Forum

Capitolul I   NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG.PLECAREA  PE MARE ŞI NAUFRAGIUL.SALVAREA ECHIPAJULUI ŞI DEBARCAREA LINGĂ YAR-MOUTH.     M-am născut în l632,în oraşul York,dintr-o familie foarte bună.Tatăl meu nu-şi avea obîrşia în acest oraş,ci se născuse la Bremen şi se stabilise mai târziu la Huli,unde ajunsese,datorită negoţului,în stăpînirea unei frumoase proprietăţi.Părăsind negoţul s-a mutat la York,unde s-a însurat cu mama.Familia mamei,Robinson,era foarte cunoscută în acea regiune.De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutzntaer,nume care apoi a ajuns,prin obişnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia,acela,de Crusoe,aşa cum ne zicem şi ne scriem noi înşine numele şi aşa cum m-au chemat totdeauna cunoscuţii. Am avut doi fraţi mai mari.Cel dintîi a fost locote-nent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra,comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart,şi a fost ucis în bătălia de lingă Dunkerque,purtată împotriva spaniolilor.N-am ştiut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate,după cum nici părinţii mei n-au ştiut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine. Fiind al treilea fiu şi nepregătit pentru vreo meserie,capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstruşnice.Tata,om mai în vîrstă,mi-a dat o creştere aleasă.Am învăţat acasă şi apoi la şcoala din oraş,tata voind să mă facă om de legi.Eu însă nu mă gîndeam la nimic altceva decît să plec pe mare,şi această aprigă dorinţă mă făcea să înfrunt toate poveţele tatei,ba chiar şi poruncile lui,precum şi îndrumările şi rugăminţile mamei şi ale prietenilor mei.O ursită rea părea să mă mîne în această năzuinţă a firii mele,îndreptîndu-mă căttre acea viaţă năpăstuită,de care trebuia să am parte mai târziu. Tatăl meu,om înţelept şi cu scaun la cap şi greutate la vorbă,mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimţea la mine.Într-o dimineaţă mă chemă la dînsul în cameră,unde era ţintuit din pricina gutei,şi-mi vorbi cu multă dragoste şi înţelepciune.Mă întrebă ce alte motive,în afară de acest dor de ducă,mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească şi ţara,unde puteam avea atîtea legături de prietenie,precum şi putinţa de a ajunge la o frumoasă situaţie materială,muncind,dar ducînd în acelaşi timp o viaţă plăcută şi tihnită.Mi-a arătat că numai oamenii,fără nici o nădejde şi oare nu mai au încotro,sau aceia care năzuiesc după bogăţii nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini,în căutare de aventuri,pentru a se sălta prin grele încercări şi a-şi căpăta faimă folosind căi neobişnuite.Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam,căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau,mai bine-zis,una superioară vieţii de rînd.Prin îndelungata sa experienţă — îmi spunea tata — el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului,ea nelăsînd pradă pe om nici suferinţelor,,grijilor şi greutăţilor pe care le întîmpină cei din păturile muncitoare,şi nici mereu împovărată de orgoliul,stricăciunea,ambiţia şi invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii. Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sînt împărţite între lumea de sus şi lumea de jos,pe cînd cei din starea mijlocie au parte de cele mai puţine nenorociri.Aceştia nu sînt supuşi la atîtea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care,fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfrîu,fie,dimpotrivă,prin munca grea şi lipsuri,îşi descumpănesc viaţa,drept firească urmare a felului lor de trai.Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuţile şi bucuriile de tot felul.Pacea şi belşugul îi sînt prietene,iar cumpătarea,liniştea,sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii între semeni îi ţin mereu tovărăşia.Apufcînd această cale,oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc.Ei nu sînt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a capului,nefiind vînduţi unei vieţi de robie pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică,şi nici nu sînt hărţuiţi de tot felul de în-tîmplări uluitoare,ce răpesc sufletului liniştea,iar trupului odihna.Nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei nemăsurate,ci trec liniştit şi uşor prin viaţă,gustîndu-i dulceaţa fără de amărăciune,simţindu-se fericiţi şi învăţînd din experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită. M-a rugat apoi cu toată stăruinţa şi dragostea sa nu-mi bat joc de tinereţea mea şi să nu mă arunc cu dinadinsul în cine ştie ce nenorocire,de care eram scutit datorită vieţii ce o aveam acasă şi stării sociale în care mă născusem.Mi-a dat a înţelege că nu eram nevoit să-mi cîştig pîinea şi că este gata să mă ajute cu bani şi să facă ce-i va sta în putinţă ca să-mi găsesc un rost în viaţă pe potriva sfaturilor lui,iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea,vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea  el se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune şi prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greşit,care ar fi spre paguba mea.În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă,el era gafe să-mi dea tot sprijinul.Dimpotrivă,dacă nu-l ascultam,el nu mai putei fi vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi.În sfîrşit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare,care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare şi fusese ucis în Flandra.Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greşit.Nu voi avea însă parte de biriecuvîntarea lui Dumnezeu şi va veni poate o vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de dînsul în ziua aceea,dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta sau mîngîia. Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre,mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele meu.În clipele acelea,tata nu-şi putea închipui cît de profetice erau ultimele cuvinte.După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc şi nici pe cineva care să mă mîngîie,s-a oprit,copleşit de emoţie,şi mi-a zis că este prea mişcat ca să mai poată adăuga ceva. Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte ? De aceea m-am hotărît să nu mă mai gîndesc la plecare şi să mă statornicesc acasă după cum mă povă-ţuise tata.Dar,vai ! peste cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese.Şi pentru a ocoli o altă discuţie cu lata,m-am hotărît să fug de acasă — şi asta peste cîteva săptămîni. N-am făcut-o totuşi prea în grabă,aşa cum îmi era imboldul,ci,prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune,i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig,încît nu mai sînt în stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărîre,ca să o duc pînă la capăt,că tata ar face mai bine să-mi dea consimţămîntul său decît să fiu nevoit a pleca fără voia lui,că am împlinit optsprezece ani şi că e prea tîrziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar,şi să fie sigură că şi chiar dacă aş încerca,tot nu aş duce lucrurile la bun sfîrşit,ba aş fugi cu siguranţă de la stăpîn,ca să plec pe mare.Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie şi aş constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu,atunci nu aş mai pleca niciodată şi aş făgădui în acest caz să-mi recîştig prin toată sîrguinţa timpul pierdut. Mama s-a mîniat grozav şi mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei.El cunoştea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea.Se mira biata mamă cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea avută cu tatăl meu,care-mi arătase atîta dragoste şi bunătate.Dacă,însă,ţineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc,ea nu mai vedea nici o scăpare pentru mine,arătîndu-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimţămîntul lor şi că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele.Nu voi putea spune niciodată — zicea ea — că am avut învoirea mamei mele,cînd tatăl meu se arătase împotrivă. Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata,am aflat mai tîrziu că mama i-a pomenit totuşi despre convorbirea noastră şi că el,foarte necăjit,i-a răspuns oftînd : „Băiatul nostru ar putea fi atît de fericit acasă.Daca pleacă,va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată.Eu nu pot consimţi la una ca asta". Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit,între timp refuzasem toate ademenirile şi propunerile, discutînd adesea înfocat cu tata şl mama,care se împotriveau planurilor mele.Într-o zi m-am dus din întîm-plare la Huli,şi asta fără nici un gînd rău.Acolo m-am întîlnit cu un tovarăş de şcoală,care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său.M-a îmbiat să plec cu el,în mod gratuit.Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc părinţii cerindu-le voia şi binecuvîntarea,m-am urcat pe corabie,într-un ceas rău,la 1 septembrie 1651.Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme şi nu s-au terminat mai tîrziu ca în viaţa-mi de tînăr aventurier la care pornisem. Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber,că s-a şi iscat un vînt puternic,iar marea a început să spumege.Cum nu mai călătorisem pînă atunci pe mare,mă simţeam bolnav şi la trup,şi la suflet,precum şi nespus de înspăimîntat.Mă gîndeam la greşeala pe care o săvîrşisem şi cum mă ajunsese pedeapsa cerului,pentru că-mi părăsisem casa părintească şi nesocotisem datoria de fiu.Îmi aminteam de poveţele tatei şi de rugăminţile mamei.Conştiinţa mea — poate pe atunci mai puţin nesimţitoare decît a ajuns mai apoi — mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părinteşti şi-mi călcasem datoria faţă de Dumnezeu şi de tatăl meu. În tot acest timp,furtuna se înteţea şi valurile săltau,deşi nu atît de sus,cît mi-a fost să văd de multe ori mai tîrziu şi nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste cîteva zile.Oricum,a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine,marinar începător,care nu văzusem niciodată aşa oeva.Mă aşteptam ca fiecare val să ne înghită şi,la fiecare cădere a corăbiei în golul valului,eram sigur că ea nu se va mai ridica.. Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde,făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta şi voi ajunge să pun iarăşi piciorul pe uscat,mă voi duce de-a dreptul acasă şi cît voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie,că voi asculta de poveţele tatei şi niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferinţe.Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părinteşti despre tihnita viaţă a păturii mijlocii,într-adevăr,tata dusese o astfel de viaţă,la adăpost de furtunile mării şi de năpastele pămîntului.Eram hotărît să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit. Aceste gînduri înţelepte au durat atît cît a bîntuit furtuna şi chiar niţeluş după aceea.A doua zi însă vîntul s-a domolit,marea s-a liniştit şi eu am început să mă obişnuiesc cu viaţa cea nouă.Toată ziua însă am rămas pe gînduri,mai ales că mai simţeam încă răul de mare.Spre seara s-a înseninat şi vîntul s-a potolit cu totul,iar asfinţitul era fermecător.Soarele apunea în limpezimi şi tot astfel a răsărit în dimineaţa următoare.Fiind vînt puţin,marea liniştită înfăţişa în bătaia soarelui o privelişte ce mi se părea încîntătoare. Dormisem bine noaptea,nu mai sufeream de rău de mare şi eram vesel.Priveam uimit întinderea apei acum liniştită,dar care fusese atît de răscolită cu o zi înainte.Bunele mele hotărîri începeau iarăşi să se clatine.Tocmai atunci se apropie de mine tovarăşu-mi de călătorie,care,de fapt.mă ispitise la rău.Bătîndu-mă pe umăr,mă întrebă : „Cum te simţi după toate astea,Bob ? Pun rămăşag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a bătut oleacă de vînt,nu-i aşa ?" „Oleacă de vînt,astfel numeşti tu furtuna aceea îngrozitoare ?" l-am întrebat nedumerit. „Ce furtună,prostuţule ? N-a fost nimic.Dacă ai corabie bună nu-ţi pasă de puţintel vînt.Eşti încă marinar de apă dulce,Bob.Hai mai bine să luăm un punch şi să uităm de necazuri.Ia te uită ce frumos e acum !" Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieţii mele,voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc şi mi-am înecat în băutură toate hotărîrile luate în timpul furtunii.Cit de repede s-a liniştit marea după furtună,tot aşa de repede mi-a dispărut şi frămîntarea sufletească.Şi,uitînd frica de a pieri în valuri,mi s-au trezit vechile dorinţe,dînd cu totul uitării hotărîrile luate. Am mai avut îndoieli şi remuşcări între timp.M-am dezbărat totuşi de ele ca de un vis urît.M-am dedat băuturii,iar tovărăşia celorlalţi m-a făcut să uit de toate.De altfel,în cinci sau şase zile am devenit cu de-săvîrşire stăp'in pe mine însumi,nemaivoind să mă las tulburat de nimic. Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare.Aceasta trebuia să fie atît de covîrşitoare,încît pînă şi cel mai înrăit om ar fi putut să-şi dea seama de primejdie şi să vadă încotro era calea mîntuirii.

Prolog. Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.

Capitolul 1   Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.  

I — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva.  

