Sever Noran

În loc de prefaţă   începuse să ningă. Învolburaţi, fulgii se repezeau spre geamuri pentru ca, după cîteva clipe de odihnă, să-şi continue drumul luaţi de altă pală de vînt. Maiorul Bota scria de zor în timp ce locotenentul Radulian se ridicase. Cu faţa spre fereastră, privea visător jocul fulgilor de zăpadă. Stătea aşa de cîteva minute cînd intră secretara serviciului. — Aveţi un colet, tovarăşe maior. Făcînd cîţiva paşi, depuse pe biroul lui Bota o cutie de carton de forma unui cub. Bota mormăi un „mulţumesc” şi îşi văzu de ale sale. — E din Viena, spuse secretara, în timp ce se îndrepta spre uşă. — Poftim? Cine e din Viena? — Pachetul, răspunse aceasta ieşind Radulian se întoarse. — Nu sînteţi curios să aflaţi ce conţine? întrebă el. Maiorul îl privi cu ochi obosiţi. Lucrase toată noaptea. — Cine-mi trimite mie un pachet din Viena? Vrei să deschizi dumneata? Radulian tăie sfoara şi desfăcu cartonul. În clipa următoare, scoase o exclamaţie de uimire. — Ce e? — Priviţi! zise locotenentul şi scoase dinăuntru o… pălărie de vînător, care, lîngă pana frumos colorată, avea o scrisoare şi o carte de vizită. — Ce glumă mai e şi asta? întreba Bota. Te rog citeşte… — Scrie în germană. Deci: „La noi se spune «Jos pălăria!» Nu ştiu cum se zice la dumneavoastră, în România, Oricum, eu îmi scot pălăria şi v-o trimit în semn de admiraţie pentru cel care… Hm… Hm… «Colierul Cleopatrei»… Ultima «bombă», la gara din Oradea m-a dat gata…” Bota smulse cartea de vizită din mîna lui Radulian. O întoarse pe partea cealaltă. Văzu numele lui Werner şi zîmbi: — Ei, poftim! Numai o pălărie de vînător bavarez îmi lipsea! Lăsîndu-se pe spate, privi prin geam jocul fulgilor de zăpadă. — Ultima lovitură a fost formidabilă! spuse Radulian. Ivaşcu mi-a povestit că la gara din Oradea a avut loc o scenă de neuitat. Werner a oscilat între a face un infarct sau a-şi scoate, cu respect, pălăria, în cinstea dumneavoastră. I-aţi servit, vorba lui, o „bombă” formidabilă! Dar parcă numai lui? Şi nouă, tuturor… Dîndu-şi seama că Bota nu-l asculta, Radulian tăcu. …Cădea prima zăpadă şi fulgii se învolburau sub bătaia vîntului.     PARTEA ÎNTÎI     Alarma falsa?   Cînd trenul părăsi Salzburgul, Radu Nicolau constată că în compartiment mai rămăseseră doar patru persoane: el, profesorul Ganea – care abia reuşea să-şi învingă somnul – Matei Grigoriu şi un străin care se urcase la Viena. Acesta din urmă era un ins rotofei, cu fălci de buldog, al căror contur era subliniat de grăsimea bărbiei. Dormea dus şi sforăia din cînd în cînd, scoţînd un sunet ciudat. Profesorul Ganea era mic de statură, trecut de cincizeci şi cinci de ani, cu pomeţii obrajilor roşii, nasul puţin ridicat în vînt şi ochii albaştri, într-un continuu neastîmpăr. Părul, favoriţii şi barbişonul, alb-argintii, în contrast cu obrajii rumeni, dădeau impresia că era un actor tînăr care s-a machiat ca un moşneag. Întîmplarea făcuse ca profesorul şi Radu Nicolau să aibă aceeaşi cabină în vagonul de dormit. Descoperind că ţinta călătoriei lor era tot Münchenul, sporovăiseră vrute şi nevrute. De la Viena se mutaseră la vagon-clasă. Radu avea doar un mic geamantan şi trusa aparatului de filmat. Era