţi şi porniră la drum fără a fi simţiţi.           Merseră aşa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La ceasul acela, Marzauan îşi opri calul şi îi spuse fiului de sultan:           — Opreşte şi tu şi descalecă!           Iar după ce descălccă îi spuse:           — Scoate-ţi repede cămaşa şi şalvarii!           Şi Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtcască de cămaşă şi de şalvari. Iar Marzauan îi spuse:           — Acuma dă-mi-le şi aşteaptă-mă oleacă!           Şi luă cămaşa şi şalvarii şi se îndepărtă până într-un loc unde drumul se împărţea în patru. Atunci luă un cal pe care se îngrijise să-l aducă după el şi îl băgă în pădurea ce se întindea până acolo, şi îl înjunghie, şi mânji cu sângele lui cămaşa şi şalvarii. După care se întoarse la locul unde drumul se despărţea în patru şi aruncă hainele în ţărâna de pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl aştepta fără a se clinti din loc şi care îl întrebă:           — Tare aş vrea să ştiu ce gânduri ai!           El răspunse:           — Mai întâi să mâncăm oleacă!           Mâncară, şi băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului sultanului:           — Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile fară ca tu să te fi întors, şi când însoţitorii noştri îi vor spune că noi am plecat în toiul nopţii, are să trimită numaidecât în căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la răscrucea celor patru drumuri, de cămaşa şi de şalvarii tăi plini de sânge, şi în care am avut grijă să pun câteva bucăţi de carne de cal şi două oase zdrobite. Şi în felul acesta nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică şi că eu am luat fuga de spaimă.           Pe urmă adăugă:           — Fără îndoială că ştirea aceasta înfricoşătoare are să fie o lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar şi ce mare are să-i fie bucuria mai târziu, când va afla că eşti viu şi însurat cu Sett Budur!           La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit şi spuse:           — O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar şiretlicul tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele trebuitoare la drum?           El răspunse:           — De asta să nu-ţi pese! Am luat cu mine nestematele cele mai frumoase, dintre care cea mai săracă preţuieşte mai bine de două sute de mii de dinari.           Atunci urmară a călători astfel o bună bucată devreme, până ce într-un sfârşit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur77.           Deteră atunci goană mare cailor şi trecură dincolo de ziduri şi intrară în cetate prin poarta cea largă a caravanelor.           Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare şi îl duse la hanul la care descălecau străinii bogaţi, şi şezu acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de ostenelile drumului. Şi Marzauan se sluji de răspasul acesta de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea un tacâm întreg de astrolog, numai şi numai din aur şi din mademuri scumpe; îl duse apoi Ia hammam şi îl îmbrăcă, după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi dete sfaturile de trebuinţă, îl duse până sub saraiul sultanului şi îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de ştire maică-sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe domniţa Budur.           Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea mare a saraiului…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două suta noapte spuse:           Spuse:           …porni către poarta cea mare a saraiului şi, dinaintea mulţimii îngrămădite pe medean, şi dinaintea străjilor şi a paznicilor de la porţi, strigă cu glas mare:           Sunt astrolog vestit în lumea mare;           Sunt magul care n-are-asemănare;           Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare;           Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri şi saltare;           Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji şi răvaşe atotvindecătoare;           Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată şi vremea viitoare;           Sunt cel ce dă vârtute de leac farâ-amânare;           Sunt cel ce biruieşte cu cea dintâi strigare;           Alung fiece boală ascunsă-n mădulare;           Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, Nici de urzicătoare;           Nu mă slujesc decât de-o închinare, De nişte vorbe mijlocitoare, De nişte descântece vrăjitoare, Şi izbândesc vindecări de-a mirare.           Vrednice de desfătare -           Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din buruieni vătămătoare;           Sunt magul cel mare.           Vestit peste tot sub soare;           Veniţi să-l vedeţi vericare;           Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare;           Căci fac totul pentru plată nemuritoare:           Slava cea fară de asemănare.           Când auziră atare lăudăroşenii gogonate, străjerii şi păzitorii de la porţi rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toţi gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun mag.           Aşa că îl înconjurară cu toţii pe astrologul cel tânăr; şi, când văzură frumuseţea şi chipul lui atâta de fraged şi celelalte desăvârşiri ale lui, rămaseră şi vrăjiţi şi tare mâhniţi totodată; că se speriară să nu păţească şi ei beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai şi îi spuseră:           — Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu ştii ce soartă te aşteaptă dacă zăboveşti pe aici? Are să te cheme sultanul ca să-ţi încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să păţi soarta tuturor celorlalţi ale căror capete retezate stau agăţate chiar deasupra ta!           Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea decât ţipând şi mai tare:           Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare.           Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniţi să mă vedeţi vericare!           Atunci toţi cei de faţă, măcar că încredinţaţi de priceperea lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei boli fară de nădejde. Aşa că începură a-şi plesni palmele una de alta, spunând:           — Ce păcat de tinereţele lui!           Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean şi văzu mulţimea care îl înconjura pe astrolog. Şi îi spuse vizirului:           — Du-te repede şi adu-l încoace!           Şi vizirul se supuse numaidecât.           Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îşi făcu mai întâi astfel temeneaua:           Opt însuşiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până şi frunţile cele mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta fiinţă:           Pricepere, putere, elocvinţă, Avere, dărnicie, chibzuinţă, Har de a porunci, şi biruinţă!           Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat foarte şi se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumuseţea acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o clipită, pe urmă îi deschise şi spuse:           — Vino să şezi lângă mine!           Pe urmă spuse:           — Vezi tu, copilul meu, ţi-ar sta cu mult mai bine fară hainele astea de doctor! Şi chiar că aş fi rare bucuros să ţi-o dau pe fata mea de soţie, dacă ai izbuti s-o tămăduieşti! Dar eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Şi, întrucât m-am jurat că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul domniţei, decât dacă va fi dobândit-o de soţie; am să mă văd silit, fără voia mea, să te fac să înduri şi tu soarta celor patruzeci care au fost înainte de tine! Aşa că răspunde-mi: Primeşti învoielile hotărâte?           La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse:           — O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în ţara ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meşteşugul şi nu ca să tac! Ştiu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt!           Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor:           — Du-l la întemniţată, de vreme ce stăruieşte!           Atunci plecară amândoi la domniţă, iar nadâmbul, văzându-l pe flăcău că zoreşte pasul, îi spuse:           — Păcatele tale! tu chiar socoţi că sultanul are să-ţi fie socru?           Kamaralzaman spuse:           — Aşa nădăjduiesc78! Şi-apoi sunt atâta de tare pe iscusinţa mea, încât aş putea s-o tămăduiesc pe domniţă chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia şi priceperea mea!           La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi spuse:           — Ce? tu poţi s-o lecuieşti şi fară s-o vezi? De-ar fi aşa, ce răsplată nu ţi s-ar cădea!           Kamaralzaman spuse:           — Măcar că dorul de a o vedea pe domniţa care urmează să fie soţia mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această perdea de la odaia sa!           Şi hadâmbul îi spuse:           — Fapta nu are să fie decât şi mai uluitoare!           Atunci Kamaralzaman şezu jos după perdeaua de la iatacul domniţei Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar în cea de a două sute patra noapte spuse:           …scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Şahraman sultan, stăpânul musulman peste pământuri şi peste ocean în insulele Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur şi El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind-o, îndur.           Dacă am să-ţi spun, o, domniţă, toată greaua arsură pe care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta de uluitoare pe hârtie. Dar să ştii bine, o, minunea mea, ca dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot aşa, şi ţi-ar mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ţine, pojarul care mă topeşte din noaptea trăită vrăjitoreşte, când în somnul meu te-ai ivit ţi pe de-a pururi m-ai răpit!           Iacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ţi-l trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de şofran, clocotit ca un vulcan, bântuit de nenorociri şi uragan, cel care strigă spre tine Aman, şi care se iscăleşte cu numele lui, Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”79           După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o împături, strecură cu dibăcie în ea inelul şi o pecetlui; pe urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o dea domniţei Budur, spunându-i:           — Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr astrolog care se laudă că vindecă oamenii fară a-i vedea. Iacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ta!           Or, de cum deschise scrisoarea, domniţa Budur cunoscu pe dată inelul şi scoase un ţipăt de mirare; pe urmă, cu minţile răvăşite, îl îmbrânci pe hadâmb şi sări să dea la o parte perdeaua şi, dintr-o aruncătură de ochi, îl şi cunoscu pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în somn.           Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era să chiar înnebunească de-a binelea80.           Se aruncă la gâtul iubitului ei, şi amândoi se sărutară ca doi porumbei despărţiţi vreme lungă.           La priveliştea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l prevestească pe sultan de cele se ce petrecuseră, spunându-i:           — Tânărul astrolog este cel mai învăţat dintre toţi astrologii! A izbutit să-ţi lecuiască fata fară ca măcar s-o vadă, stând după perdea, şi-atât!           Şi sultanul se minună:           — Chiar e adevărat ceea ce îmi spui?           Hadâmbul răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredinţezi cu chiar ochiul tău!           Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale şi văzu că lucrul era într-adevăr aşa. Şi fu atâta de bucurat, încât o sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; şi îl sărută tot aşa şi pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din ce ţară este. Kamaralzaman răspunse:           — Din insulele Khaledan, şi sunt chiar fiul sultanului Şahraman!           