„A fi smintit are plăcerea‑i negreşită, pe care doar smintiţii o cunosc." DRYDEN   Daţi‑mi voie să vă spun ceva: să fii idiot nu‑i o cutie cu ciocolată. Oamenii râd, îşi pierde răbdarea, se poartă josnic cu tine. Se zice că lumea trebe să fie bună cu neaju­toraţii, da' credeţi‑mă — nu‑i mereu aşa. Oricum nu mă plâng, pen'că io cred că, până la urmă, am trăit o viaţă destul de interesantă, ca să zic aşa. Idiot am fost de cân' m‑am născut. Ai‑qiul meu e aproape de 70, chestie care, zice ăia, mă califică la poziţia de idiot. Da' pro'abil că îs mai aproape de inbecil sau poate chiar de prostovan, da' personal m‑aş crede mai curând doar jumate lipsă om ceva de genu' ăsta — nu chiar idiot — pen'că atuncea când lumea să gândeşte la idiot, se gân­deşte la idioţii ăia mongolieni — ăia ce are ochii prea aproape de seamănă cu chinejii şi bolboroseşte prostii cu spume şi râde ca proştii de unii singuli. Io unu' îs încet — recunosc, da' pro'abil îs mai deştept decât crede oamenii, pen'că iei nu vede de fapt ce‑i în capu' meu. De egzemplu, io pot să gândesc binişor, numa' când trebe să zic sau să scriu iese afară ca un fel de Haribo. Staţ' să vedeţi. Alaltăieri mă plinbam pe stradă şi un om făcea treabă la el în curte. Avea o grămăjoară de pomişori de plantat şi mi‑a zis: „Forrest, vrei să faci nişte bani?" şi io zic „îhî" şi mă pune să sap. Ale naibii, fo' zece sau doişpe roabe de ţăr'nă, în căldura aia... şi să le car la dracu'n praznic. Când am termenat, iel să caută pân’ buzunar şi‑mi dă un dolar. Pentru mizeria aia de salar trebea să sar la gâtu' lui, scârţaru', da' în loc, am luat amărâtu' de ban şi tot io i‑am zis „mulţam" sau ceva tâmpit, or'cum, ş‑am plecat bâţâind dolaru' printre deşte, sinţindu‑mă ca un idiot. Înţelege‑ţi ce vreau să zic? Io mai şi ştiu câte ceva despre idioţi. Pro'abil e singula chestie despre care bunghesc la sigur, că am citit tot despre ei — tot ce‑am prins de la idiotu' ăla a lu' Do‑şto‑ievşchi, la măscăriciu' regelui Lear şi idiotul lui Faulkner, pe care îl chema Benjie, şi chiar pa Boo Radley din Să ucizi o pasăre căutătoare — da' ăsta iera un idiot serios. Iar ăla de‑mi place mie cel mai mult îi Lennie din Oameni şi şoareci. Băieţi de treabă scriitorii ăştia, şi‑au nimerit‑o — pen'că idioţii lor îs mereu mai deştepţi decât crede lumea. Mişto, io îs de acord cu asta. Şi orice idiot ar fi de acord. He...he! Când m‑am născut, mama mi‑a pus numele Forrest după generalu' Nathan Bedford Forrest care s‑a luptat in Războiul Civil. Mama mereu zicea că noi suntem rude cumva cu familia generalului Forrest. Şi că a fost un om mare, mai zicea, numai că el a inceput cu Ku Klux Klan după război, şi despre ăştia chiar şi bunica zicea că iera o grămadă de oameni de nimica. Şi cu asta io unu's de acord, că aici la noi, Preamarele General Cucurigu[1], sau cum şi‑o zice iei, ie patron la un magazin de arme în oraş şi odată, când cre' că aveam doişpe ani, treceam pe‑acolo şi m‑am uitat pe giam şi, cân'colo, tocmai atârnase înăuntru o frânghie de spânzurat, cu ochi şi cu nod cu tot. Cân' m‑a văzut că mă uit, imediat şi‑a pus‑o după gât şi a strâns‑o, de parcă era spânzurat, şi şi‑a scos şi linba ca să mă sperie. Io am luat‑o la fugă şi m‑am ascuns   într‑o parcare după nişte maşini pân‑a chemat cineva poliţia şi m‑au luat şi m‑au dus acasă la Mama. Aşa că orice ar face generalu' Forrest, n‑a fost o ideie prea bună să înceapă cu chestia cu Klanu' — orice prost cre' că‑i