trimisul televiziunii la „Raliul Europa”. Profesorul participa şi el la raliu, care începea la München peste două zile, avînd ca ţintă finală Bucureştiul. Bagajele acestuia se compuneau dintr-o valiză, o plasă cu alimente şi o geantă tip diplomat, dreptunghiulară, cu alămuri galbene la colţuri. Matei Grigoriu era înalt şi slab. Să tot fi avut patruzeci şi cinci de ani. Era operator. În cadrul raliului, urma să realizeze legătura prin radio între echipaje şi şeful delegaţiei, inginerul Lăzărescu, trimisul clubului de care aparţineau concurenţii. Radu Nicolau, un tînăr bine făcut, cu înfăţişare de atlet, avea fruntea şi obrajii bronzaţi, sprîncenele negre, stufoase şi parcă răzvrătite spre fruntea ridată, iar ochii, de un albastru închis, cu reflexe de oţel. — Cum o să „călătoriţi” la raliu? întrebă Radu. — Eu mă îmbarc pe maşina conducătorului delegaţiei sportivilor noştri, adăugă cu o uşoară nesiguranţă în glas profesorul, ca pentru a se scuza că nu-i putea oferi şi lui Nicolau un loc. Şi tovarăşul Grigoriu – la fel. Dumneata? — În maşina rezervată operatorilor T.V. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună… Trenul gonea spre München. Din păcate, se lăsase întunericul şi călătorii nu mai puteau vedea peisajul. Radu nu dormea. Răsfoia distrat o carte. Deodată, uşa compartimentului se deschise şi intră un individ înalt, slab, adus de spate. — E vreun loc liber? întrebă el în germană. — Desigur, i se răspunse. Noul venit puse în plasă un mic geamantan şi se aşeză cam brusc între Ganea şi călătorul care se urcase la Viena. Acesta tresări, deschise ochii mari, apoi îşi trase peste faţă perdeaua de la geamul compartimentului, hotărît, pesemne, să-şi continue somnul. După vreo jumătate de oră, călătorul cel înalt şi slab dormea dus. Radu îl privi cu oarecare nemulţumire: mai întîi pentru că nu-i plăcea înfăţişarea acestuia – avea o figură de Don Quijotte – şi, în al doilea rînd, nu vădise maniere prea elegante. Ganea, care se afla în stînga noului venit, se trase mai la o parte. Se mai foi cîteva minute, apoi se ridică şi ieşi pe culoar să-şi aprindă o ţigară. Somnul îi dispăruse ca prin farmec, iar prezenţa acelui individ cu faţa prelungă şi obrajii supţi îl deranja. îşi fuma liniştit ţigara, iar Radu renunţase să frunzărească romanul, cînd trenul intră într-un tunel. Se auzi uruitul înfundat al roţilor şi negura se lipi compactă de geamuri. Peste cîteva minute, se simţi iarăşi aerul răcoros şi proaspăt al nopţii. Radu era tocmai pe punctul de a-şi lua din geamantan o revistă, cînd răsună o împuşcătură, urmată de un strigăt de groază. Privi spre culoar: profesorul Ganea dispăruse! Deschise cît putu de repede uşa compartimentului şi ieşi pe culoar. — Aici!