Şi îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună:           — Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare şi de minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu igliţele pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar citi-o cu luare-aminte! Şi puse pe dată să fie scrisă în letopiseţe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime.           Numaidecât apoi porunci să vină cadiul şi martorii şi să scrie tot atunci senetul de căsătoric al domniţei Budur cu Kamaralzaman. Şi se apucară să împodobească şi să lumineze cetatea, vreme de şapte nopţi şi de şapte zile; şi mâncară, şi băură, şi se veseliră, iar Kamaralzaman şi Sett Budur ajunseră la capătul dorurilor lor şi se drăgostiră o bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul.           Or, într-o noapte, după un ospăţ la care fuseseră poftiţi navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară şi din insulele de dinlăuntru, şi după ce se bucurase într-un chip încă şi mai minunat decât de obicei de belşugurile soţiei, Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl văzu pe tâtâne-său, Şahraman sultan, că i se arată cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi că îi spune cu jale: „Oare aşa mă părăseşti tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de alean81!”           Atunci Kamaralzaman sări din somn şi o trezi şi pe soţia sa, şi începu să suspine din greu. Şi Sett Budur, îngrijorată, îl întrebă:           — Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc îndată să-ţi fac o fiertură de anason şi chimen. Iar dacă te doare capul, am să-ţi pun pe frunte nişte oblojeli cu oţet. Iar dacă ai mâncat aseară prea mult, îţi pun pe pântece o pâine caldă înfăşurată într-un ştergar şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori…      În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.     teatru radiofonic 1001 de nopti.... https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Dar în cea de a două sute şasea noapte spuse:           …şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.           Kamaralzaman răspunse:           — Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către ţara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis şi mă aşteaptă plângând!           Budur răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât şi se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, şi îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.           Sultanul Ghaiur, când văzu iţindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire şi spuse:           — Ce prăpăd ai să-mi vesteşti, o, chip de catran?           Hadâmbul răspunse:           — A venit domniţa Budur care doreşte să-ţi vorbească!           El răspunse:           — Aşteaptă să-mi pun turbanul.           După care ieşi şi o întrebă pe Budur:           — Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzoleşti aşa la ceasul acesta?           Ea răspunse:           — O, părinte al meu, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a pleca de cu zori în ţara Khaledanului, la împărăţia soţului meu Kamaralzaman!           El spuse:           — Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.           Ea spuse:           — Hotărât!           Şi îi mulţumi părintelui ei pentru îngăduinţă, sărutându-i mâna, şi îl chemă şi pe Kamaralzaman, care îi mulţumi la fel.           Or, a doua zi, dis-de-dimineaţă, pregătirile erau făcute, caii înşăuaţi, iar cămilele, atât cele cu două cocoaşc cât şi cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur îşi luă rămas-bun de la fiică-sa Budur şi îl rugă pe soţul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur şi de adamant, şi îi însoţi o bucată de vreme82.           După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, şi îi lăsă să-şi vadă de drum.           Atunci Kamaralzaman şi Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Şahraman. Şi călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a două zi şi cea de a treia zi, şi tot aşa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajişte tare desfătată care îi ispiti aşa de mult, încât porunciră să li se aşeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniţei fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuţă şi nu zăbovi a adormi.           Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor şi după ce puse să se ridice şi celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă şi de singurătate, intră şi el sub cort şi o văzu pe tânăra lui soţie adormită. Şi priveliştea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.           Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămaşă de culoarea caisei, din văl străveziu, şi ceacşirii cei largi din borangic de la Mossul. Şi adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămaşa uşoară, până către buric; şi, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingaşe cu nişte gropiţe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucşoară de muscat.           Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-şi aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:           Când dormi pe purpuri, faţa ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ţi precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri şi de narcişi! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.           Când pletele-ţi bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbuşesc în unduiri uşoare, -           Mătasea-i mai puţin strălucitoare.           Pe urmă îşi aduse aminte şi de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:           Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.           Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfatare-a mierii.           Tu visezi surâzătoare.           Stai aşa în nemişcare.           Stai aşa în nemişcare!           Pielea ta strălucitoare Se zăreşte aurie Prin cămaşa străvezie.           Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Şi – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.           Stai aşa în nemişcare!           Numai sânii-ţi să coboare Şi să urce – val de mare -           Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce şi coboare!           Lasă-ţi sanii sa respire!           Tace raul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.           Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.           Ca doi struguri, sânii tineri…           Ah, privirea-mi arzătoare! …           Ah, privirea-mi arzătoare!           Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ţi palmierii Freamătă de fericire Şi te-acopăr flori de santal Şi de trandafiri, de pare-a Păcii şi singurătăţii Blândă binecuvântare83.           După ce îşi prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simţi ars de dorul de soţia lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Aşa că se aplecă peste ca şi îi deznodă brâuleţul de mătase care îi lega ceacşirii; şi tocmai îşi luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ci când simţi cum i se rostogoleşte pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo şi văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Şi Kamaralzaman rămase uluit şi cugetă în sineşi: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, şi dacă nu ar fi fost un lucru tare de preţ în ochii domniţei Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta străşnicie şi nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preţ al trupului ei! A făcut aşa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi şi de pierderea sarcinii!”           Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu aşa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ţinea, o luă şi ieşi din cort ca să se uite la ea în lumină. Şi văzu că acea cornalină, tăiată în patru feţe, era scrisă cu slove talismanice şi cu chipuri necunoscute. Şi, pe când o ţinea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuşi din vineţeala văzduhurilor şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute şaptea noapte spuse:           …şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână. Apoi se duse să şadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, şi se bleojdi la Kamaralzaman, nemişcată şi batjocoritoare, ţinând talismanul în cioc.           La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu aşa de adâncă, încât căscă gura şi rămase câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o şi vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai şovăi a-şi lua hotărârea, înhăţă aşadar o piatră şi alergă spre copacul în care şedea cocoţată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, şi ridică braţul ca s-o ţintească; dar pasărea zbură din copac şi se duse să se aşeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, şi pasărea îşi luă zborul şi se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Şi aruncă piatra hăt departe de el.           Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuşi. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Iacătă că mă aşteaptă!” Şi se apropie repede de ea; şi, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi tot aşa ceasuri şi ceasuri în şir, din vale în vale şi din dâmb în dâmb, până la căderea nopţii. Atunci Kamaralzaman strigă:           — Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Şi se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri şi ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.           În clipita aceea, Kamaralzaman îşi simţi fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, şi se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Şi îşi zise: „Mult-iubită mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aş da de ştire despre pierderea acestui talisman cu însuşiri aşa de neştiute de mine. Şi-apoi, dacă m-aş întoarce acuma, când beznele sunt aşa de dese, tare m-aş primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolţit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai ştiu ce hotărâre să ia şi, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.           Nu conteni totuşi să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; şi, de fiecare dată când el făcea vreo mişcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi şi da un ţipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârşit de osteneală şi de tulburare, se lăsă până dimineaţa în voia somnului.           Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preţ pasărea cea hoaţă, purcese iar după ea; şi goana începu iarăşi, da tot cu atâta de puţină izbândă ca şi în ajun. Şi Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-şi: „Am să mă ţin după ea cât oi mai avea o suflare de viaţă!” Şi culese câteva poame şi câteva ierburi, şi se mulţumi cu ele drept toată hrana, şi adormi, pândind pasărea, şi pândit şi el de ochii ei care sclipeau în noapte.           Or, a doua zi, se petrecură aceleaşi goane, şi tot aşa până în cea de a zecea zi, de dimineaţa până seara; şi, în dimineaţa celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porţile unei cetăţi aşezate lângă marea cea mare.           În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăşi cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, şi se tot înălţă, depărtându-se, şi pieri peste mare.           La priveliştea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu faţa la pământ, şi plânse îndelung, scuturat de suspine.           