ALEXANDRU MITRU
LEGENDELE OLIMPULUI
Volumul 1
ZEII
ZEIŢA GHEEA
SE POVESTEŞTE, IN LEGENDA, că lumea noastră cea de asta-zi : pămîntul, plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare ,soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi,
au fost întotdeauna astfel.
Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos?era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el„ Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele.
„Ce mult îşi iubea Gheea soţul!… Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui.
;Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vînturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea lume.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul născut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi’el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.
S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare..
După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea 2 avea să nască şi alţi prunci —• urni cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degra1″/ primejdia care-l pindea.
Nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci seară chema pe toţi copiii-n jurul lui şi
i-a zvîrlit in rîntunecosul Tartar.
căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o •1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. i/lo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală 3.
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.
Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus — şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei.
Cum ? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul ? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă ? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întîi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat.
— îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv…
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă :
— Vezi-ţi de rosturile tale… Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc…
Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea.
— Mă voi supune !… i-a răspuns.
Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu] său ne-ndurător.
Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă La fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit :
— Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus ? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpî-flitor în locul lui ?
Cronos primeşte lupta cu Uranu?
Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl — deşi îi pedepsise greu ? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.
Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncise-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.
S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.
Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, as-•cunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice ; dar el nu putea fi zărit.
A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd •clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.
Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîn-dit la chinuri înfricoşătoare.
Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.
carte download gratis.....
Posts
ALEXANDRU MITRU - LEGENDELE OLIMPULUI
Volumul 2
EROII
PERSEU
IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos, un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Da-nae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.
Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate.
Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior.
S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat :
— Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ?
Oracolul i-a dat răspunsul :
— Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat.
O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil.
— Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu…
însă oracolul acela a mai grăit :
— Va fi ce ţi-ai dorit : fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic.
— Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acrisiu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?…
— Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !…
Zeus se-ndrăgosteşte de Danae
S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciudă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.)
— Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-i ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…
Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră.
Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată.
— Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes.
— Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde…
— N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina !
Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc , ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare.
HERACLE
SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie ‘. Şi-a-ndreptat deci privirea către pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Şi a zărit-o pe Alcmena.
Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum cîntau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau frumuseţea. Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba 2.
Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-şi înfăţişarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă.
— M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile cetăţii…
— Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-na-inte-i şi desprinzîndu-i coiful, şi pavăza, şi scutul.
Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.
Zeus vesteşte sosirea pe lume a fiului său
Cînd s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus, plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel :
— O, zei, şi voi, zeiţe, ascultaţi-mă bine ce am să vă destăinui, aşa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naşte, din spiţa lui Perseu 3, cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Aşa hotărăsc eu, ce stăpînesc Olimpul, şi astfel va rămîne…
Auzind vorba asta, Hera — care aflase de noua-nşelăciune a soţului său, Zeus — arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire :
— De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spiţa lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalţi sclavii săi…
— Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îţi jur cu bucurie… Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !…
O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soţul său alunecase-n cursă… Şi, fără de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre ţara Argos, spre cetatea Micena.
Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos ‘. Iar soaţa lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni.
Hera, fără zăbavă, a săvîrşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stă-pînului Micenei să nască mai curînd. In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două.
S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui Zeus :
— Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu.
Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta. — Ce-ai spus ? a răcnit el.
— Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a şi venit pe lume… Insă nu e odrasla pe care-o aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău şi-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai.
— Cum ? Hera !… îndrăzneşti ? a tunat iarăşi Zeus. Dar Hera a urmat :
— Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă… Euristeu. Iacătă-l în Micena… E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, păcălitul eşti tu !…
S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma să fie rege, şi fiul său un sclav.
Alcmena devine mamă
Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide 5, şi celălalt, Ificle — fiul lui Amfitrion.
Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas :
— De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ţi vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în bătălie, şi tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, azvîrle-l pe Alcide !… Du-l pe un cîmp pustiu şi-acolo părăseşte-l !…
Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat să fugă.
Vocea o urmărea.
— Azvîrle-l pe Alcide… Tot n-ai să-l poţi scăpa…
Şi ea, strîngîndu-şi fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie şi, deznădăjduită, vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo.
Ştia cît era Hera de neîndurătoare, cînd îşi dorea ceva şi cînd era pătrunsă cumplit de gelozie.
Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise glasul. O văzuse pe-Alcmena ducîndu-şi copilaşul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei trebuia să trăiască şi să-l ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit să vină pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes.
— Te du, a rostit Zeus, şi ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp şi fă tu cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Aşa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei.
Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-şi la picioare cele mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i l-a pus la sîn.
Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea parfumată.
Cînd s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi ucidă. Atîta că prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin isteţimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese laptele nemuririi.
Faptul era-mplinit.
In cîntece, poeţii ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide, vrăjmaşă, de la sîn, mai multe rîuleţe de lapte-ar fi ţîşnit. Aceste rîuleţe s-au risipit în cer şi s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de elini, cum ştim : Calea lactee sau Calea laptelui 6.
Lupta cu şerpii zeiţei Hera
Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena.
Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi povestea adesea :
— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase… Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi duşmănoase…
Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni.
Părea că trec în tihnă !… Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba şi socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace…”
Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi.
Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, şi-n încolăci-turi se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţîşneau scîntei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios.
Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi.
Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi mon-struoşi, ajunşi chiar lîngă scut. Văzînd colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mînuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strîns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîn-geau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strîns atîta, pînă ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii…
Cînd au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvîrlindu-i la picioare “.
Amfitrion îl trimite pe Alcide să înveţe meşteşugul armelor
Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc, Tiresias pe nume şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil.
Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel :
„Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus…”
Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor.
— De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit.
Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba .
Ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara, cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur o oştire ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea şi pe regele ei.
Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfi-trion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. „Iată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos”. Şi, fiind regele Creon atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş.
Tînărul s-a-nvoit.
— Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă…
în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara.
Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît de-ncrîncenată, încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină.
Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, s-alerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide.
Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. I-a insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă.
Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.9
Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei
Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,
La oracolul din Delfi
Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i :
— Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată… Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci…
Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi.
în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni aşa cum cerea Hera să-şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena.
– Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile — douăsprezece-s toate — primejduindu-ţi viaţa.
Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale.
Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către Micena.
Tînârul alege drumul virtuţii
Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. In mînă ea purta o cunună de laur.
— Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.
— Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.
Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă :
— Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine…
— Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni… Dar cine eşti, femeie ?
— Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun… Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să te desfeţi… Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa :
— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri — e drept — sînt multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa.
— Tu cine eşti ?
— Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt.
Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor uşoare.
— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus ; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poţi fi de folos ?
— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.
— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulţumit…
— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.
La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă :
— Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !… Am să mă lupt cu Hera şi, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii…
Din clipele acelea — cum au cîntat poeţii — fără de şovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori-
cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale ne-cruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii…
Sosirea la Micena
…Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia :
—f Iţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în splendida Micenă. Şi osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu !…
Nu îşi sfîrşise vorba, şi-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar :
— Slăvite !… Mare rege !… Heracle a sosit…
— Heracle ?… Unde este ?… a rostit Euristeu, lăsîndu-şi braţele să-i cadă fără vlagă.
— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş…
— Să intre ?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna.
Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin Hera.
— Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuţit. Eu sînt stăpîn, el sclav…
— Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur.
— Să plece de îndată !… striga iar Euristeu. în ţinutul Ne-meei zac munţi de oseminte. Cîţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !…
— Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpîne…
Şi toţi rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-şiat de colţii leului.
Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră si-avea culcuşul leul.
Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n acea ziuă o turmă şi-un păstor.
Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sînge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr.
Răpunerea leului din Nemeea
Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stîncă şi a lunecat jos.
Leul răgea cumplit, şi cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru.
Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu.
Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon 12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei.
Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atît de tare, că s-auzea în cer.
Din jilţul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta aşezată Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ţinutul Nemeei.
Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo.
Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei sfîrşitul.
Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă şi-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adînc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau.
— Aicea eşti ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle.
Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle.
Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cît a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-şit, Heracle a cuprins leul strîns de grumaz.
L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbuşit.
Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gîndul să-l despoaie de blana lui roşcată.
„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmîntul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decît ea”.
A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon.
Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept. Şi cugetînd mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei.
Şi-aşa a izbutit.
Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotă-rîse, s-a-nveşmîntat cu pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta.
Prin vitejia lui îşi dobîndise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea.
Aşa înveşmîntat, a plecat la Micena.
Spre mlaştinile Lernei
Lupta cu hidra
Auzind Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în şiraguri şi îi strigau voioşi :
— Iţi mulţumim, Heracle ! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu fiare şi monştrii-ncrîncenaţi. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la luptă.
Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise printr-un crainic, în oraşul Tirint.
— Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile Lernei, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grîu, şi-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat din cîţi au vrut s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena…
— Nici noi nu credem !… Nu !… rîdeau toţi sfetnicii înconju-rînd slugarnic jilţul lui Euristeu.
— Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Şi să nu se întoarcă decît biruitor sau mort, adus pe scut…
…Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna.
Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n Lerna.
îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, şi-l admira nespus.
— Atîţia oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In numele mulţimii, vreau să-l însoţesc eu. Şi vreau să-l cruţ măcar de truda drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor…
Tatăl a-ncuviinţat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască.
— Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, şi-n Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viaţa !…
Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul şi de altul, atîta stăruise, pregătise şi caii, şi carul pentru drum, încît pînă la urmă Heracle a primit să meargă cu Iolau.
Şi-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se ridicau din mlaştina întinsă, unde stăpînea moartea.
Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi tîrîte pînă-n sălaşul său. Nu le putea mînca, atît erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplînd întreg văzduhul c-un miros otrăvit.
Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne şi-o grămadă de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită.
— Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeţi, în vîrful cărora legase şo-moioage de fîn aprins în foc.
Impunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gîtlejuri şi nouă capete şi-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din boturile-i hîde, ca nişte flăcări verzi, ţîşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă. întîia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două.
Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicît lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gîtlej, se-nălţau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de fier, cincizeci de capete.
Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau :
— Adu-mi lemne aprinse şf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpăţînile hidrei.
Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete.
In vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare.
Ii sfîşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în braţe şi nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaştini.
Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Şi încă-a mai durat pînă către amurg.
In acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca ; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvîrleau încă flăcări. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălaşul hidrei.
— Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate săgeţile în sîngele acesta înveninat al hidrei…
— Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau.
Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna.
Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.
Păsările stimfaliene
Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smîrcuri negre, pe ţărmurile mării, lîngă un oraş, Stimfalos . Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul.
Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau cînd vedea-n Stimfalos sîngele şiroind.
— De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimiţînd pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta…
Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă.
— Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi ? Iar locul e deschis n-ai unde te feri… Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu… Tuturor ne eşti drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon.
— Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricît de mînios.
— Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii.
— Nu, nu… voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă aţi pieri…
Şi mergea mai departe.
Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii şi zeci de mii.
Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena.
— Aha ! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrşitul feciorului Alcmenei…
Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată cîte-o sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvîrlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la-ndemînă. Şi, nu în lungă vreme, în smîrcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări.
Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine rămîneau. Insă, de frica morţii, zburau ţipînd cu grabă spre portul Euxin , într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares.
Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mînă în faţa lui Heracle. Insă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle.
Astfel s-a isprăvit şi-această încercare a treia, după număr.
Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint.
Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.
Căprioara zeiţei Artemis
Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mîniase tare pe ei zeiţa vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca zeiţei. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi pără-duia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura.
Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint.
— Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată… rîdeau toţi sfetnicii strînşi lîngă Euristeu… Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî şi Artemis. Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîrşitul feciorului Alcmenei…
— Aşa e ! Va pieri ! scrîşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera.
Intr-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna c-un vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi.
Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi spre miazănoapte, ajungînd în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende Aici era s-o prindă ; poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a şi ţîşnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, aşa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atît că nici o fiinţă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea s-alerge atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle.
Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu Ladon. Şi dincolo de rîu era templul zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo.
Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lîngă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare.
— Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mînii şi pe mine ?
— Nici nu mă gîndesc, zeiţă ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care căprioara le-aducea cîmpurilor .
Şi-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiţă să strige cît poftea.
Mistreţul din Erimant
Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns.
— Il voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care pă-răduieşte codrii deşi ai Psofidei, distrugînd aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece deîndată !
— Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii.
Şi iar pleca Heracle, deşi abia sosise, săvîrşind calea-n-toarsă către Arcadia.
Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos. Centaurul acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şi-o oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie.
Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît de-mbătătoare, încît s-a răspîndit peste tot muntele, ameţindu-i Pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintîi au simţit aroma-mbă-tătoare fraţii centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle.
— De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ?
Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată.
Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărîmînd ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcîndu-i la pămînt. Centaurii, cu spaimă, cîţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos.
Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Nici unul n-a scăpat.
Incă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci.
Văzîndu-l pe Heracle, mistreţul, ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii — s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou.
Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre mistreţ. Insă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr crudului Euristeu.
Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd şi aruncînd cu pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-a-mblînzit.
A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena.
Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale.
De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi, tremurînd, ţipa :
— Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti ! Nu-mi trebuie mistreţul. Pleacă de-aici cu el… Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc…
— Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să plăteşti, stînd un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate…
— Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia fricosul.
Şi nu s-a liniştit decît cînd a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în frigare de-aramă.
Grajdurile lui Augias
Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări în glas :
— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul…
— Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine cîţi sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu cîţi ar mai pieri…
Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca.
— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida…
— O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă ?…
— Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gîndeşte-te ce spui.
— Să încercăm ?
— Fireşte, dacă te încumeţi !…
— Şi-ţi ţii făgăduiala ?
— Fac chiar şi-un jurămînt.
— Bine. Atunci, priveşte !…
Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp.
A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere : Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, du cînd cu ea gunoiul.
Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pămînt, nu se mai cunoşteau.
— Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvînt ? Hai, ţine-te şi tu !…
Dar şiretul Augias, văzîndu-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgîndit îndată.
— Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi, păstreze cuvîntul.
— După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvînt, şi am să te răpun.
— Pleacă, îţi poruncesc ! a rostit regele.
Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobîndite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi.
Si holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei Europa, stătea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon.
Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă. Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn.
Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de oţel o plasă, cum sînt cele cu care se prind peşti. A pornit după taur, l-a aţîţat la luptă cu strigăte şi pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul.
Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i, mugind încetişor, parcă-şi cerea iertare.
Luîndu-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la poporenii din insula lui Zeus — ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie — Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. Ţinîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sîrg pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei pînă-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu.
Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoşat slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri şi să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o şti.
Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.
Taurul lui Poseidon
Plecarea spre Tracia
După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă Însărcinare, mult maiprimejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gheea.
Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcînd-o sub copite. Muşca oa-aneni şi vite. Cu coarnele strica locuinţe şi grajduri, livezi, grădini
După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna sa, Hera, unde să-l mai trimită.
Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legaţi în lanţuri, pentru că se hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede şi dus, tîrîş, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l sfîşie-ndată, flămînzi ca nişte lupi.
— A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l înveţe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou teafăr Heracle.
Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii dacă-i va putea lua.
In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul tesa-lian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea să treacă pe lîng-oraşul Fera, fără să se oprească la regele Admet.
Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul lui sălaş.
— Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te iau. Totuşi ai mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o fiinţă care îţi este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades.
S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărîmul morţii, cînd este încă tînăr şi-i însetat de viaţă ?
A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supuşii, nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi cea mai dragă lui — preatînăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise solul mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît să plece ea însăşi în Infern, în locul lui Admet.
Biruinţa asupra morţii
— Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască el.
Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă, tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoţînd doar un suspin :
— Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus… A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit.
Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîşiat de chinuri, văzînd pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pămînt pierind sub ochii lui.
__ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-şi jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără de ea.
Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa sa.
Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare.
Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz.
A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi pînă la sfîrşit a aflat adevărul.
„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhneşti ! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades.”
Noaptea, cînd toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit.
S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. însă eroul nostru s-a aşezat ia pîndă. A aşteptat un timp, şi-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra-ţele-i vînjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt şi l-a legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă .
—- Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glă-suit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu va rămîne în viaţă.
Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tînăra regină ; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.
Aducerea cailor lui Diomede
Erai spre dimineaţă cînd au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se hotărîse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare, tînără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă.
— E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soaţa dragă.
— Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. îţi mulţumim, Heracle !
— Iţi mulţumim, Heracle ! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale.
Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba.
Plutise iar pe mare, şi-n sfîrşit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcînd acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, pînă la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou.
S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, cîţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziţi, pe drum, l-au sfîşiat. Mînia zeului ce-aţîţă la războaie a sporit şi mai mult ; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei.
Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena.
Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimîntat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. In goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mîniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mîncat pe toţi.
Cingătoarea Hipolitei
,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, şi-a rostit Euristeu, dar trebuie să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !…”
Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. Viteaza Hipolita şi mîndra Antiopa — copilele lui Ares, zeul războiului — domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care sălăşluiau la Pontul Euxin 2i.
Cîţiva eroi vestiţi, ca Tezeu din Atena, Peleu şi Telamon, ştiind ce îndurase Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit să-i fie şi ei însoţitori. Heracle s-a-nvoit. Şi s-au urcat cu toţii pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în Pontul Euxin.
Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuţi, purtînd pe spate arcuri şi-n rnîini lănci ascuţite.
I-a-ntîmpinat la ţărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de chipeşii flăcăi ce coborau pe ţărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină.
— Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie ? Sau trebuie să ţi-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine şi cu oştirea ta ?
— O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.
Lupta cu amazoanele
Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că fiul Alcmenei dobîndea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle.
Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigînd :
— Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brîul ei.
Şi a vorbit zeiţa atît de-nverşunată, încît războinicele femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţîşnit o ploaie de săgeţi.
Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeţi sau
pietre, în eroi.
Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane.
Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor cu tot.
Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi — fiindcă Menalipa plîngea şi se zbătea sub braţul lui Hera-cle — regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.
Vacile lui Gerione
Cea de-a zecea ispravă sâvîrşită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii.
— Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios — strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn.
Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrşită de mîna lui, pe ţărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa şi-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei „Coloanele lui Heracle” 26.
Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc s-ajungă pîn-acolo. Pe ţărm nu se vedeau copaci să-şi facă-o plută.
Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă.
Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Şi, supărat amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte :
— Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios. însă-o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi şase mîini enorme. La fel, şase picioare. Luptînd, el te izbeşte cu cîte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca.
Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca rotundă, fermecată, vîslind spre Eritia. La ţărm s-a arătat alt uriaş, Eurition — ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione — şi cîinele său, Ortos.
Ortos avea şi el două capete hîde şi era frate bun cu cîinele lui Hades, paznicul din Infern.
După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu stăpînul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione.
Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui şi ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, şi a plecat spre casă.
Trecuse în Europa şi îşi mîna cireada prin munţii Pirinei, prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o vacă, ce s-a pornit înot pînă-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu.
Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera.
In ţinutul lui Hades
Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei şi, plîngînd, îi glăsuia astfel :
— Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un monstru să-l facă bucăţele ? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit ? în tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sint prea slab. Şi cum să lupt cu el ? Aş vrea… aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrînt. [ Şi să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna…
— Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic ? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfîrşi !…
— Pe Cerber ?… Cum ?… La Hades ?… Cum de nu m-am gîn-dit ?… Iţi mulţumesc, zeiţă!
Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz.
— Să mi-l aduci, dar iute… s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce te-aşteaptă !… Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei !…
Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai grea ca toate celelalte.
Răpirea cîinelui Cerber
Şi-a mers, a căutat locul, o peşteră adîncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Infruntînd genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Şi ghioaga lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit.
Pe-o stîncă stă în lanţuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritoii
Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu.
Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare :
— Venit-am pîn-aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum…
Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean :
— Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme.
— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mîna ţi-l dobor ! a mai rostit Heracle.
Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strîns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns’ atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort.
— Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poţi să’ mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber.
Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern :
— Nu fi mîniat, Hades, că ţi-am înfrînt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei !…
Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene : cucută, mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase.
Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de moarte şi tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru — tot din porunca lui. Şi de-acolo ţipa :
— Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţl mai sînt duşman.
S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvîrlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.
Înfrîngerea lui Nereu
Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul : — Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărît tiranul, vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea bine… Te-aşteaptă… ai să vezi… Decî ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide 27… Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte… Dar să-mi aduci’ tref mere… Porneşte! Poruncesc…
S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera.
Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu — un bătrîn zeu al mării. Atîta că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă.
A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieşit odată, să stea pufin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrînul şi-avea muşchi de oţel.
S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în sfîrşit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar cîine — n-a mai putut să scape.
Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe — numite hesperide — nişte nimfe-ale serii — şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit.
De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu.
— Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle.
— O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat…
— Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd rîvnesc la cinstea de a-l elibera…
— Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe zei…
— încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mîndrei Alcmena.
— încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi…
Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.
Eliberarea lui Prometeu
Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi. De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît timp atingea ţărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg — chiar Gheea — îi da din nou puteri.
Şi cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriaşul l-a strigat :
— Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti ?
— Fireşte !… a-ncuviinţat Heracle.
In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus — şi voinic, şi isteţ — a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl trîntea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pămînt, iarăşi se-nviora.
Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os.
Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins.
S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar pînă la sfîrşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz.
Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mîinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămînd necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsîngerat, fiindcă nici o clipită titanul osîndit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare.
Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stîncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pămînt.
—- Aşadar tot aicea te afli, Prometeu ? a glăsuit Heracle, cînd a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptîndu-se cu vîntul ce aducea cu sine grindini biciuitoare.
— Tu cine eşti, voinice ? a murmurat titanul, văzîndu-l pe viteaz în vîrful muntelui.
— Heracle mă numesc. Sînt îiu de pămînteană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva.
— Dar nu te temi de Zeus şi de mînia lui ?
— Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei.
Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vîjîit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea împrejurul acelei stînci înalte, ţipînd cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus.