… Aici! ţipă Ganea, ridicînd braţul deasupra capului pentru a fi văzut. Tînărul se repezi spre profesor. În clipa următoare însă, trenul intră într-alt tunel şi luminile se stinseră în tot vagonul. Cei cîţiva călători care ieşiseră din compartimente, bulucindu-se spre locul unde se afla profesorul, scoaseră strigăte nedesluşite, în care se amestecau îngrijorarea, spaima şi indignarea. Din fericire, pana de curent dură puţin. O lumină plăcută în vadă iarăşi vagonul. — Ce s-a întîmplat? întrebă Radu, dînd cu ochii de Ganea. Dumneavoastră aţi ţipat? — Nu eu, ci domnul acesta, răspunse profesorul arătînd spre un bărbat în vîrstă, de statură mijlocie, care se rezemase de peretele vagonului şi dădea explicaţii în engleză. — A tras cineva cu o armă, spunea bătrînul, îngînînd cuvintele atît de aiurea încît cei ce se îngrămădiseră lîngă el nu înţelegeau mare lucru. Tocmai ieşeam din compartiment… L-am văzut cînd voia să treacă în vagonul celălalt. Cînd uşile s-au închis, a răsunat împuşcătura. Cred că-i acolo, mort între vagoane… — Ce spune? Ce spune? întrebară cîţiva în germană.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ   Ne aflam pe colina cea mai înaltă de pe malul asiatic al Bosforului, nu departe de cetatea lui Murad al IV‑lea, peste drum de ruinele celebrei cetăţi Edicule. De acolo, de sus, puteam cuprinde cu privirea Bosforul, Cornul de aur şi pintenul pe care s‑a aflat cîndva seraiul, devenit în zilele noastre muzeul Topkapi. Ghidul ne adusese aici cu gîndul mărturisit de a ne oferi posibilitatea să vedem Europa cu ochii cu care osmanlîii priviseră malul european al Bosforului, atraşi de fabulosul Bizanţ. În jurul nostru vegetaţia era săracă: printre măslinii sălbatici, înalţi cît un stat de om, iarba crescuse alburie, parcă fără clorofilă, ca nişte proeminenţe filiforme ale pămîntului calcaros pe care‑l călcam în clipele acelea. Ghidul căruia ne obişnuisem să‑i spunem Didi – îl chema Ridvan Orkon – vorbea rar, psalmodiind parcă. Cu mîna întinsă spre cartierul Pera, ne povestea cum reuşise Mehmet al II‑lea, cuceritorul Constantinopolului, să pătrundă în apele Cornului de Aur, a cărui intrare era zăgăzuită de un lanţ uriaş. Corăbiile turceşti escaladaseră colina pe care astăzi se află piaţa Taksîm, Galata şi cartierul comercial al Istanbulului şi coborîseră, ca într‑o lansare uriaşă de pe docuri, drept în apele Haliciului – ale Cornului de Aur. Cu ochii subţiaţi de lumina puternică a zilei, vedeam parcă aievea căţărarea greoaie a corăbiilor şi auzeam parcă strigătele surugiilor şi edecarilor, îndemnînd sutele sau poate miile de boi care trăgeau spre înaltul colinei uriaşele poveri obişnuite doar pe drum de ape… — Înainte de a pleca de aici, a spus ghidul, la o vreme, aş vrea să vă arăt un monument ciudat: o piatră rătăcită pe această colină… E copia fidelă a celei de la Persepolis datorită căreia, acum un veac şi mai bine, Grötenfeld a reuşit să descifreze scrierea cuneiformă. Iat‑o acolo. E chiar în vîrful colinei. Nimeni nu ştie cine a adus‑o aici. E plină de litere cuneiforme, ca toate pietrele de acest fel aflate la Muzeul de antichităţi orientale, şi descrise de Legrain, Lutz şi Poebel… Am urcat spre vîrful colinei, să privesc îndeaproape piatra rătăcită aici de cine ştie cînd. Aveam un motiv aparte pentru a o privi? Fără îndoială că da. Grupul de excursionişti din care făceam parte – grup sosit cu motonava Transilvania – a început să coboare spre autocarul care ne aştepta. Eu stăteam aplecat asupra pietrei cu pricina, cînd am simţit o mînă aşezîndu‑se pe umărul meu şi am auzit glasul şoptit al unei fete. — Ţi‑ai amintit de… „fachir” şi de afacerea cuneiformelor, nu‑i aşa? — Cum