După mai multe ceasuri de şedere aşa, se hotărî să se ridice, şi se duse la pârâiaşul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi facă îndătinatele curăţiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa Budur şi la toate prepunerile pe care ea pesemne că şi le făcea despre pieirea lui şi a talismanului; şi îşi procitea stihuri despre despărţire şi despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:           Ca să n-aud zavistioşii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ţi soarta, tu cel care Iubeşti o frumuseţe rară!           Când e frumoasă-asa cum este, Iubirea-n lanţuri te-nfaşoară!”           Ca să n-aud zavistioşii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – şi strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o ţară!           Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfăşoară, Şi mergi prin negură ca orbii Şi-alegi ceea ce ea-ţi măsoară84!”           Pe urmă Kamaralzaman păşi printre porţi şi intră în cetate. Purcese să străbată uliţele, fară ca vreunul dintre mulţii locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, aşa cum fac musulmanii faţă de străini. Încât îşi urmă drumul şi ajunse astfel Ia poarta din cealaltă parte a cetăţii, care da către livezi.           Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră şi văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnişul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, şi răsuflă din adânc când îl auzi că vorbeşte arăbeşte. Şi, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:           — Dar ce-i cu toţi locuitorii de pe aici de au un chip aşa de crunt şi o înfăţişare de gheaţă aşa de fioroasă şi aşa de neprimitoare?           Bătrânul cel de treabă răspunse:           — Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt nişte năvălitori veniţi de prin ţările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la ţărm pe neaşteptate şi i-au măcelărit pe toţi musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea şi de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă şi păgână, şi mănâncă nişte împuţiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învineţit; şi nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, nişte inşi tare urâţi şi îmbrăcaţi în negru, îi stropesc pe căpăţână cu apă, şi stropeala aceea, însoţită de nişte schime ciudate, îi scuteşte de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceştia, ca să nu fie ispitiţi vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile şi havuzurile din cetate; şi au zidit pe temeliile lor nişte prăvălii, ţinute de nişte teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pişoarcă dospită, de nu şi mai rău! Cât despre soţiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca şi bărbaţii lor, da numai îşi înălbesc chipul cu var stins şi cu coji de ou făcute praf; şi-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi şalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de ţărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; şi nici focul iadului nu ar ajunge să le cureţe85!           Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viaţă pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, aşa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viaţă pe aici! Dar să mulţumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naştem într-o credinţă curată precum cerul de unde ne-a venit!           După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuinţă de hrană, îl duse în căsuţa lui prăpădită din fundul grădinii, şi cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce şi să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:           …ce întâmplare pricinuise sosirea sa.           Kamaralzaman, tulburat de îndatorinţa faţă de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată păţania lui, şi îşi încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.           Moşneagul făcu tot ce putu ca să-l aline şi îi spuse:           — Copilul meu, domniţa Budur negreşit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăţia tatălui tău, la ţara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul şi tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată şi care se cheamă Insula de Abanos. Şi atunci, de la Insula de Abanos până în ţara Khaledanului, depărtarea nu este aşa de mare, şi vei găsi acolo multe năi cu care să te călătoreşti. Aşa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, şi în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguţător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în ţara Khaledanului ar trebui ani şi ani86.           Şi grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile şi luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos87.           Şi iac-aşa cu Kamaralzaman!           Şi în ceea ce o priveşte pe Sett Budur, ei i se întâmplară nişte lucruri atâta de minunate şi de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!           Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mişcare a ei fu accea de a deschide braţele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că şalvarii îi erau deznodaţi şi că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; şi aşteptă răbdătoare.           Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, şi în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai ştiu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar îşi zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze aşa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat şi talismanul? Ah! talisman afurisit, tu eşti pricina despărţirii noastre! Şi tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru aşa de păgubos!”           Dar când, după două zile, văzu că soţul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-şi piardă minţile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privinţa acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; îşi înecă durerea în suflet şi îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, ştiind cât de desăvârşit se asemuia la înfăţişare cu Kamaralzaman, îşi lepădă pe dată hainele femeieşti, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman şi începu să se îmbrace cu ele.           