de părerea asta. Da' per total, aşa mi‑am căpătat io numele. Mama mea ieste o persoana foalte de treabă. Toţi spune asta. Tăticu' a fost omorât chiar după ce m‑am născut io, aşa că nu l‑am cunoscut niciodată. Era docher în port şi într‑o zi descărcau banane cu macarala, plase uriaşe cu banane de pe nişte vapoare de la „United Fruit Company." Da' s‑a rupt ceva deodată la macarala şi bananele au căzut toate pe tăticu' şi l‑au făcut plăcintă. Odată i‑am auzit pe nişte oameni vorbind despre accident — cică a fost nasol de tot, jumate de tonă de banane, iar tata terciuit dedesupt. Nu prea îmi place mie bananele, cu escepţia la budinca de banane. Aia îmi place mult de tot. Mama a primit dup'aia o pensie mică de la „United Fruit" ş'a‑început să primească chiriaşi acasă, aşa că ne‑am descurcat binişor. Când eram mic, mă ţinea în casă mai mereu, ca să mă lase ceilalţi copii în pace. Vara, după‑amiaza, când iera cald rău de tot, mă ducea jos în salon, trăgea jaluzelele ca să se facă întuneric şi răcoare şi îmi dădea o carafă de limonada. Şi dup'aia se aşeza şi ea acolo şi vorbea cu mine încontinuu despre orice îi venea, aşa cum vorbeşte omu' cu un câine sau cu o pisică, da' io m‑am obişnuit, că vocea ei mă făcea să mă simt liniştit şi în siguranţă. Cân' mă făcusem mai mare, la‑nceput, mă mai lăsa să ies pe‑afară şi să mă joc cu toată lumea, da' dup‑aia a aflat că mă chinuiau, că o dată un băiat m‑a lovit în spate cu un băţ în timp ce mă urmăreau şi m'i‑a făcut nişte urme nasoale. Dup'aia mi‑a zis că să nu mă mai joc cu băieţii. Am încercat să mă joc cu fetele, da' n‑a fost mai bine deloc, că toate fugea de mine. Mama s‑a gândit la un moment dat că ar fi bine să mă duc la şcoala publică, că, poate, mă va ajuta să fiu ca toată lumea, da' după ce m‑am dus, au venit la mama acasă şi i‑au spus că n‑ar trebui să fiu acolo cu toată lumea. Da' până la urmă m‑au lăsat să termin clasa întîia. Câteodată stăteam în bancă când vorbea învăţătoarea şi nu ştiu ce era la mine în cap, da' începeam să mă uit pe fereastă la păsările şi veveriţele şi chestiile care se urcau şi stăteau în drăguţu' de stejar mare de‑afară, şi atuncea învăţătoarea venea şi se răţoia la mine. Câteodată, mi se întâmpla o chestie foarte ciudată şi‑atunci începeam să ţip şi să fac în toate felurile, şi‑atunci ea mă punea să mă duc afară şi să stau pe o bancă pe culoar. Şi ceilalţi copii nu se juca niciodată cu mine, cu escepţia când mă fugărea sau când mă făcea să urlu ca să râdă de mine — toţi cu escepţia lui Jenny Curran, care cel puţin nu fugea de mine şi câteodată mă lăsa să merg înpreună cu ea cân' se termina orele. Şi dup'aia, anul următor, m‑au trimis la alt fel de şcoală, şi crede‑mă, iera ciudat rău. Iera ca şi cum merseseră peste tot şi strânseseră toţi carachioşii ce‑i putuseră găsi şi îi adunaseră laolantă, şi erau de toate vârstele, şi ca mine, şi copii mai mici, până la băieţi mari de vr'o şaişpe sau şaptişpe. Iera retardaţi de toate felurile şi cu to' felu' de apucături şi unii care nici nu putea mânca sau să meargă la veceu singuli. Io ieream pro'abil cel mai bun dintre toţi. Iera p'acolo un flăcău zdravăn, mare şi gras, cre c‑avea fo' paişpe ani şi suferea de‑o chestie nasoală de‑l făcea să tremure de parcă stătea‑n scaunu' electric sau ceva de genu' ăsta. Don'şoara Margareta, profesoara noastră, m‑a pus să merg la baie cu el cân' avea nevoie ca să am grijă să nu facă cine ştie ce trăznaie. Da' oricum iel