de ai ghicit? am întrebat‑o. — Pentru că te cunosc. Ai promis, cîndva, că o să scrii istoria acestei afaceri a cuneiformelor în care pînă şi Shakespeare a avut un rol. De ce n‑o faci? — Voi scrie… — Nu te las atît de uşor. Uite, jură aici, cu mîna pe piatra asta rătăcită, copie a celei de la Persepolis, jură aici pe colina de pe care osmanlîii au privit prima oară Europa… jură că vei scrie. Am rîs. — Îţi plac cuvintele mari, teatrale… — Recunosc. Dar sînt sigură că o asemenea istorie ar plăcea şi că ar fi, în acelaşi timp, interesantă. — Bine, bine. Voi scrie. Nu‑i nevoie să jur. Nici eu nu credeam că o să‑mi ţin promisiunea. Şi, tocmai de aceea, sutele de minarete ale moscheelor din Istanbul mi s‑au părut, în clipa rostirii acestor cuvinte, nişte uriaşe semne de mirare.   în dimineaţa aceea de primăvară timpurie, nimic nu prevestea uluitoarele evenimente care m‑au făcut să trăiesc cele mai palpitante clipe din viaţa mea. Cerul era senin, înalt şi albastru, Dîmboviţa îşi mîna liniştită apele tulburi reflectînd în contururi frînte sălciile abia înverzite, iar oamenii se grăbeau – ca şi mine de altfel – să ajungă la serviciul lor, citind, în mers, titlurile articolelor din ziarele de dimineaţa şi făcînd slalom printre maşini şi tramvaie. O zi obişnuită, fără un colorit aparte, care s‑o scoată din anodin şi s‑o fixeze în memorie. Şi totuşi, ziua aceasta n‑am s‑o pot uita niciodată. Deîndată ce am intrat în biroul meu, am avut o surpriză: maiorul Ovidiu Bota, „faimosul” maior Bota, omul care scotea din impas cercetările împotmolite, mă aştepta. Îl cunoşteam doar din vedere. — În sfîrşit, ai sosit! a exclamat el. Te numeşti Radulian, nu‑i aşa? Am salutat stîngaci şi m‑am prezentat. — Locotenentul Radulian Andrei. — După cîte am aflat, ai absolvit facultatea de arheologie, a continuat el. Conform ordinului şefului, vei lucra cu mine o perioadă de timp… îl priveam fără să scot nici un cuvînt, stînd în poziţia de drepţi, aşa cum se cuvenea din partea unui tînăr locotenent căruia unul dintre cei mai buni criminalişti din centrală îi făcea cinstea de a‑l lua colaborator. Puţini se bucurau de aceasta favoare. — Ştii că îmi placi, tinere? Nu eşti deloc curios. Nu întrebi în ce problemă vom colabora? — Mi‑o veţi spune la timpul potrivit, tovarăşe maior, am răspuns eu. — Iată un răspuns ca la carte. Ei bine, timpul potrivit a… sosit. Ia loc şi pregăteşte‑te să asculţi. Maiorul era înalt de statură. Deşi nu avea decît cel mult patruzeci de ani, părul îi era alb, complet alb, contrastînd plăcut cu tenul măsliniu. Sprîncenele întunecate, zburlite spre fruntea înaltă, brăzdată de cute, scoteau şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor. Ştiam că fusese poreclit „fachirul”. Nimeni nu putea spune cine îl botezase, dar oricine îţi putea spune de ce: Bota părea un veritabil vrăjitor care‑şi uluia spectatorii prin acţiunile sale, un om cu o logică de netăgăduit şi cu o intuiţie care nu da greş. Glumea deseori şi asta deruta. Sub masca jovialităţii, care fascina şi încurca adversarul, Bota îşi păstra sîngele rece al omului receptiv la orice amănunt. — Aseară, a venit la noi un profesor universitar. Nicolae Ştefănescu. Îl cunoşti? — Da. L‑am