Îşi puse mai întâi o haină dungată şi frumoasă, bine potrivită pe mijloc, şi care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; îşi acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunţii cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză şi, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, îşi îndreptă şalele şi îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ca şi să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-şi spună: „Este Sett Budur!”           Ieşi atunci din cort şi dete semnul de plecare.           Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeţi, urmată de alaiul ei, zile şi zile în şir, până ce ajunse dinaintea unei cetăţi aşezate pe ţărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porţile cetăţii şi întrebă:           — Ce cetate este aceasta?           I se răspunse:           — Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.           Ea întrebă:           — Şi cine este sultan aici?           I se răspunse:           — Este sultanul Armanos.           Ea întrebă:           — Are copii?           I se răspunse:           — Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus88…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:           …fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus!           Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de ştire despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Şahraman, stăpânul de peste ţara Khaledan.           Când sultanul Armanos auzi ştirea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Şahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetăţii sale faţă de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniţei Budur, şi o primi cu toate temenelile şi cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Şi, în pofida şovăielilor domniţei Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoţească. Şi îşi făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Şi, vreme de trei zile, nişte ospeţe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelşugare peste fire.           Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit şi ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieş. Şi ieşise de acolo aşa de minunat de frumoasă şi atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, îşi curma răsufletul şi îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.           Aşadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur şi tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Şi rămase atâta de înrobit de nurii şi de vorba sa dulce, încât îi spuse:           — Fiul meu, chiar că însuşi Allah te-a trimis în împărăţia mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne şi ca să-mi ţii loc de fecior căruia să pot să-i las de moştenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruieşti atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele şi de frumuseţea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiş, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primeşte-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!           Îmbierea şi darul acela mărinimos şi atâta de pe neaşteptate o aruncară pe domniţa Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu ştiu ce să facă spre a nu-şi da în vileag tulburarea care o frământa; şi lăsă ochii în jos şi chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheţa fruntea. Cugetă în sineşi: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduieşte patru soţii legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea şi tare mi-ar fi ruşine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, şi ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Aşa că este mai bine să primesc îmbierea lui, şi să las triştea să se împlinească! Şi cine ştie ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăţie frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soţia mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”           Aşa că săltă capul şi, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli şi a unei stânjeneli de înţeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:           — Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere şi cu ascultare până şi la cea mai măruntă dorinţă a sultanului său!           La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate şi hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de faţă cu toţi emirii, dregătorii, musaipii şi curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obşteşti, şi trimise olăcari în toată împărăţia ca să dea de ştire la tot norodul.           Atunci un ospăţ cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate şi la sarai, şi, în vâlvora strigătelor de veselie şi în zvoană de tilinci şi de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.           Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoţită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioşie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Şi Sett Budur, în înfăţişarea ei de sultan flăcăiandru, păşi cu drăgălăşenie către soţia sa şi îi săltă, pentru întâia oară, iaşmacul de pe chip.           Atunci toate cele de faţă, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor şi de tulburare.           Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus şi toate însoţitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări şi după ce aprinseră toate făcliile, plecară uşurel şi îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă…      În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.     teatru radiofonic de ascultat 1001 de nopti............   https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/