făcea. Nici pe dracu' nu ştiam io ce să fac să‑l opresc, aşa că mă închideam de unu' singul într‑unu' dintre veceuri şi stăteam acolo până termina treaba şi dup'aia îl duceam cuminţel înapoi în clasă. Am stat în şcoala aia cre' că vr'o cinci sau şase ani. N‑a fost chiar aşa rău pân la urmă. Ne lăsa să pictăm cu degetu' şi să meşterim la tot felu' de chestii, da' în general ne tot învăţa cum să facem jmecherii de genu' să ne legăm şireturile la pantofi ori să nu mai împroşcăm cu mâncare din gură, sau să ne apţinem să nu ne apuce năbădăile şi să ţipăm şi să urlăm şi să aluncăm cu lucruri. Nu ne‑a învă­ţat carte deloc — cu escepţia că ne‑a arătat cum să citim indicatoarele de pe străzi şi alte chestii, cum ar fi diferenţa d'ntre toaleta de bărbaţi şi aia pentru doamne. Cu toţi cretinii aia de meserie d'acolo ierea oricum imposibil să facă mai mult. Plus că io cre' că ne ţinea acolo mai mult şi ca să nu inervăm pe toată lumea. Cine dracu' să vrea o grămadă de tâmpiţi slobozi prin lume? Chiar şi io po' să‑nţeleg chestia asta. Cân' am făcut treişpe ani, au început să se întâmple to'felu' de lucruri foalte ciudate. Primu' şi primu' lucru a fost că am început să cresc. Am crescut cin'şpe centimetri în şase luni şi mama trebea tot timpu' să îmi lungească pantalonii. Chestia e că am început să cresc şi‑n afară. La şaişpe ani aveam deja unu' nouăşopt şi fics o sută nouă chile. Ştiu precis astea că m‑au dus la măsurat. Toţi a spus că nu le venea să creadă. Oricum, ce s‑a întâmplat dup'aia mi‑a schinbat viaţa complet. Într‑o zi, cân' mă duceam acasă de la şcoala de nebuni, a oprit o maşină lângă mine. Tipu' din maşină m‑a strigat şi m‑a întrebat cum cheamă. Io i‑am zis şi dup'aia el m‑a întrebat că la ce şcoală merg şi că de ce nu m‑a mai văzut până atuncea. Cân' i‑am spus de şcoala de nebuni, m‑a întrebat dacă mai jucasem fotbal. Io am dat din cap că nu. Cre' că mai puteam să‑i zic că văzusem băieţi jucându‑se şi că pe mine nu mă lăsa să joc niciodată. Da' aşa cum am mai zis, io nu mi‑s bun la convorbiri lungi, aşa că doar am dat din cap că nu. Asta ierea la vr'o douo săptămâni după ce începuse din nou şcoala. După vreo trei zile, au venit şi m‑au scos de la şcoala de nebuni. Iera şi mama acolo, şi tipu' din maşină şi încă vr'o doi oameni care arătau ca nişte gorile — despre care io cre că veniseră în caz că m‑apucau pe mine piticii. Mi‑au luat toate lucrurile din bancă şi le‑au pus într‑o pungă maro şi mi‑au zis să zic „la revedere" don'şoarei Margareta, ş‑atund d'ntr‑o dată don'şoara a început să plângă şi m‑a înbrăţişat foalte frumos. Dup'aia a tre'it să le zic la revedere şi la toţi tăntălăii de‑acolo şi iei începuse să bolborosească şi să tremure şi să bată cu pumnii în mese. Şi dup'aia am plecat. Mama stătea în faţă cu tipu' ăla şi io stăteam în spate între goriloii ăia doi, cum făcea poliţiştii în filmele de pe vremuri cân' te ducea la „secţ'e". Cu escepţia că nu ne‑a dus la „secţ'e". Ne‑am dus la liceu' nou care tocma' fusese construit. Când am ajuns acolo, m‑au dus înăuntru în birou' directorului pe mine, pe Mama şi pe tipu' ăla, iar goriloii a rămas afară în hol. Directoru' era un om cu păru' cărunt, şi cu o pată pe cămaşă, şi cu pantaloni lăbărţaţi care părea că tocma' scăpase şi el de la şcoala de nebuni. Dup'aia ne‑am aşezat cu toţii şi el a început să esplice nişte lucruri şi să mă‑ntrebe to' felu' de‑ntrebări, şi io dădeam din cap, da de fapt ei voia ca io să joc