— Fereşte-te, Heracle ! a rostit Prometeu, în timp ce vîntul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel care îmi sfîşie ficatul zi de zi…
— E vulturul lui Zeus ? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi.” Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avînta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbîrnîit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dînd ţipătul de. moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă.
Se spune că atuncea vîntul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult. prea tari pentru puterea lui, atît de mult sleita în veacurile lungi de cînd sta osîndit.
însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa stîncă şi, cînd a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecît. A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni.
Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cît oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încît părea că este o plută frămîntată de valuri, pe ocean.
— Olimpul clocoteşte de ură şi mînie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu…
— Zadarnică mînie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine…
Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborît încet, dar maiestuos, din munte, sfruntînd cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi.
Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul in clipele acelea de groaznică mînie, văzîndu-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dîr-zul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrînului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-a-tunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace.
— Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osîndit să rămînă înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămîne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul •— acea verigă legată de o piatră — precum ai jurat tu.
Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se. poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit.
După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii, unde sălăşluia bătrînul zeu Uranus, cel doborît de Cronos, să-şi odihnească trupul atît de chinuit.
Heracle aduce merele de aur
Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă :
— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia pămîntului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Ad-o întregii lumi.
— Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas,
în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum.
Cînd a sosit Heracle, a rostit lui Atlas :
— Bătrîn slăvit, sînt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai cîteva mere…
— Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, da-n schimb să ţii tu cerul cît timp le voi culege.
— Ţi-l ţin, a spus Heracle.
— Bolta-i nespus de grea !
— Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle.
Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atîta de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Su-doarea-i curgea-n rîuri. De şale se plecase aproape de pămînt.
Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai cîteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus :
— Te-ai înşelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.
Şi, hohotind de rîs, Atlas a vrut să plece.
Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns :
— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sînt ca tine sămînţă de titan… şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor… Deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai atît cit îmi aştern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era şiret ; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a luat pe umăr bolta.
— Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. Insă Heracle a rîs :
— Aşa te socoteai, bătrînule Atlas, că poţi să mă înşeli ? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… Rămîi deci tu, cu bine… îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta…
Şi luînd acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena.
Euristeu le-a primit negru de supărare.
Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle.
Nemaiavînd ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena.
Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu , dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte câ s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.
Inşelăciunea lui Nesus
Şi-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte… Să-nfrunte şi alţi monştri, şi fiare, şi alţi regi… Nici nu pot fi descrise, atîtea sînt de multe aceste întîmplări. L-a ajutat pe Zeus să-nvingă pe giganţi. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui ; şi i-a înfrînt în luptă. S-a bătut cu Apolo şi-a-nfrînt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese privirea însetată pe o copilă dalbă, mîndra Deianeira, pe care şi-o dorea Heracle de soţie. Biruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat cu frumoasa fecioară.
Plecînd apoi spre casă, Heracle şi cu soaţa au întîlnit alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de Nesus.
Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăţi, să treacă peste fluviu.
Ajungînd şi Heracle cu tînăra-i soţie prin locurile-acestea, Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plată. Atunci Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi să-l treacă pe Heracle.
Atîta doar că Nesus şi el se-ndrăgostise de frumoasa mireasă.
De cum a trecut rîul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească mireasa, să piară prin păduri. însă Deianeira a început să ţipe.
Heracle-auzind glasul iubitei lui soţii, deşi năvălea rîul cu unde învîrtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe ţărmul care-i sta împotrivă, a pus săgeata-n arc — săgeată ce avea vîrful muiat în fierea dihăniei din Lerna. Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sîngele curgîndu-i şuvoi otrăvitor.
Dar nici centaurul n-a vrut să-şi dea sfîrşitul făr-a se răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morţii, a strîns tot acel sînge într-un vas de pămînt, l-a dat Deianeirei, învăţînd-o aşa :
— Tu, preafrumoasă fată, eşti cea din urmă fiinţă pe care o trec rîul şi, fiindcă te-am iubit, doresc să-ţi fac şi-un dar. Uit ura pe Heracle. Trăieşte fericită. Dar ia sîngele-acesta, care-mi curge din rană. Adună-l într-un vas şi tăinuieşte-l bine. Dacă nu păstrezi taina, sîngele-şi pierde vraja. Şi dacă vreodată Heracle şi-o răci dragostea pentru tine, îmbibă-i puţin haina în sîngele-mi jertfit, şi el se va întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie dragă… Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, şi-ncrede-te în mine.
Mîndra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gîndul să-şi păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sînge şi l-a vîrît sub haină.
Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu piciorul. Luînd-o pe soaţa sa de mînă, cu iubire, au pornit împreună spre casă, mai departe.
Hera urzeşte eroului noi suferinţe
Părea acum că totul, în sfîrşit, va fi bine. Deianeira, soaţa frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi pe soaţă şi pe flăcăul lui !
Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Şi-ntr-o zi, cînd Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de cîte toate, l-a zărit iar zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gînd ? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, braţul: împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămînînd mort pe loc.
După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă.
Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpîna Lidiei. L-a luat pentru trei ani.
În timpul cît Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilinţe. O, ce mai umilinţe…
Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmînteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lină. Să ţese la război pînzeturi pentru ea, cu mîna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce se tîra pe jos, şi lua în mînă scutul, şi îşi punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri.
Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle.
Şi el, cu moliciune, uitîndu-şi bărbăţia, privea la ea oftînd, căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcînd să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea.
Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, îl aştepta plîngînd. Ştia c-o să sosească acasă, lîngă ea. Nu mai avea răbdare. Ieşea mereu la porţi şi cerceta în zare.
Cînd, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborît şi-o va lua de soţie.
— Cum ? Eu l-am aşteptat atît de credincioasă, jelea Deianeira. şi el m-a şi uitat ? A îndrăgit pe alta ?…
Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gîndise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola.
Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul cînd pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sînge. In sîngele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmîntul iubitului Heracle, socotind că prin farmec îşi va recîş-tiga dragostea lui pierdută.
Apoteoza lui Heracle
Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai cînd se serbau biruinţele sale şi cînd se pregătea să se întoarcă-acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. însă, punînd eroul veşmîntul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar.
A vru1?să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea şi’J pielea. Carnea se sfîşia şi îl durea mai tare.
— O !… a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfîr-i şit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum ofranda..,! Iată, sînt jertfa ei…
Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targa de ramuri, sus, pe muntele Eta, lîngă oraşul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morţi.
Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal — căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sînge — Heracle s-af urcat pe rugul pregătit.
— Unde-i Deianeira ? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea M
— Soaţa ta şi-a vîrît în inimă un paloş, aflînd că vei muri, aul răspuns cei din preajmă.
— Dar Hilos unde e ?
— El este lîngă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, precum ai’ hotărît.
— Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul… Aprindeţi ! Po- runcesc !… Cum ? Nu-ndrăzneşte nimeni ?…
— Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erai lîngă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde “trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume ?… Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mîna noastră ? Heracle, nu putem…
— Aprindeţi iute rugul… Mă chinuiesc prea mult… a mai rostit I Heracle.
înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vîrît scînteia sub rugul cel înalt.
Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet înl flăcări orbitoare.
Plîngeau toţi cei de faţă, gemînd cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia.
In clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi trăs-nete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi.
Un car făcut din aur s-a coborît din cer, şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei.
Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntîmpinat la porţi şi, după-atîta trudă şi-a-tîtea suferinţi, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera.
În cîntece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămînă-n Olimp ; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii
PERSEU
IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos , un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Danae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.
Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate.
Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior.
S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat :
— Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ?
Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat.
O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil.
— Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu…
însă oracolul acela a mai grăit :
— Va fi ce ţi-ai dorit, fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic.
— Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acri-siu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?…
— Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !…
Zeus se-ndrăgosteşte de Danae
S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciu-dă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.)
— Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-ihii ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…
Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră.
Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată.
— Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes.
— Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde…
— N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina !
Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc 5, ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare 6.
Acrisiu descoperă crima
Danae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul.
Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobîndit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu.
Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toţi copiii lumii, rîdea, plîngea şi se juca. Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lîngă locul unde era închisă fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi rîs zburdalnic.
Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorită. Trase pe doică la o parte… (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) — şi ce văzu ? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ţinea la sînul ei un prunc.
— Doica să fie spînzurată ! a zis Acrisiu spre ostaşii care stăteau la uşi de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit…
Dusă de plete pînă-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetăţii, Danae a trebuit să spună că regele din cer i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu.
— Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi tare-aş vrea să te ucid cu mîna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l… Uite-l !… Stă pe soclu şi te priveşte neclintit…
— Răspunde, Zeus, îţi sînt soaţă ?… Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunîndu-mi singur cine eşti ?… Răspunde, Zeus !… zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se bătea în piept cu pumnii.
Insă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat o vorbă, pentru că se temea de Hera. Ea şi aflase de-ntîmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea.
…Şi văzînd regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a chemat iute nişte meşteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, ua fel de cufăr zăvorit.
în acest cufăr a-nchis fata şi pe micuţul ei Perseu. Le-a dat merinde : nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvîrlit cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae hohotind :— O, tată, rege, fie-ţi milă… Nevinovată sînt, îţi jur !… De nu vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie… Nepotul tău e, tată drag…
Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni unde sălăşluia Poseidon.
Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta alături şi-l priveghea bănuitoare.
Pescarul Dictis afla pe mare lada
Şi-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trîntită-n gropniţe de ape, lovită uneori de stînci, pînă cînd dusă de furtuni a nimerit între Ciclade 8. Iar înlăuntrul ei şedeau, flămânzi şi însetaţi, Danae şi pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi uzi pînă la piele, şi tremurau, pătrunşi de frig. Nu mai aveau nici o nădejde şi aşteptau să se cufunde sicriul plutitor, în care îşi trăiau ultimele clipe.
S-a întîmplat însă că-n ziua cînd a ajuns între Ciclade lada zvîr-lită de Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul şi-a întins năvodul. Dar, cînd să tragă de frînghii, simte c-atîrnă ceva greu. In năvod se găsea o ladă. Trage la ţărm această ladă şi o desface c-un topor. Şi dinlăuntru i s-arată o biată mamă şi-un copil.
Cînd o zăreşte pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El nu văzuse încă-n viaţă ochi mai senini, mai blînzi, mai verzi. Nici trup mai mlădios, mai zvelt. Nici păr să aiba aşa culoare de flacără cu vîlvătăi. Şi nici nu auzise încă un glas atît de mîngîios.
Fără să stea deloc pe gînduri, fără s-o-ntrebe cine e, pescarul îi aşterne fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi îi aduce peşte proaspăt, fiert în căldare de aramă, şi fructe dulci : curmale, rodii şi-ntr-un pocal îi toarnă vin.
Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păştea pe lîngă casa lui, pe coastă. Pe coasta insulei Serifos, unde trăia pescarul Dictis.
Inzdrăvenită, după hrană şi băutură mai ales, Danae-i povesteşte totul. Şi el, adînc înduioşat, o roagă, plin de bunătate, să fie oaspetele său.