avut la cursul de asiriologie. Un adevărat savant. — Vorbeşte‑mi despre el. Tot ce ştii. — Din păcate, nu prea cunosc multe despre dînsul. Este specialist în asiriologie, după cum am mai spus. Între anii 1930‑1940 a făcut parte din grupul de arheologi care sub auspiciile Societăţii Naţiunilor a lucrat pe locul fostei Ninive, în Irak. În facultate se spune că profesorul Ştefănescu a reuşit să descifreze peste o mie de tăbliţe cu scriere cuneiformă. — Interesant… — E un dascăl cam de modă veche. Nu iei examenul cu una cu două. — Şi pentru asta îl socoteşti de modă veche? a întrebat maiorul, zîmbind. N‑am ştiut ce să mai zic. Eram încurcat. Bota m‑a rugat să continui. — Profesorul Ştefănescu este membru honoris causa al Academici suedeze şi al celei engleze şi a predat, o vreme, la Sorbona. După război, am auzit că a lucrat iar în Irak, la săpăturile din sud, din vechea Caldee, unde şi‑a avut leagănul civilizaţia sumeriană. A, da! Pe cînd eram în anul trei, îmi amintesc că profesorul Ştefănescu a lipsit aproape tot timpul. Se zvonea că lucrează la Nippur, unul din cele cinci oraşe sumeriene, care împreună cu Ur, Uruk, Lagaş, Eridu… fără să mai socotim Suruppak, leagănul lui Noe al sumerienilor, actualul Faro, toate în Akkad… — Stop! Stop! N‑am de gînd să mă prezint la examenul de asiriologie! a glumit Bota. Altceva? — Cam atît, tovarăşe maior. Dacă doriţi mai multe date, le pot afla. — Deocamdată‑i suficient şi atît. E ora şapte şi douăzeci. La nouă, profesorul va fi la noi. O să‑l primim împreună. întrucît de‑acum vei lucra cu mine, îţi vei lua calabalîcul şi te vei muta în biroul meu. Camera 10, etajul doi. Pînă la ora nouă sper că vei fi mutat. Ordinul de… repartiţie ţi se va confirma şi de şeful dumitale. Am vorbit cu dînsul. Du‑te, raportează‑i şi la nouă fără zece să fii gata să‑l primim pe profesor. Nu ştiu de ce ne vizitează. Te pomeneşti că te‑a descoperit cu vreun examen lipsă la facultate… Fără să mă privească, maiorul a ieşit din încăpere. După cîteva clipe de nehotărîre, am început să‑mi strîng lucrurile în vederea mutării.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ   Noaptea era ca smoala. Din cînd în cînd, de dincolo de oraş răzbătea un zgomot surd, prelung ca un tunet ce se pierde în depărtări. Cei doi vorbeau într‑o limba străină. Doi soldaţi. — Ai luat tot? a întrebat cel înalt. — Mai puţin hîrtiile acelea. Ne vor folosi după ce se termină războiul, a răspuns cel scund, arătînd în direcţia de unde se auzeau bubuituri înfundate. — Şi cheia? Unde‑i cheia? — La mine. O păstrez eu. Ştii bine că n‑o să te înşel. După ce se termină totul… dacă dă Dumnezeu să scăpăm cu viaţă, o să fim cumnaţi. Ştii bine! Dar să se termine odată. — Unde‑i civilul pe care l‑a lichidat şeful? — Acolo. Zace cu faţa‑n jos — Bine. — Pot să aprind fitilul? — Da. Te aştept pe potecă, lîngă canton. Soldatul cel înalt s‑a îndepărtat. Celălalt s‑a aplecat să aprindă fitilul, apoi a rupt‑o la fugă spre canton. Peste cincisprezece secunde pămîntul s‑a zguduit înfricoşător, iar din măruntaiele sale au ţîşnit flăcări vineţii spre cerul întunecat. Un minut mai tîrziu, pe locul unde fusese „Fulgerul Bavariei” totul părea arat de nişte