fotbal. Cam asta mi‑am dat io seama de unu' singul. Până la urmă, chestia era că tipu' din maşină era antrenor la echipa de fotbal şi‑l chema Fellers. Şi ziua aia n‑am avut nici o treabă cu orele, da Antrenoru' Fellers ăsta m‑a dus în vestiar şi unu dintre goriloi mi‑a dat un echimpament complect de fotbal, cu toate perniţele şi jmecheriile alea şi cu o cască de plastic de‑adevăratelea, cu o chestie în faţă ca să nu‑mi facă moaca terci. Singula chestie că nu mi‑au găsit ghete să mi se potrivească, aşa că a trebuit să‑mi folosesc adidaşii mei până urma' ei să cumpere nişte ghete de fotbal pe măsură. Antrenoru' Fellers şi goriloii m‑a ajutat să mă înbrac în costumu' de fotbal şi dup'aia m‑au pus să mă dezbrac iar, şi dup'aia m‑au pus să fac treaba cu înbrăcatu şi dezbrăcatu' de nu ştiu câte ori, de zece sau douoj' de ori, până am învăţat să mă înbrac singul. Lucru' care mi‑a dat ceva bătaie de cap o vreme a fost suspensoru' — pen'că nu puteam pricepe nici mort motivu' pentru care trebea să‑l port. I‑adevărat că au încercat să‑mi esplice, şi dup'aia unu'dintre goriloi i‑a spus lu' ălălalt că îs cam „prostuţ" sau ceva de genu' ăsta, şi cre că se gândea că n‑o să‑l înţeleg, da' io l‑am înţeles pen'că io‑s foalte atent la toate căcăţişurile astea. Acu' nu pen'că mi‑ar fi rănit sentimentele, ca să zic aşa elevat, că io am fost făcut în toate felurile şi mul' mai rău de‑atâta, da' aşa ca chestie.... ş'aşa că am ţinut‑o minte. Am mai stat un pic şi dup'aia a venit la vestiar un grup de băieţi. Şi‑a scos toţi echimpamentu' de fotbal şi s‑a schinbat. Dup'aia am ieşit cu toţii şi Antrenoru' Fellers ne‑a strâns pe toţi, iar pe mine m‑a scos în faţă şi m‑a prezentat. Spunea o grămadă de tâmpenii, da' oricum n‑am putut să‑l urmăresc cuvân' cu cuvân' că eram pe jumate mort de frică, pen'că niciodată până atunci în viaţa mea nu mă prezentase nimeni la o adunătură de străini. Da' dup'aia câţiva dintre iei vine la mine şi mi‑a strâns mâna şi mi‑a zis că era bucuroşi că eream aici. Şi dup'aia Antrenoru' Fellers a fluierat dintr‑un fluier de mi s‑a ridicat păru‑n cap şi toată lumea a‑nceput să facă pas alergător şi să se mişte care mai de care la antrenament. Îi o poveste destul de lungă despre ce s‑a‑ntâmplat dup'aia, da' oricum treaba‑i că am început să joc fotbal. Antrenoru' Fellers şi unu' dintre goriloi s‑a ocupat de mine special, din moment ce io nu ştiam să joc. De egzemplu făceam o chestie cân' trebea să blocăm oamenii şi ei încerca să‑mi esplice, da' după ce‑am încercat de mai multe ori, mi se părea că la toată lumea îi ierea lehamite pen'că nu‑mi aduceam aminte ce trebea să fac. Dup'aia am încercat să facem altă chestie, îi ziceau apărare, şi în care îi puneau pe trei tipi în faţa mea şi io trebea să trec printre ei şi să‑l prind pe tipu' cu mingia ţuguiată. La‑nceput iera mai uşor, pen'că îi dădeam pe primii de‑a berbeleacu' instantaneu, da' antrenorului şi goriloilor nu le convenea cum îl placam pe tipu' cu mingia, aşa că pân la urmă m‑au pus să plachez un stejar mare şi gros ce era p'acolo de vr'o cinşpe sau douoj' de ori — pro'abil ca să mă prind cum trebe făcut. Dup'aia, cân a considerat că am priceput câte ceva de la stejar, m‑au pus iar faţă‑n‑faţă cu ăia trei tipi şi cu gagiu' care ţinea mingia şi iar s‑au inervat pen'că, după ce‑i tăvăleam bine pe primii trei, nu săream pe ultimu' la omor. Tare m‑au mai beştelit dup'amiaza aia, da' după ce‑am termenat cu antrenamentu' m‑am