— Eu sînt pescar, i-a grăit Dictis. Sînt om sărac, însă cinstit. In casa mea poţi fi stăpînă. Te rog să fii soţia mea. Şi dup-atîtea suferinţe mă voi sili să-ţi făuresc o viaţă cît mai fericită…
Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut şi bun.
Iar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru ei doi, ce vie-ţuiau în fericire. Perseu creştea şi el, grăbit, şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ, voinic şi priceput la pescuit şi vînătoare.
Numai că-n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa, domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom şi hain. Deşi era frate cu Dictis, regele acesta îl ura şi-l izgonise din palate. Şi se temea ne spus de el, să nu-i rîvnească cumva tronul. Cu-atît mai mult cu cît poporul era sătul de Polidecte, care îl asuprea grozav.
Iar răul rege Polidecte, trecînd prin insulă cu carul, văzu-ntr-o seară pe Danae.
Regele insulei Serifos urzeşte-un plan
„O astfel de soţie are Dictis, pescar sărac şi amărît, ce-şi ţine zilele cu trudă ?… Nu merită aşa ceva” !… şi-a zis în barbă Poiidecte. „Asta-i femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaş ca el…”
Aflînd apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a intrat în casă.
— Frumoasa mea, i-a rostit el, ungîndu-şi glasul cu dulceaţă, este păcat să te păleşti într-o căsuţă amărîtă, îngrijind de un biet pescar… Eu sînt un rege plin de fală. Şi am palate — cred că ştii ! — şi bogăţii nemăsurate. Te fac regină, dacă vrei, stăpînă peste-aceste locuri… Şi orice voie ţi-o-mplinesc, dacă primeşti să-mi fii nevastă…
— Nu vreau !… Nu ţin să fiu regină !… a spus Danae regelui. Soţul meu e blajin şi harnic. îl îndrăgeşte pe Perseu. Nu pot să-i fiu necredincioasă… Te rog, ne lasă şi te du…
S-a mîniat rău Polidecte. Şi-a vrut s-o prindă pe Danae şi să o tragă cu de-a sila pînă la carul său regal. Noroc c-atunci venea călare, pe malul mării, şi Perseu 9. Auzind ţipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-mbrîncindu-l pe Polidecte, a eliberat-o pe Danae din mîinile ce-o pîngăreau.
Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor sale de credinţă să-i ia îndată viaţa tînărului ce-i sta-mpotrivă. însă n-a vrut s-o îndîrjească mai rău pe frumoasa Danae.
A mai lăsat să treac-anume cîteva săptămîni sau luni. Şi a trimis după Perseu, zicînd că are
să-i vorbească.
— Flăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povesteşti celor se vor să te asculte că tatăl tău ar fi chiar Zeus. I-aşa ? Ori nu-i aşa ? Răspunde !
— Aşa e, rege ! Tatăl meu este însuşi măreţul Zeus !
— De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz… Zeus este stăpînul lumii. Şi-n lume bîntuie trei fiinţe îngrozitoare şi hapsîne. Sînt cele trei surori gorgone, care-au ucis sute de oameni.
Două surori, cele mai mari, sînt, precum ştii, nemuritoare. însă a treia, cea mai mică şi cea mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare… Nu vrei să pleci tu, s-o răpui ?…
— Da, Polidecte, voi pleca… Ştiu că de fapt îmi doreşti moartea. Şi totuşi voi porni la luptă, pentru că vreau să scap pe oameni de mişeliile Meduzei… şi cînd mă-ntorc vom mai vedea…
Regele a rînjit în barbă de bucurie şi speranţă că fiul frumoasei Danae o să se piardă-n lupta asta. Şi-a mai rostit, în încheiere :
— Danae va rămîne-aicea, ostatică, pînă vii tu… De nu-ţi păstrezi făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae va plăti cu viaţa…
Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face aşa precum i-a poruncit, şi a plecat întîi spre templu. Aici şi-a ars pe altar jertfa şi l-a rugat pe tatăl său :
— Tu m-ai adus pe lume, tată… Puterea ta-i nemărginită… Iţi cer acum să mă ajuţi în lupta grea ce vreau s-o-ncep…
Indată a vuit din slavă un zgomot lung peste pămînturi şi peste ape, pînă-n Tartar. Şi lîngă tînărul Perseu s-a ivit însuşi zeul Hermes, purtînd o sabie întoarsă, cu lama bine ascuţită.
Sfatul zeului Hermes
— Frate Perseu. a grăit zeul, căci frate mi-eşti tu, după tată… Zeus m-a trimis din Olimp să-ţi dau în mînă arma asta. Să-ţi mai destăinui şi o taină…
Flăcăul a luat arma-n mînă şi-a ascultat ce-i spunea Hermes.
— Gorgonele-nspăimîntătoare au braţe lungi, roşii, de-aramă ; gheare tăioase, de oţel ; aripi de aur, şi pe cap le-atîrnă plete de aramă. în care-s încîlciţi mulţi şerpi. Dinţii lor. ca de porc mistreţ, de o albeaţă uimitoare, sfîşie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari, rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, omul acela împietreşte. Dar tu să nu te temi, Perseu. Şi ca să poţi să te apropii, fără primejdie, de ele, Atena iată ce-ţi trimite…
Şi Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur.
— Cînd ai s-ajungi lîngă gorgone şi vei dori să porneşti lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, să nu te uiţi în ochii lor… Să câţi în scut, ca-ntr-o oglindă. Şi doar prin scut să le priveşti. Astfel vei fi ferit de moarte !… Pe trupuri sînt acoperite cu solzi albaştri, de oţel. Aşa-s de tari solzii aceia, că nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. Doar sabia ce ţi-o imprumut, lucrată de zeul Hefaistos, şi care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia şi splzi, şi oase, cu-nlesnire… Avînd această armă-n mînă, pleacă pe cale, fără grijă, mereu spre asfinţit, spre ţara unde sălăşluiesc zeul Tanatos 10 şi Nix, zeiţa-ntunecată, ce ţine-n braţele ei noaptea. Caută în drum pe trei bătrîne, trei vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie u. Ele ştiu drumul cel mai scurt pînă la locul unde stau necruţătoarele gorgone… Fii priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta cerească, şi eu te vom călăuzi12…
Perseu i-a mulţumit lui Hermes. A luat şi scutul lat, de aur, trimis de sora sa, Atena, şi, fără teamă] a plecat pe calea lungă, către ţărmul unde aflase că trăiau cele trei graie ale mării.
Şi-a mers… A mers prin ţări destule, şi peste ape-nvolburate, şi peste munţi cu creste sure, şi prin zăpezi, şi prin arşiţe… Dar, într-o seară, a ajuns în locul unde se aflau cele trei graie ale mării surori cu cele trei gorgone.
Toate bătrinele acestea aveau însă un singur ochi, pe care-l fo loseau cu schimbul, cîte trei zile fiecare, în vremea cît stăteau de strajă pe acel drum către goşgone.
Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Alături şi-a săpat o groapă. Ştia că babele aveau şi-un dinte fermecat, de forma unei suliţi lungi, I’cu care-i omorau pe oameni, cînd îi zăreau pe malul mării — şi trebuia să stea ferit.
Perseu răpune Meduza
A stat de veghe cam trei zile. însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a furişat prin beznă, pînă aproape lîngă ele. Şi a pîndit cînd o bătrînă îşi scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clipă, din
ghearele-nfricoşătoare.
Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvîrlit în groapă, punînd deasupra lui pămînt, şi s-a ascuns iar în tufiş.
— Cine-i tîlharul ?… Unde-i ochiul ?… strigau, cu gemete de spaimă, cele trei graie, umblînd oarbe pe ţărmurile-ntinsei mări. Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi
le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe rîul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone… Numai aşa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămîne oarbe.
Văzînd că nu mai au ce face, cele trei graie au jurat să îl ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul rînd, la nişte nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului Hades — Pluto.
Casca aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce sii-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau lalele două sandale-naripate şi-un sac de piele fermecat. în acel sacputea să-ncapă, după nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strîngea) şi tot la fel, putea cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă.
Perseu aude toate astea. Dă graielor înapoi ochiul şi se porneşte către nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi poate învăţat de Hermes grăieşte-atîta de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum să găsească pe gorgone.
Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsîne ! Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se înalţă în văzduh. Porneşte-n zbor, ca o furtună, către ţinutul unde stau preafioroasele gorgone…
Chiar soarele se minunează, văzînd sub bolta cea senină pe fiul ager al lui Zeus.
„Unde se duce ?” se întreba marele Helios, în sine, şi-l cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să vegheze-n lume totul.
li vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. Şerpii din pletele de-aramă se mişcau amorţiţi de somn. Pe-o stîncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, ghearele roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scînteieri pe stîncă, gata aproape să-l orbească. Perseu s-avîntă ca năluca lîngă gorgonele ce dorm. Cu-nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol.
Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a născut atuncea, din gîtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca gîndul şi a pierit în înălţimi14. Insă zburînd, a nechezat. Şi-a nechezat atît de tare, c-a răsunat pînă la cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi glasurile lor de-aramă au ţipat înfricoşător, văzînd-o pe Meduză-n valuri.
Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, ascultînd-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în mînă sacul unde vîrîse capul plin de şerpi, şi cu sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer.
Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări nimic. Şi, înălţîndu-se şi ele, bătînd cu-aripile de aur văzduhul străveziu şi rece, au cercetat mai peste tot.
Insă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azunii şi mai senine…
La titanul Atlas
Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi rîuri cristaline… Plutea deasupra Africii…
Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sînge, cîteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi.
Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste pămlntul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15.
…Şi, tot zburînd, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei ţări de vis. în revărsarea purpurie a razelor din asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai de aur.
Aici, în Mauritania, stăpînea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu.
Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămînzit de drum şi lupte, s-a hotărît să se coboare şi să mănînce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul…
Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi cu-noscînd acest oracol, Atlas s-a mîniat nespus.
Şi, coborîndu-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gînd să ceară de mîncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe grele, de ocară.
— Ce vrei ?… Ce cauţi ?… striga titanul. Vrei poate merele de aur ? Pleacă de-aici, că te ucid… Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n spate…
Şi l-a lovit cu-atîta ură, încît Perseu, pînă la urmă, n-a putut să se stăpînească.
— Eşti un titan bătrîn şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit ; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Iţi ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi plătesc insulta altfel…
Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui Atlas. Iar el, cum a cătat spre cap, a împietrit Inu-maidecît. Oasele lui s-au făcut stînci. Umerii s-au schimbai In creste. Barba şi perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi, întunecoase şi-ncîlcite. S-a tăcut muntele Atlas, purtînd încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate.
Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate. Cu deznădejde
s-a-ncordat, să-şi mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stingă şi pe genunchiul drept. Zadarnic !… Soarta i-a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat.
Deasupra Etiopiei
…Şi, întristat de întîmplare, Perseu s-a hotărît să plece din ţara regelui Atlas. A luat din pomi cîteva fructe, s-a adăpat la un izvor şi s-a-nălţat din nou în slavă, cu-naripatele-i sandale.