uriaşi. înainte de a ajunge la canton, soldatul cel înalt s‑a oprit, a ieşit din poteca şi s‑a ghemuit lîngă o tufă. La scurt timp s‑au auzit paşi de om care aleargă. Apoi un strigăt de groază. Şi totul s‑a cufundat în tăcere. Soldatul cel înalt s‑a aplecat, a cotrobăit în buzunarul celui căzut şi a luat cheia. — Găsesc eu un cumnat. N‑aveam nevoie tocmai de tine, a murmurat el. Cîteva minute mai tîrziu, o maşină gonea prin trecătoarea care ducea spre Transilvania, să ajungă din urmă o coloană militară. Noaptea era ca smoala. Rămăsese în urmă oraşul iar zgomotele înfundate şi prelungi nu se mai auzeau nici dacă ţi‑ai fi lipit urechea de pămînt.   I   O ploaie cu monede romane și un accident ciudat   O zi de sfîrşit de vară. Mă aflam în birou şi răsfoiam o revistă cînd a apărut maiorul Bota. Nu‑l văzusem de aproape trei săptămîni. Dispăruse fără să‑mi spună unde, iar acum iată‑l în faţa mea obosit, cu parul zburlit. Sprîncenele negre, răvăşite spre frunte, contrastau parcă mai puternic decît altădată cu parul alb‑argintiu. A intrat mormăind un „noroc, mînzule!”, ca şi cînd ne‑am fi despărţit abia în ajun, s‑a dus la biroul său şi s‑a lăsat să cadă pe scaun. Şi‑a aprins o ţigară şi, pe jumătate întors spre geam – poziţie care‑mi dădea posibilitatea să‑i văd fruntea înaltă, nasul drept, ciceronian, bărbia voluntară – a început să bată darabana în tăblia biroului de nuc. Avea ochii subţiaţi, aproape închişi, de parcă l‑ar fi supărat lumina zilei. Mă rodea curiozitatea, dar ştiam că nu trebuie să întreb nimic, ci să aştept ca el însuşi să‑mi spună – dacă era ceva de spus. Bănuiam că se întîmplase ceva, că „fachirul”, cum i se spunea, se împotmolise în rezolvarea vreunui caz. Nu‑l văzusem în situaţia aceasta decît de vreo doua ori de cînd lucram împreună. De fiecare dată însă, pînă la urmă ajunsese să rezolve cazurile respective. După ce şi‑a aprins încă o ţigară – a patra de la intrarea în birou – s‑a ridicat brusc şi, ţinînd mîinile în buzunare, a început să păşească cu vioiciune de‑a lungul şi de‑a latul biroului nostru. Deodată s‑a oprit în faţa mea şi, cu ţigara în colţul gurii, cu ochiul stîng închis şi faţa crispată din cauza fumului a rostit ţuguindu‑şi buzele, de parcă ar fi vrut să expulzeze ţigara aflata într‑un echilibru precar: — Ai mult de lucru, mînzule, la şcoala aceea, unde îţi faci practica de profesor de istorie? Îi urmărisem mişcările, stînd cu capul plecat peste revista pe care o răsfoiam. Asta pentru a nu da de bănuit că muream de curiozitate să văd ce face şi ce‑l preocupă. — Practica pedagogică mi‑o fac de trei ori pe săptămînă. După‑amiezele, bineînţeles. Dar sînt pe terminate. — Am de gînd să‑ţi cer sprijinul într‑o chestiune încîlcită. — Sînt la dispoziţia dumneavoastră, tovarăşe maior, am rostit eu cu o grabă lesne de înţeles, iar pentru a da girul cuvenit la ceea ce spuneam, am închis revista din faţa mea cu maximum de repeziciune. O dau naibii de practică! La urma‑urmei am făcut‑o benevol! Bota şi‑a trecut mîna prin părul alb‑argintiu, aşa cum avea obiceiul cînd se concentra, apoi şi‑a coborît palma dreaptă peste frunte şi obraji, a zvîrlit cît colo ţigara şi, mimînd un zîmbet care nu i‑a reuşit decît în