dus să vorbesc cu Antrenoru' Fellers şi i‑am zis că io nu voiam să sar prea tare pe baiatu' cu mingia, că mi‑era frică să nu‑i rup ceva. Antrenoru' mi‑a zis că să nu‑mi fac griji că n‑o să păţească nici pe dracu, dăoalece era înbrăcat cu echimpamen­tu' şi era complect protejat. Adevăru ie că nu mi‑era atât de frică să nu păţească ăla ceva, da mai mult să nu se inerveze toţi pe mine şi să mă fugărească pentru că nu mă purtasem frumos cu ei. Orş'cum, ca s‑o spui p'a dreaptă, mi‑a luat ceva timp pân‑am prins io şpilu' la toată chestia. În timpu ăsta trebea să merg şi la ore. La şcoala de nebuni, nu prea aveam mare lucru de făcut, da' aici toate lucrurile ierea cu mult mai serioase. Pro'abil c‑au făcut nişte aranja­mente, că pân la urmă io aveam trei ore în sala de festivităţi unde doar stăteai şi făceai ce vroiai, şi dup'aia alte trei ore cân' venea o profesoară care mă învăţa să citesc. Da' numa' noi doi. Iea ierea foalte, foalte de treabă şi drăguţă şi de cel puţin trei ori mi‑au trecut prin cap nişte chestii foalte turbate în legătură cu ea. O chema don'şoara Henderson. Singula oră care‑mi plăcea pe bune era prânzu', da' nu cre' că aia ierea o oră adevărată. Cân' eram la şcoala de nebuni, mama îmi dădea un senviş ş'o prăjitură ş'un fruct — cu escepţia la banane — pe care le luam cu mine la şcoală. Da' la şcoala asta aveau o cantină plinbă tava care avea nouă sau zece feluri de mâncare şi mie îmi era foalte greu să aleg ce vreau să mănânc. Cre' că cineva le‑a spus ceva, pen'că dup‑o săptămână Antrenoru' Fellers a venit şi mi‑a zis să pun mâna să mănânc tot ce vreau fără frică, pen'că lucrurile „au fost aranjate". A dracului treabă! Fotbalu' nu mergea chiar cum voia Antrenoru' Fellers. Ierea tot timpu' nemulţumit şi ţipa'ntr‑una la toată lumea. Şi ţipa şi la mine. Au încercat dup'aia să mă facă să stau într‑o singulă poziţie şi să‑i împiedic pe ăilalţi să‑l placheze pe tipu' nostru cu mingia, da' chestia nu ieşea decât dacă ăia se nimerea pe aceeaşi direcţie cu mine. Plus că antrenoru' nu ierea prea mulţumit de felu' în care placam io, aşa că iar m‑au trimis un timp la stejaru' ăla. Numa' că, or'şce s‑ar fi‑ntâmplat, nu puteam şi nu puteam să m‑alunc pe tipu' ăla aşa cum vroiau ei. Parcă mă ţinea ceva. Da' dup'aia s‑a‑ntâmplat ceva de s‑a schinbat şi chestia aia. La plinbă tava îmi luam mâncarea şi mă duceam să stau fics lângă Jenny Curran. Nu‑i prea mult de esplicat, da' ea ierea cam singula persoană de la şcoală pe care o ştiam um pic şi mie‑mi plăcea să stau lângă ea. Nu se întâmpla prea des că ea vorbea cu alţii, da' câteodată mă băga şi pe mine în seamă. La început mă aşezam lângă alţi jucători de fotbal, da' ăştia se purta de parcă io ieream invizibil sau ceva de genu' ăsta. Jenny Curran măcar se comporta de parcă stăteam şi io p'acolo. Da', după un timp, am băgat de seamă că se mai învârtea pan zonă şi un alt tip şi ăsta a‑nceput să facă mişto de mine. Spunea căcăţişuri de genu' „ce face prostomega?" şi tot restu'. Şi chestia asta s‑a întâmplat fo' douo săptămâni şi io nu ziceam nimica, da' pân la urmă i‑am zis — nici acu' nu‑mi vine să cred că i‑am zis — da' i‑am zis „Nu‑s prostomega", şi tipu' se uita la mine şi deodată a‑nceput să râdă. Da' Jenny Curran i‑a zis că mai bine să tacă, da' el a luat o cutie de lapte şi mi‑a turnat‑o‑n poală şi io m‑am ridicat ş'am tăiat‑o cât am putut că m‑am speriat.   [1] Aluzie la conducătorul local de atunci al Ku‑Klux‑Klanului.