A tot zburat întreaga noapte peste pămîntul Africii. în zori, cum povesteau aezii în cîntecele de demult, s-a pomenit că se găseşte sub cerul Etiopiei18.
„S-a făcut ziuă, şi-a spus el. De zbor mai cu temei acum, şi nu mă rătăcesc pe cale, pînă la noapte sînt acasă…”
Dar nu şi-a isprăvit tot gîndul şi a zărit pe malul mării ceva cam neobişnuit. O fată tînără, gingaşă, era urcată pe o stîncă. Trupul ei, jumătate gol, se zbuciuma, legat în lanţuri, şi lacrimi i se prelingeau, în lungi şiroaie arzătoare, pe chipul alb, fermecător. O groază fără de pereche se oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei.
Iară pe mal gemeau părinţii, regele ţării şi regina. Şi sus, pe zidurile sure ale oraşului regal, stătea mulţimea-ncremenită, şi mulţi plangeau înduioşaţi.
Ce se-ntîmplase ?
Soţia regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă cu nişte nimfe nereide.
Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că faţa ei e mai frumoasă şi ochii-i mai străpungători decît ai nimfelor din mare.
Nimfele mării, supărate, s-au plîns zeiţei Amfitrita, soţia zeului Poseidon, care era tot o copilă a zeului marin Nereu.
Zeiţa şi-a vestit bărbatul. Şi el a poruncit să plece către regatul lui Cefeu, cel mai teribil dintre monştri, pe care îi ţinea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască-ntreaga ţară,
şi-n acest fel să le răzbune pe-acele nimfe nereide.
Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot ţărmul mării. A rnîncat oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea să iasă-n largul apelor, şi nici un vas nu mai sosea în porturile lui Cefeu.
Văzînd nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un oracol al lui Zeus şi l-a-ntrebat ce-i de făcut.
— Zeul Poseidon îţi trimite osînda asta meritată, a răspuns Zeus, prin oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblînzeşti, nu poate fi decît o cale. Să dai pe dulcea-ţi Andromeda, copila ta cea multă iubită, acestui monstru, s-o mănînce, în ziua cînd ajungi acasă…
— S-o dau pe fată ?… Pe-Andromeda ?… Asta îmi e peste putinţă ! a spus Cefeu, cu glasul stins.
— Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să-nghită toţi oamenii de prin oraşe, şi blestemele au să cadă asupra ta, rege Cefeu…
Perseu cunoaşte pe fiica lui Cefeu
Incovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A chemat sfetnicii de taină şi le-a mărturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei, speriaţi, l-au sfătuit să o jertfească pe copilă.
— Nu, rege… Nu mai sta pe gînduri, au grăit sfetnicii cu grabă. Oare tu vrei să-ţi pierzi puterea ? O altă fată poţi s-o capeţi. Eşti încă tînăr… şi regina ţi-e încă-ndeajuns de dragă… Dar alţi supuşi de unde-ţi iei, de ţi-i mănîncă pe toţi monstrul ?… Şi, fără de supuşi, puterea-ţi se stinge ca o flacără. Deci nu mai sta şi socoti. Sacrific-o pe Andromeda…
Şi regele, ascultînd sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o aducă pe copilă.
Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde fecioară, Andromeda, şedea cu prietenele sale, brodind o haină pentru rege. Au smuls-o ca pe-o mieluşică, care e dusă la altar, să înroşească piedestalul cu sîngele-i nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n braţe pînă la malurile mării.
In acest timp, aflînd poporul de soarta ce se pregătea copilei regelui Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri.
— Să n-o lăsăm !… glăsuiau mulţi. De ce au osîndit-o zeii pe ea, nu pe Casiopeea ?… Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu Andromeda…
Sfetnicii însă şi oştirea îi îmbrînceau pe acei oameni. îi goneau înapoi, pe ziduri.
— Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le putem noi cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria să le-mplinim cît mai curînd. Casiopeea ar fi vrut să se jertfească bucuroasă în locul fetei sale dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit…
Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stîncă ce ieşea din apă. I-au pus, pe braţele mai albe ca marmura albă, lanţuri mîncate de rugină, lanţuri ce zornăiau cumplit.
Şi-au aşteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri şi s-o înhaţe pe copilă.
Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide sco-ţîndu-şi pletele de aur din valurile înspumate şi chicotind de mulţumire.
— In sfîrşit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună cu mult mai bine ca Poseidon…
însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburînd, Perseu. El a zărit-o pe fecioară. Lăsîndu-se domol pe stîncă a întrebat-o cu glas lin
— O, tu, care deloc nu meriţi să porţi aceste lanţuri grele, fii bună, spune-mi cine eşti, pentru ce te-au înlănţuit ?
Intîi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească de-a dreptu-n faţă un bărbat, şi se sfia să-i şi vorbească. A, dac-ar fi avut atuncea mîinile libere, desigur şi-ar fi ascuns fruntea sfioasă în palmele-i micuţe, reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi, un şuvoi proaspăt şi amar. Atît i-era îngăduit. Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis gura şi-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle.
N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au început să fiarbă-n clocot şi să vuiască din adînc, şi dintre ele a ţîşnit un monstru fără de pereche, acoperind cu trupul său o mare-n-tindere de ape. El a pornit, săltînd, spre stîncă…
Monstrul lui Poseidon este răpus
Frumoasa Andromeda plînge. Tatăl nenorocit şi mama, sub biciuirea disperării, jelesc şi gem îndureraţi. Mai ales mama e zdrobită !… Dar ei nu pot să o ajute. Plîngînd, aleargă lîngă fată şi-i dau ultima-mbrăţişare.
Perseu atuncea le rosteşte : — Eu sînt Perseu, fiul lui Zeus… Tot eu mai sînt şi-nvingăto-rul Meduzei cea cu şerpi în plete… Şi, după cum aţi văzut singuri, călătoresc doar prin văzduh, avînd sandale-naripate. Sînt gata să mă lupt cu monstrul, călcînd voinţa zeilor, pentru că hotărîrea lor este nedreaptă şi hapsînă. Vă rog numai un singur lucru : dac-o salvez pe Andromeda, să mi-o daţi mie de soţie.
Părinţii îi făgăduiesc mîna copilei lor iubite. Şi îl imploră să se lupte. Ba îi promit că-i vor mai da şi tot avutul lor ca zestre…
Atuncea, tînărul erou se-nalţă repede-n văzduh. Umbra lui lunecă pe apă. Monstrul se-agită-nnebunit. îşi uită drumul către stîncă. Vrea să-l ucidă pe flăcău…
Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpusteşte din văzduh şi vîră, pînă în prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul monstrului uriaş.
Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, şi iar s-afundă-n apa mării şi se roteşte ca un lup cînd este încolţit de cîini.
Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i ocoleşte muşcătura. în schimb îi tot dă lovituri, de cîte ori îi vine bine, în cap, în spate şi în coaste.
Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sînge negru şi vîscos curge din botul său oribil. Sîngele-acesta se îmbibă în încălţările de piele pe care le poartă Perseu. Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalţe pe erou. Dar el, luptînd, sare pe-o stîncă al cărei vîrf iese din apă… Cu mîna stingă se apucă de vîrful stîncii colţuroase, iară cu dreapta îşi înfige sabia lui cea ascuţită, de trei sau patru ori, în monstru.
…Şi viaţa monstrului se curmă. El piere-n apele adînci, urmat de nimfele speriate, care priviseră-n tăcere uluitoarea bătălie.
Iar strigătele de izbîndă umplu de astă dată ţărmul. Oamenii toţi se bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, pînă-n palatele lui Zeus. Stăpînul zeilor priveşte cu încruntare pe pămînt. Ba pune mîna chiar pe-un fulger ca să-l azvîrle în eroul care-i nesocotea porunca. Dar o zăreşte pe-Andromeda, cu lanţurile sfărîmate, strînsă în braţe de Perseu. Şi-şi aminteşte o prevestire făcută de zeul Uranus. Perseu urma să se însoare, după această prevestire, cu-o fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur, Andromeda. Iară din spiţa lui Perseu şi-a Andromedei, soaţa lui, urma să se ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtînd numele de Heracle. Şi-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuşi Zeus, într-o vestită bătălie, dată cu groaznicii giganţi.
De-aceea Zeus şi-a lăsat din mîini ucigătorul fulger, iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea, pregăteau nunta fiicei lor cu îndrăzneţu-i salvator
Lupta cu Fineu
Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi aprinseseră şi-şi înteţeau torţele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. Flăcări — arzînd esenţe aromate — luceau pe margini, în trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau pînă departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi. Ospăţul nunţii începuse…
Peste vreun ceas sau două cînd mesenii, înveseliţi de vin, rîdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au rugat pe tînăr să le spună marile întîmplări ce le trăise, şi-n primul rînd să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe Meduză.
Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile palatului s-au zguduit… In pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetăţii şi unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi-acum venise să şi-o ia. In urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi ca iarba.
— Iată-mă-s ! strigă el cu ură. Eu sînt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie… Şi nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa !…
Şi îşi ridică suliţa spre mire. Face şi-un semn către oşteni, să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei.
— Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a luaţ-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de cînd era înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, cînd altul a scăpat-o şi-a dobîndit-o, prin izbîndă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri ?
Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sînt cufundaţi în sînge. Aruncă lancea spre Perseu. însă flăcăul se fereşte, şi lancea se opreşte-n jilţ. Perseu apucă iute lancea din lemnul găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu, la rîndu-i, se apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup cade însîngerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înşfacă cupe grele de bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvîrle către oştenii care-l înconjoară. Apucă şi trepiede fumegînde, şi ţestele trosnesc zdrobite.
Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar cîntăreţul, ce sunase din lira lui atît de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în tîmplă, şi cade jos rănit gemînd, şi degetele i se-agaţă de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut.
— Mergi în Infern ! zice-un oştean. Tu, care ai cîntat la nunta vicleanului Perseu, sfîrşeşte-ţi acolo, sub pămînt, cîntarea !…
Şi rîd oştenii lui Fineu.
Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci este singur. Oştenii sînt prea mulţi. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntaţi, spre el. Fineu e-n frunte, blestemînd, cu gura strîmbă de turbare.
Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi prinde sacul ce-l avea pe-o laviţă, mai la o parte.
Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni.
— N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi… strigă Perseu. în schimb, voi, care-mi sînteţi prieteni, daţi-vă-ndată la o parte… Ascundeţi ochii… Vă feriţi !…
— Ha, ha, rînjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă de-un cap ce nu are suflare.
Numai că rîsul îi îngheaţă. Toţi cîţi privesc capul Meduzei rămîn pe lespezi, împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mişcare ; căci fiecare a rămas statuă dreaptă, neclintită : unul cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mînă.
De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe vajnicul erou Perseu :
— Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mat am ură, nici dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea doar am pornit lupta !) Am să-ţi dau totul, ce doreşti, pe Andromeda şi averea…
Lasă-mi atîta, te rog, viaţa…
Zadarnic îşi fereşte ochii, fiindcă, fără voia lui, tot îşi azvîrle-o uitătură spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface într-o stană strîmbă, chircită, odioasă, avînd încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.