parte, a mormăit ca pentru sine: — Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba. S‑a aşezat pe scaunul aflat în stînga biroului meu, s‑a întins peste tăblia acestuia sprijinindu‑şi capul în coate şi m‑a privit fix: — Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba. Pricepi? Mi‑a scăpat totul printre degete. După o mică pauză care mi s‑a părui nespus de lungă, Bota a reluat: — Acum trei săptămîni am fost trimis în oraşul T, la Institutul de cercetări petroliere, unde se fac studii secrete asupra întrebuinţării radioactivităţii în forajul la mare adîncime, studii la care participă cinci persoane: doi tineri ingineri – autorii proiectului – şi trei ingineri mai în vîrstă, specialişti în meseria lor. Cinci inteligenţe creatoare, gata să facă totul pentru reuşita experienţei, căre‑i o premiera pe plan mondial. Invenţia va crea epocă în tehnologia instalaţiilor de foraj. Îl ascultam pe Bota cu multă atenţie. Maiorul nu mai fuma. Privea în gol şi vorbea rar, cu pauze lungi, ceea ce mă făcea să cred că îşi punea ordine în gînduri şi, desigur, încerca să afle – pentru a cîta oară? — unde greşise. Dacă greşise. — Am fost trimis la acel institut pentru că secretul invenţiei este în pericol. O revistă finanţată de o mare companie petrolieră din vestul Europei a publicat ştirea că în curînd, compania respectivă va experimenta instalaţii de foraj pe bază de radioactivitate. Evident, oricine poate avea ideea de a folosi radioactivitatea în domeniul forajului.

În loc de prefaţă   Vara era pe sfîrşite. Ploua mărunt şi, învăluit în pînza ploii, oraşul se zgribulise parcă. Maiorul Bota fuma şi îşi trecea alene mîna prin părul alb, vălurit. Locotenentul‑major Radulian răsfoia, distrat, o revistă de arheologie editată de British Museum; din cînd în cînd, trăgea cu coada ochiului spre şeful său. încheiaseră încă un caz şi, potrivit obiceiului, Radulian făcea un scurt rezumat al întîmplărilor şi punea în ordine fotografiile, notiţele, revistele – toate acele obiecte care le folosise la elucidarea problemelor. Dînd peste un film developat, îl vîrî în epidiascop vrînd să‑l proiecteze pe perete. Şi, deodată, pufni în rîs. Bota îşi înălţă sprîncenele groase, a mirare. — Ce s‑a întîmplat, Raduliene? — Am dat de filmul pe care l‑aţi aruncat ca „nadă”. Filmul care a fost furat la „Motanul saşiu”… A fost o glumă de zile mari… — Încetişor cu laudele… — Mi‑l imaginez pe omul care l‑a developat. Cu cîtă nerăbdare a aşteptat să vadă ce conţine. Şi cînd colo… Cînd colo… Zicînd acestea, Radulian apăsă pe un buton şi becul epidiascopului se aprinse. Pe perete apăru conturul filmului. În loc de imagini, pe fiecare din cele aproape patruzeci de clişee se puteau citi aceleaşi cuvinte:   „Salutări de la maiorul Bota! Pe curînd!”   — Îmi închipui ce furios a fost individul… I‑aţi jucat un renghi nemaipomenit. Asta pe lîngă povestea cu locotenentul Feleagă şi „pietricica ucigaşă”. Aţi condus toată afacerea ca un veritabil… Bota îşi înălţă sprîncenele şi îşi ţuguie buzele. Se aştepta ca Radulian să rostească cuvîntul „fachir”, care devenise porecla maiorului. Dar „mînzul” – cum îi mai zicea uneori Bota – sesiză încotro mergeau gîndurile şefului său. De aceea reluă. — …Ca un veritabil maestru. Bota îşi subţie ochii, apoi clătină din cap şi zîmbi. — Ai întors‑o din condei. Ei poftim pe cine cresc! Dar, dealtfel, tot eu sînt vinovat. Cum zic proverbele acelea? „Tel maître, tel valet!” sau „Cum e turcul şi pistolul…” sau… Radulian dădu din mînă, ca şi cînd s‑ar fi apărat. — Degeaba! Niciodată n‑o să ajung ca dumneavoastră, care lucraţi ca un „fachir”, Scăpînd cuvîntul, Radulian îşi duse mîna la gură, gata să izbucnească în rîs. — Ia vezi! Ia vezi! îl ameninţă Bota. Şi stinge naibii becul epidiascopului că acuşi mă umflă şi pe mine rîsul. Afară ploua mărunt. Se apropia toamna.   Pentru cine plînge marele zeu?   Dacă cineva i‑ar fi spus profesorului Marius Negrea că în vacanţa de vară va face o descoperire datorită căreia va trăi întîmplări de neuitat, desprinse parcă dintr‑un roman palpitant, fără îndoială că tînărul i‑ar fi rîs în nas. Nu de alta, dar i s‑ar fi părut cu neputinţă să facă o descoperire deosebită în comuna aceea de munte unde fusese repartizat cu trei ani în urmă – o comună cu casele zburătăcite pe versanţii munţilor sau ascunse prin văi, în care viaţa pulsa după datinile străbune, într‑un cadru patriarhal, ferit de viitoarea vieţii citadine. Şi totuşi lui Marius Negrea i‑a fost dat să facă o descoperire stranie, înfricoşătoare. în ziua aceea soarele dogorea ca niciodată, învăluind şiragul satelor de la poalele munţilor într‑o căldură înăbuşitoare, care sorbea cu sete răcoarea înmiresmată izvorîtă din adîncurile văilor umbroase şi se prelingea către şes. Privit în zare „peisajul se vedea ca printr‑o apă tremurătoare. Olteţul susura abia auzit, împletindu‑şi firul de apă argintie cu drumeagul ce urca pe lîngă peştera Polovragi şi‑apoi se afunda în defileul din care, odată scăpat, ţîşnea spre înaltul muntelui, spre steiurile ce se iveau prin haina de brazi a Parîngului ca prin rupturile unui cojoc. Liniştea amiezii. Nici o pală de vînt. Profesorul Negrea şi cei doi elevi favoriţi – Ovidiu Novac şi Sebastian Stoichiţă – porniseră, aşa cum aveau obiceiul în zilele de sărbătoare, să „exploreze” (termenul este exagerat, desigur) peştera care se deschidea deasupra văii Olteţului. Îşi vorbeau arar, simţind că inspirarea mai rapidă a aerului fierbinte le‑ar fi diminuat puterile. în peşteră era răcoare. De îndată ce intrară, profesorul Negrea trase cu putere aerul în piept. Îi plăcea mirosul de muşchi umezit de firişoarele de apă ce alunecau printre fisurile stîncilor. Cei doi copii înaintară fără să‑l aştepte. Ştiau că profesorul lor avea să‑i urmeze după ce va face – cîteva mişcări de înviorare. Statura‑i înaltă, mlădioasă, se profila pe rotundul de lumină de la gura peşterii, creînd un splendid efect de contre‑jour. — Uuu! Uuu! făcu Ovidiu şi strigătul lui coborî în adîncurile peşterii pe nişte trepte invizibile. Ecoul multiplicat se adună şi reveni hăuind ca un sunet de orgă, săltînd pe nevăzutele trepte de negură spre gura peşterii. — Aşteptaţi‑mă! strigă profesorul, pornind în urma celor doi. Călca printre steiurile de stîncă umezite de apa care se prelingea din tavan, formînd, în cele din urmă, un pîrîiaş – încenuşat ce‑şi căuta orbeşte drumul spre ieşirea din peşteră.