Intoarcerea în Argos
După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, avînd alături pe iubita lui Andromeda, ca soţie. »
Insă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpînul insulei Serifos, hainul rege
Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi ea fusese nevoită să-şi caute adăpost în templu, să stea acolo ocrotită.
Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat.
— Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Şi-i vremea să ne socotim…
— Minţi… Minţi… Nu cred o iotă din tot ce spui… a ţipat regele cu ură. Şi am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, Danae…
— Dacă eu mint, acesta ce e ?… a glăsuit fiul lui Zeus şi-a ridicat capul Meduzei.
Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după cum cîntau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat acolo nemişcată, pînă s-a năruit palatul, iară pămîntul l-a-nghiţit. In locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis.
După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea răsucită ; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele sandale ; lui Hades, coiful său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobîndă, i-a dăruit capul Meduzei, pe care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul.
…Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii : Perseu, Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrîn : Acrisiu. Dar el, temîndu-se, pesemne, de oracolul care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mîna fiului Danaei, şi-a lăsat tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci,in Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi toţi vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat.
Şi a-nceput întîi concursul. Perseu era înscris şi el. Au început s-arunce suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii înhămaţi la care. Perseu a cîştigat mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvîrlit discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rîndul lui Perseu. El a luat discul,
l-a-nvîrtit şi, cînd l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vîntul pînă-n nori. Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creştet pe un bătrîn ce sta-n mulţime şi căta mut la concurenţi. Cînd s-a uitat la el mai bine, bătrînul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu.
Degeaba-şi aruncase Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri !… Degeaba, pe ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos !…
…Şi, amărît că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu.
S-a înţeles cu un alt rege, regele din Tirint, să-şi schimbe tronul între ei.
Astfel a luat în stăpînire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a aşezat cu soaţa, şi-au vieţuit în armonie. Cel dintîi fiu al Andro-medei, după legendă, a fost Perses, strămoşul neamului de perşi.
Iară cînd a murit Perseu, Zeus a hotărît să-l urce pe bolta cerului albastru şi l-a făcut o constelaţie. Şi, tot spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelaţii şi Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei : Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea.
TEZEU
SE POVESTEŞTE CĂ UN REGE-AL ATENEI, numit Egeu, era foarte, foarte mîhnit. Fusese însurat de două ori şi de la nici una dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş.
Ce n-a făcut ? Pe unde nu s-a dus ? Pe la oracole, la oameni înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să aibă vreun copil.
…Şi, amărît, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul Trezena.
— Eu nu mai sînt prea tînăr, şi fratele meu, Palas, un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul Atena. Are de gînd să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale după cum am aflat să-nceapă un război şi, luîn-du-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai tîrziu ? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrîneţe. Cum să mi-l dobîndesc?…
Regele din Trezena a stat un timp pe gînduri. Pe urmă i-a răspuns :
— Uite, iubite prieten, eu am o fiică : Etra… Ţin foarte mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gîndindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie… Spune-mi, te învoieşti ?…
— O, prea devotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare… Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul… Şi vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra… Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie…
— Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva… E singura-mi copilă, şi eu sînt cam bătrîn. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci,-n Trezena, pînă ce voi muri… Pe urmă în Atena va locui mereu…
— Ruga ta-i o poruncă… Să fie precum vrei !… a glăsuit Egeu. Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena şi regele Atenei.
Atît că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său.
Dar bătrînul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărît nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei.
— Vai vouă, a zis Poseidon, aflînd această ştire. Vai Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus ! Nemernici muritori, care nesocotiţi, cu-atîta îndrăzneală, dorinţa unui zeu…
Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării ; pîndind-o pe mireasă, cînd făcea sacrificii, pe un altar la ţărm.
Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi lacrimi… Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit.
Micul Tezeu îl cunoaşte pe eroul Heracle
Egeu, care n-aflase crima ce-o săvîrşise zeul atunci, pe ţărmul mării, căci Etra, din ruşine şi teamă, nu-i spusese, s-a bucurat nespus şi-a trimis la Atena solie, precum că are-un prunc.
— Fiul meu se numeşte Tezeu 1, vestise el, prin crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, cînd mă voi stinge… Nu mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui…
Curînd, chemat de treburi, a fost silit să plece şi el către Atena. Mai înainte însă, luînd-o cu el pe Etra la marginea Trezenei, i-a arătat o stîncă mai grea decît o casă. Egeu era voinic. A săltat puţin stînca şi şi-a vîrît sub ea sandalele şi-o spadă.
— Cînd o să crească mare feciorul tău, Tezeu, i-a spus mîhnitei soaţe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să poarte în picioare sandalele acestea, şi peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, aşa cum ai văzut…
îmbrăţişîndu-şi apoi soţia şi feciorul, regele a pornit cu carul spre Atena.
Şi-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, cînd te grăbeşti, alene, şi, dimpotrivă, iute, cînd vrei să zăbovească… Tezeu se-nălţa însă mai repede ca alţii, căci era fiu de zeu. Crescuse cam de-o şchioapă, cînd s-auzi-n Trezena că va veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare şi monştri fără număr, într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar regele Piteus îi ieşi înainte cu dregătorii săi şi-l rugară să intre în marele palat cu Porţile de-argint, care se ridica în oraş, pe-o colină, şi-l poftiră la masă.
I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se adusese şi unj butoi cu vin.
Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou şi să-i] împrospăteze trupul trudit de lupte şi de atîta cale.
Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe spate, şi-a azvîrlit-o-n lături, ca sclavii să-şi golească vasele lor de apă pej trupul dezvelit.
Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzînd această blană, au crezut că-i un leu ce are încă viaţă, şi-nspăimîntaţi la culme, cu ţipete şi lacrimi, au zbughit-o la fugă care-ncotro putea.
Numai Tezeu, micuţul fecior al lui Poseidon, s-a repezit afară, a-nşfăcat o secure şi s-a întors îndată să dea lupta cu leul.
Cu toţii-au rîs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a glăsuit mamei :
— Puţini or să-i stea-n faţă fiului tău, Tezeu, şi multe biruinţe va dobîndi în viaţă. Sînt sigur că odată elinii-l vor cinsti şi-i vor înălţa temple…
Astfel a dat copilul întîia lui dovadă în faţa lui Heracle că va fi un viteaz.
Dobîndirea săbiei şi sandalelor lui Egeu
Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui Piteus, pînă ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vîrsta de bărbăţie, cum s-a deprins să lupte cu sabia şi lancea, să-şi încordeze arcul, cu praştia să tragă, să mînuiască ghioaga şi să-şi conducă-n goană caii-nhămaţi la car 2.
Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt şi-nalt. Avea ochii albaştri, şi părul în inele îi luneca pe umeri, negru, strălucitor.
Cînd Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vîrsta bărbăţiei, că e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a arătat şi stînca sub care se-ascundeau sandalele şi spada soţului său, Egeu.
Se spune că-n Trezena unii cunoşteau taina ce-o rostise Egeu soţiei la plecare. Poate-o spusese vîntul, sau soarele din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimfă, vreun satir… Destul e că mulţi tineri şi-au încercat puterea, silindu-se s-apuce sandalele şi spada, şi-avîndu-le. să plece spre oraşul Atena, dîndu-se drept Tezeu, ca să ia moştenirea bătrînului părinte.
Ei s-au silit să-mpingă stînca aceea mare oleacă mai deoparte. S-au unit cîteodată şi doi, trei sau mai mulţi, fără să izbutească… Stînca sta neclintită, parcă era un trunchi răsărit din pămînt.
Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea Trezenei şi i-a povestit totul.
Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o dată, l-a ridicat în mîini şi l-a zvîrlit în vale, şi-n locul unde stînca stătuse pîn-atunci era scînteietoare ca soarele amiezii sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeş, bătută-n nestemate. Şi-alăturea de ea, sandalele regale.
Toţi cîţi erau de faţă s-au minunat de forţa ce o avea Tezeu. Etra l-a strîns în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a rostit duioasă : — Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele Egeu, ce sigur că te-aşteaptă… Urcă-te pe-o triremă, căci calea peste mări este mult mai uşoară. Pe drumuri sînt tîlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid…
— Am să plec spre Atena, a hotărît Tezeu, dar nu plutind pe mări… Nu caut calea uşoară, ci drumul cel mai greu şi cel mai plin de lupte…
Primele lupte ale feciorului Etrei
Oricît au vrut Piteus şi Etra să-l silească să plece cu-o triremă, pe care vîsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, şi a plecat pe jos, spre Atica, spre Atena prin istmul de Corint.
Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în sclavie cum îi urzise Hera la regina Omfala, departe,-n Lidia. Şi mulţi tîlhari şi monştri, aflînd despre sclavia eroului Heracle, bîntuiau prin Elada, săvîrşind multe crime.
Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de Corint. Vroia să-i nimicească pe toţi acei tîlhari şi monştri nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni.
Aşa s-a şi-ntîmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meşter, tatăl său.
— Ia stai, drumeţule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti atîta ? Viaţa tot ţi-e sfîrşită eşti doar în mîna mea…
Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lîngă el cu zgomot, a frînt cîţiva copaci şi s-a-nfipt în pămînt adînc, la cîţiva stînjeni.
Pînă ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz…
Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trîntit la pămînt, căutînd să-şi afle ghioaga de unde-o azvîrlise. însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, pînă ce l-a răpus.
După victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtînd în mîna dreaptă ghioaga lui Perifete 3.
Trecea cîntînd un imn, cînd, dintr-o pădurice, i-a ieşit înainte preafiorosul Sinis.
Sinis era o fiinţă cu trei ochi, cu cocoaşă, picioare răsucite şi-o forţă fără seamăn. Oprind şi el drumeţii, întîi îi jefuia, pe urmă apropia doi pini unul de cellalt, lega pe călător de cele două vîrfuri ale copacilor, în straşnice curmeie, şi, hohotind sălbatic, le dădea iarăşi drumul. Pinii, scăpaţi din mîna monstrului Sinis, se şi-ndrep-tau la loc, smucindu-se puternic şi sfîşiind în două pe bietul călător, Sinis îi taie drumul şi strigă îndîrjit : — In dimineaţa asta n-am vărsat încă sînge. Bine c-ai venit tu… ]
Ba, dă să-l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma nouă pe care-o dobîndise, ghioaga lui Perifete, îl miruieşte zdravăn.
Şi-i dă…
Şi-i saltă-n mînă ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o nuieluşă.
Sinis însă-i răspunde cu bolovani şi trunchiuri, zvîrlindu-le spre el cu multă-nverşunare.
Lupta s-a purtat aprig, din zori pînă spre seară ; dar, în cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pămînt. A aplecat, la rîndu-i, două trunchiuri de pin şi l-a cetluit bine de vîrfurile lor. De unul dintre vîrfuri l-a legat de picioare, de altul — de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul trunchiurilor de pin din zdravănă strînsoare, lăsîndu-le să-l rupă în două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători ucişi nevinovaţi de acest tîlhar crud, care înfricoşa tot istmul de Corint 4.
Sciron şi Procust
Cînd s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul.
După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stînci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor marea se zvîrcolea gemînd, vuind cumplit.
Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. însă cînd călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brînci şi-l prăvălea în mare. în apă vieţuiau nişte broaşte ţestoase enorme şi flămînde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănînce numai broaşte ţestoase. Pentru ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri.
Aşa a-ncercat Sciron să-l azvîrle şi pe fiul prinţesei din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgînd de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron şi, cînd l-a-mbrîncit, Tezeu s-a ţinut strîns. Apoi s-a ridicat şi, luînd vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trîntit în cap.
In lupta-nverşunată, care s-a dat pe ţărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrînt şi aruncat în mare broaştelor să-l mănînce.
Dreptatea s-a făcut !…
Şi s-a luptat, pe urmă, Tezeu şi cu alţi regi la fel de nemiloşi…
Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui rîu ce se numea Cefis.
Procust, tot un tîlhar, pîndea ades pe calea ce ducea spre Atena.
Cînd vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos : — Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea ?
Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai tîrziu, doar să-l lase cu viaţă.
Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust
îndurarea ?
Dar el nu se-ndura…
— Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cît patul, te las şi poţi pleca…
Călătorul, sărmanul, tremurînd, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntîmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust.
Şi cînd era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul ; şi cînd era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă.
Dar, iată că acuma trecea pe lîngă rîu preaveselul Tezeu.
Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte : — Stai ! Nu te mai mişca !…
Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura.
Nestînd însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o luptă grea cu uriaşul Procust.
Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vîră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, pînă la sfîrşit,
Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit. .
Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa pre- cum o lua şi Procust, de obicei.
Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi—1 spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt.
Apoi, înconjurat de un alai măreţ, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lîngă rîu.
Vărsase pe drum sînge şi nu putea intra cu trupul pîngărit în oraşul Atena.
După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvîrşit trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în oraşul Atena6.
Tezeu s-a încruntat puţin auzind rîsul. Nu le-a răspuns însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lîngă templu, unde era un car cu boi. In car se adunase piatră şi marmură. Dejugînd boii cu iuţeală, el a-nşfăcat în braţe carul. I-a făcut vînt şi l-a zvîrlit, ca pe o minge, peste templu.
Speriaţi, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena, temîndu-se că-i paşte moartea. însă flăcăul din Trezena a rîs şi şi-a văzut de drum… şi, întrebîndu-i pe unul, pe-altul, iată-l ajuns degrabă şi la palatul lui Egeu.
In vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti. Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu cam gîrbovit de ani şi lupte c-o să-i întoarcă tinereţea.
Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca să se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie iar voinic. De-aceea se şi învoise să o primească pe Medeea, care ştia atîtea vrăji şi îi spusese că-l va face, la trup şi fire, ca atunci cînd avea douăzeci de ani.
Cine n-ar vrea să fie tînăr, cînd oboseala bătrîneţii îl încovoaie spre pămînt ?
Intrarea în Atena
Soarele, Helios cu faţa lui împurpurată, ca un disc roşu, de aramă, se cobora în apa mării după credinţele străvechi — la ceasul cînd Tezeu, fiul prinţesei Etra, intra cu pasul sigur îr Atena. Ce-i drept însă precît ne spun poeţii — nici chipi: său, nici toată înfăţişarea nu-l arătau că este un erou. Şi asta pentru că Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioară. Părul săi negru strîns altminteri în conci, să nu-l împiedice în luptă şi-l slobozise de-astă dată, în valuri lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în falduri. Iară cu ochii săi albaştri cerceta toate clădirile măreţe din Atena.
Tocmai trecea prin faţa unui templu ce se zidea în cinstea lui Apolo. Mai mulţi artişti, care ciopleau în piatră chipuri de zei, văzîndu-l pe Tezeu că trece cu pasul graţios, au început să rîdă între dînşii :
— Priviţi colea !… Ăsta-i băiat ?…
— Ba nu, i-o fată !… Voi nu vedeţi că are părul lung şi desfăcut. să-l vadă lumea ?… Iar haina lui în falduri se tîrăşte şi mătură tot praful de pe uliţi…
Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tîlhar ce chinuia drumeţii spre porţile Atenei.
Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulţimea bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au scăpat de groaza uriaşului Procust.
Egeu îşi descoperă fiul
Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tînăr din Trezena.
— Cine eşti tu ? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii ?
— Sînt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cînt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cîntîndu-i imnuri.
— Atunci, străine, calcă-i pragul !… zisese straja spre drumeţ. Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina cea veche, bătrînul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebîndu-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi tînărul abia sosit. Insă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Şi se temuse că bătrînul — de-o şti că i-a venit feciorul să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în şoaptă, că tînărul ce sta la masă era un criminal trimes de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător.
Egeu, înspăimîntat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta.
Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brîu, să-şi taie o bucată de friptură, din halcile de carne de pe masă. Văzînd această sabie, Egeu strigase tare : — Stai !… Nu sorbi din vin, băiete… Şi-şi aruncase ochii spre sandale.
— Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stîncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe care-o ţii în mînă e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsînă, m-a pus la cale să îţi dau otravă… Fugi, vrăjitoare blestemată… Fugi, cît nu pun să ţi se toarne pe gît pocalul cu cucută…
Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strîns la sînu-i pe Tezeu şi a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă.
— In curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi !… a spus bătrînul lui Tezeu. Tu ce gîndeşti ? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm ?…
— O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving…
Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strîngîndu-şi armele în pripă,a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntîmpine duşmanul.
S-a dat o luptă crîncenă lîngă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l lovească din trei părţi.
Insă Tezeu, aci trăgînd cu arcul, aci-nfigîndu-şi lancea în vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga — s-a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nopţi…
La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. Iară femeile-i boceau.
— Trăiască tînărul de la Trezena !… Să fie preamărit în veci !… striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala marej şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dînsul, oare, să scape lumea şi de taur ? De taurul adus din Creta, odinioară, de Hera ele, din ordinul lui Euristeu ?…
— Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri ?
— De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales cîmpul Maraton… Nu vrei să-l răpui tu, voinice ?…
— Bine — am să încerc ! a spus Tezeu.
Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul zeului Poseidon.
A dat cu el o luptă dîrză. L-a prins de coarne, l-a plecat cu fruntea albă în ţărînă, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpînd lumea de înc-un monstru.
Plecarea în insula Creta
Venind Tezeu iar în oraş după o biruinţă-atît de mare s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mîhnire, cătau spre ele şi tăceau.
— Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristeţe în oraş ? l-a-ntrebat dînsul pe tatăl adoptiv, Egeu.
Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena.
— Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş…
— Taurul l-a ucis, pesemne ?
— Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… şi bietul tînăr a murit…
— Iar voi l-aţi îngropat, fireşte…
— L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ţinea cu Minos ştii doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea şi ciuma. în acest fel am fost înfrînţi… şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete…
— Ce face el cu aceşti tineri ?
— Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toţi îi vîră-n labirint 7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfîşie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur…
— Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu cînd dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvîrşeşte Minos asupra tinerilor noştri…
— Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atîta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti ?…
— N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas…
Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa :
— Veniţi cu mine, n-aveţi frică !… I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi…
— Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi…
— Prea bine, tată… şi, să ştii, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd.
La zeul mărilor, Poseidon
Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni : şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns…
Şi intrînd în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător.
Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lîngă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea.
— Voi sînteţi ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni.
— Noi sîntem !… i-a răspuns Tezeu.
— Plecaţi-vă pe lespezi fruntea !…
— Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu.
— O să vedem, cînd veţi ajunge acolo,jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… şi-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint…
— Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi fiica regelui Megarei.
— Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian…
— Şi eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon…
— îţi e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i aşa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon… şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul…
— Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi…
Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită.
— S-a dus, şi nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos.
— S-a dus !… S-a dus frumosul tînăr. O tată, eşti prea nemilos !… a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos.
Căci Afrodita care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească, îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou.
Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit :
— Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîşiat poate de rechini…
Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pîn-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba şi minunata lui soţie.
— O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună…
Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete : — S-o porţi cu fală, fiul meu !…
Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dîndu-i învăţ : — Iţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape… însă pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa…
Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura… şi s-a văzut din nou pe coastă.
Tinerii sînt salvaţi
Minos privea şi nu credea… Tezeu îi întindea inelul, şi Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea !
— Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?…
Dar regele a luat inelul şi mînios a poruncit ca-n dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi în labirint.
Atîta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal.
— Dă-mi ajutor !… i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !…
Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tăios.
Fata s-a furişat prin beznă şi, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi.
Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe ateniend, mai mult în brînci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur.
Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porţii, un cap de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, cînd dihania aceea s-a repezit spre atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el.
Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit8.
Tinerii s-au pornit să sară în chiotexde bucurie. L-au sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară.
S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost cîntată de aezi9.
Cît timp s-a tot danţat acolo, Tezeu s-a înţeles, pesemne, cu fata regelui din Creta şi, chiar în noaptea următoare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimţite pînă la ţărmurile mării. Aici o aştepta Tezeu. Iar tinerii ce-l însoţeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri.
Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriţi… Tezeu şedea vesel la cîrmă şi-n braţe îşi ţinea iubita. Iar ea, nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui.
Dar zeii sînt geloşi pe oameni. In calea lor s-a ivit zeul beţiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut decît Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui zeu, rostind :
— Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie soaţă numai mie… Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o părăseşti, făcînd popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n zări. De n-ai să laşi copila-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ţi mai vezi casa, nici tu, nici soţii tăi de drum… pentru că vă prefac în broaşte…
Şi zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-ameninţare către toţi tinerii-atenieni.
Tezeu ajunge regele Atenei
Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soţii săi. Făgăduise să-i aducă teferi şi sănătoşi la ei acasă.
.,Eu i-am scăpat de Minotaur, şi-acum tot eu să-i nimicesc ? I-a.şteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid ? Trebuie să-mi jertfesc iubirea”.
Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos pe cînd dormea, la miezul nopţii şi el, suindu-se cu ceilalţi, iar, în triremă, au fugit10.
Cînd s-a trezit spre dimineaţă, fata lui Minos a plîns mult fuga iubitului Tezeu. DaiL zeul vinului s-a-nfăţişat plin de splendoare şi a cerut-o de soţie. Ea n-a-ndrăznit să-i stea-mpotrivă, şi nunta s-a făcut pe loc. Astfel prinţesa Ariadna a devenit şi ea zeiţă. Deşi în suflet, cum se pare, l-a păstrat veşnic pe Tezeu.
în vremea asta atenienii, purtaţi de vînturile bune, pluteau mereu, neosteniţi, şi se-apropiaseră de Atena.
Atîta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe Ariadna, ei au uitat să dea jos pînza neagră, de doliu, ce era prinsă de cel mai-nalt catarg.
Egeu, ce-i aştepta pe coastă, văzînd că pînza nu e albă, a socotit că au pierit toţi tinerii plecaţi în Creta. Că a pierit deci şi Tezeu.
Indurerat prea mult, bătrînul s-a aruncat în apa mării. Iar valurile l-au izbit de stîncile din ţărm, zdrobindu-l.
De-atunci şi marea, unde el şi-a sfîrşit viaţa, a luat numele de Egeea.
Cînd a ajuns Tezeu pe ţărm şi a aflat ce s-a-ntîmplat, a vrut şi el să se omoare. însă mulţimea adunată l-a dus cu sila la palat.
L-a-ncununat şi i-a grăit : — Tu ne-ai scăpat de-atîtea fiare şi de tributul ruşinos… De
aceea te alegem rege.
Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dar a trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu mai fie-atît de singur, de trist şi de nemîngîiat.
Şi mulţi artişti de la Atena, din Argos sau din alte părţi, au început să dăltuiască sau să picteze toate-ntîmplările acestea.
Pierderea Antiopei
Tezeu n-a fost nicicînd un trîndav, precum se ştie că sînt regii. Cît a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost o vînătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason
şi-argonauţii să găsească lîna berbecului de aur 1.
Alături de cellalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în ţara amazoană, pe ţărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mîndra şi preafrumoasa Antiopa.
Heracle, vrînd să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita.
însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum îl cîntau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură herculeană, însă era mai graţios.
Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a-ndrăgos-tit de-nvingător. Şi el de ea. în acest fel, s-a făcut nunta la Atena.
Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai bine… şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amîndoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit.
Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu au pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, pînă pe Acropolă. Acolo i-au asediat cîteva luni.
Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avîndu-l pe Tezeu, porneau din cînd în cînd la luptă şi atacau colina lui Ares 12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane.
Pe lîngă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăşi regina Antiopa. Da. Ea — aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decît să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu.
Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag…
In fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lîngă el sta Antiopa.
Deodată scînteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh…
O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu.
Era, cît să fi fost ?… o clipă… şi lancea l-ar fi nimerit. Şi-atunci… Atunci… Zei !… ascultaţi !… s-a repezit în faţa lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa.
Lancea i s-a înfipt în piept.
— Tezeu !… Eu mor… a spus regina.
Ochii s-au înceţoşat şi, scăpînd suliţa din mînă, a căzut jos, şoptind uşor :
— Ai grijă doar de Hipolit !…
Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strîns şi amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au ţipat a jale şi trîmbiţele au sunat tristul sfîrşit al bătăliei.
Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea tîrziu… mult prea tîrziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mînă fierbinte încă de cenuşă… şi amazoanele-au plecat spre ţara lor cea depărtată de lîngă Pontul Euxin.
Tezeu a rămas trist şi singur lîngă mormîntul Antiopei.
O uneltire a zeiţei Afrodita
Ca mîngîiere-i rămăsese numai micuţul Hipolit. Şi el creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra din Trezena.
Crescînd mai mare, Hipolit prinsese gustul vînătoarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindînd codrii deşi ca peria, umblînd după sălbăticiuni. De-aceea, dînsul se pleca zeiţei Artemis, fecioara ce ocroteşte vînătoarea. Şi, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile Afroditei sta rece şi nepăsător.
— Zeiţa Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgînd săgeţi la întîmplare… Ah !… sînt besmetici amîndoi…
…Şi, oricît s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărîrea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a hotărît să se răzbune. In acest timp Minos murise. In locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion.
— Vreau să am pace cu vecinii… şi-n primul rînd cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă…
Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întîia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu Deucalion, erau toţi fraţi.
Tezeu a stat puţin pe gînduri… Dacă primea s-o ia de soaţă, pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin.
Inăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu
a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cît mai curînd,
A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobîndise odinioară cu Antiopa.
Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurămîntul, nunta îndată s-a pornit…
— Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflînd această întîmplare.
Chemînd la sine pe arcaşul cel zburător, tînărul Eros, i-a poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o ţintească pe mireasă, umplîndu-i inima de fiere şi dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simţit, pe dată, îndrăgostită nebuneşte de vînătorul Hipolit.
— Cum îl iubesc !… îşi spunea ea.
Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit : — Hai să fugim, lăsînd uitate şi Atena cea cu cer senin, şi pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre depărtări pînă la marginile lumii.. Să ne ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit…
Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicînd aşa : — Femeie fără de ruşine… Tu pîngăreşti tot ce-i mai sfînt : respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului tău.
De mai rosteşti doar un cuvînt, scot paloşul din cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid…
Iar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău :
— O !… M-ai jignit… Cum m-ai jignit… Dar pentru asta, Hi-polit, ai să plăteşti şi tu cu viaţa…
Şi-a alergat pînă la rege, s-a zvîrlit în genunchi, pe lespezi, şi a strigat spre el, plîngînd: — Soţul meu drag, stăpîn şi rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitînd cît sînt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor !…
Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mîniată că Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita.
Tragicul sfîrşit al lui Hipolit şi-al Fedrei
Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atît de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă.
Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins :
— Răzbună-ţi soaţa, o Tezeu !…
Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit :
— Tată !… Poseidon !… Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea !…
Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vîntul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată.
Tatăl nu s-a uitat spre el ; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit prin hotărîrea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu un monstru mare cît un munte, cu şapte capete, trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. Iar caii s-au speriat de el. Neascultîndu-şi vizitiul, caii s-au avîntat pe stînci şi, sfărîmînd în bucăţi carul, l-au omorît pe Hipolit.
Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe ţărm, văzînd pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stînci, deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit.
„Vai, ce-am făcut !” şi-a rostit ea, trecîndu-şi mina peste tîmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare : — Nu ! Nu-i adevărat, Tezeu !… Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit să ştii !… Eu, numai eu sînt ticăloasa !…
A alergat către palat : şi-a pus pe gîtul alb un ştreang. Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spînzurătoare.
Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zîmbea. Dorinţa ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea.
E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu.
O !… Cît l-a plîns pe Hipolit13…
Înlănţuirea din Infern
Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tînără şi voioasă, în inimă, speranţa dorinţa de-a trăi.
Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul ? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mîndră, ce se cheamă Elena.
Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui.
Ascultînd glasul lor, Tezeu s-a hotărît să-şi ia o nouă soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum.
„De e atîta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi la fel cu ea”, a cugetat Tezeu.
Mergînd însă pe cale s-a întîlnit c-un prieten, rege peste lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă-ncîntătoare, precum era Elena.
S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena şi aici
s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorţii s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o cîştiga-o în acest fel, la sorţi, să-l sprijine pe cellalt să-şi găsească o soaţă tot la fel de frumoasă.
Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui Artemis. Dînd ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena.
Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a cîştigat-o a fost însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare pe rege şi curteni… Dar rămînea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de minunată.
Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărîmul lui Hades.
— Ce să facem acolo ? l-a întrebat Tezeu.
— S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona… şi să mi-o fac regină în ţinutul lapit…
Nu ar fi vrut Tezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurămîntul să-l ajute pe prieten, şi nu-l putea călca.
Lăsîndu-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărîmul lui Hades.
Printr-o peşteră-adîncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern şi-au mers drept spre palatul măreţ, de-argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorît.
— Ce vreţi ?… Cum aţi intrat pe tărîmul acesta, fără de vrerea mea ? i-a-ntrebat, rece, Hades.
— Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soţie !… a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrîne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să ne luptăm… şi nu ne este teamă de tine nici atît…
Şi-a început să rîdă.
Hades s-a mîniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece şi mohorît.
— Bine ! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit pînă-n Infern, la mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de piatră…
Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător s-au aşezat pe jilţ. Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi n-a putut Tezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel mohorît.
A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgîndu-l de pe stîncă.
Şi s-a întors acasă Tezeu, după atîţia ani… Ca rege a găsit însă pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi soţia răpite de spartani.
Mîhnit s-a hotărît să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui Menesteu care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stîncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colţuroase stînci. Dar valurile mării l-au aruncat la ţărm. Braţele lui vînjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul
depărtat.
Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormînt.
Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pînă ce a venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormîntul.
Cînd a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborît în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier.
Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi stăpî-nul mărilor, ce îi era părinte.
Săpîndu-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lîngă ele un paloş şi-o lance ascuţită. Osemin-tele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormîntul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu 15.
Note
Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau, dealtminteri, socotiţi un fel de eroi naţionali, adică ai tuturor elinilor, pe cînd toţi ceilalţi au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă din-tr-un anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mîndrească cu vitejii săi. Intîraplările prin care trec Heracle şi Tezeu sînt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amîndoi zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără
de voia acestora.
Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cîntecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul viarei lucrări „Vieţi paralele”, unde sînt evocate şi alte figuri istorice, ca hicurg, Solon, Temistocle, Pericle etc.
Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, jiurtînd în mînă o măciucă sau o ghioagă de aramă ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos.
De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvîntul sinistru — ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi răufăcătorilor, care bîntuiau odinioară lumea. In amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliţă, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului.
Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborîţi de Tezeu erau socotiţi fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea cînd pâmîntul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste ţărmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. însă mama lui este Etra. (Etra se tîlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pămîn-tul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind între cerul albastru şi senin şi marea nesfîrşită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii : cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în apele marine. Iniţial deci, Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai tîrziu, aristocraţii au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocraţiei gentilice, şi apoi chiar al aristocraţiei funciare sclavagiste, ce cîrmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărîrea ca toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. In general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocraţia sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpînirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraţilor.
In tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cîntă sosirea fiului Etrei şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena.
Despre labirint, un palat cu multe culoare încîlcite, în care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda următoare.
Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin.
Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost cîntată de însuşi Homer în „Iliada” :
„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mîinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scînteie blînd ca oleiul.
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dînşii au săbii de aur la chingă de-argint atîrnate.
Joacă ei toţi. Şi aci-ndemînateci şi iute s-avîntă
Hora învîrtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mîna-i
Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjoară hora cea plină de farmec
„Iliada” în româneşte de G. Murnu, E.S.P.L.A., 1955.
Şi se desfată privind. De zei luminat cîntăreţul
Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cîntecul sună,
Se învîrtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.
Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa încîntătoare a fetei s-a aşternut un zîm-bet blînd. Zîmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta cînd, în curînd, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită.
Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei cărţi.
Colina lui Ares sau areopagul.
Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine.
Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături şi pe zeiţa Afrodita. Insă rar poate fi văzut ceva mai frumos decît întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad.
Legenda cu vulturul coborît din slavă peste mormîntul lui Tezeu — care nici nu ştim dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul — a fost născocită de aristocraţi. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon.
Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. în Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpîn de sclavi, cită vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizînd serbări, cînd mulţimea
striga :
„Nimic fără Tezeu ‘…. El este apărătorul oraşului Atena, al doilea
Heracle !…”
După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune ca’ în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe cîmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mîna dreaptă o lance, şi în cea stingă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, pînă ce aceştia au biruit.
Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Polignote. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au turnat în bronz. înfăţişarea sa, din a’ceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.