Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie,...
Recent Posts
Capitolul I
NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NO...
Mama mamutilor mahmuri de Mircea Santimbreanu
...
TRIFON HĂBĂUCUL
A fost odată, ce a fost, că de ...
GRĂDINA ZEIŢEI DE JAD
Grădina Zeiţei ...
legende povestite si rezumate despre Zeus, Castor si Polux, Prometeu, Tezeu si multi altii
Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru
legende, povestiri de citit latimp
- 10Threads
- 0Posts
lecturi pentru copii povesti pentru copii poezii pentru copii
Posts
Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie, şi cât au trăit au tot argăţit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, şi pace. De munci grele, de necazuri a murit şi omul, şi femeia. Şi au lăsat din urma lor un bordei şi un ogor. Orfan pe acest pământ, fără sprijin de nicăieri, a rămas şi un băiat al lor cu numele Ion.
Ce să facă băiatul singur? A semănat ogorul din jurul bordeiului cu grâu. La vremea lui a crescut grâul mare, frumos, o dragoste să te uiţi la el. De la rădăcină şi până la vârf avea numai spice de aur.
— Acuma, face Ion, să-mi caut o seceră bună, să secer grâul, să nu se scuture.A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumpărat o seceră şi se întorcea să pună lanul în clăi. Când colo, se uită el, grâul tot era scuturat de păsări, până şi paiele erau mâncate. A rămas băiatul sărac fără seamăn, de nu avea după ce bea o gură de apă.
Umblă el aşa necăjit cât umblă şi se gândeşte:
“O să semăn ogorul cu hrişcă şi tot o să strâng roadă anul acesta”. A semănat hrişcă şi a răsărit bine, a înflorit şi se arăta roadă multă, dar într-o noapte a dat o brumă şi s-a topit toată hrişca din vârf până în rădăcină.Amu văzuse băiatul că-i nevoie mare şi s-a pornit în lume. Şi a tot mers pe dealuri necălcate, pe văi neumblate şi a ajuns la o curte boie- rească. Acolo s-a oprit să argăţească un an. La un an, a primit simbrie un mânz. Bucuros s-a pornit el înapoi şi a poposit la o margine de pădure. Nişte lupi s-au repezit din pădure şi au mâncat mânzul. Ce să facă atunci sărmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argăţise. Stăpânul l-a primit şi i-a zis:
— Spune, Ioane, ce răsplată vrei, că ce îi cere ţi-oi da. Se uită Ion şi vede o piatră de moară.
— Nu ştiu, stăpâne, pe ce să slujesc, că la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moară să ne împăcăm să-ţi slujesc.
— Vai de mine, măi băiate, de ce să-ţi prăpădeşti munca în zadar, a răspuns stăpânul, alege şi tu altă plată.
— Pe vite nu mai slujesc, vreau să slujesc pe piatra cea de moară. S-au împăcat şi a argăţit băiatul cu tot înadinsul. După ce s-a împlinit slujba, i-a dat piatra cea de moară, şi Ion a dus-o şi a aşezat-o dinaintea bordeiului. Când venea cu cofele de la izvor, le aşeza pe piatră şi se uita bucu- ros la ele ca la o mare avere. Într-o bună zi, s-a ridicat o furtună năprasnică, cerul s-a înnourat, a început să tune şi să fulgere, şi a detunat piatra, de s-a făcut ea mici fărâme. Ion s-a uitat la piatra cea de moară şi, când a văzut-o numai bucăţi, a zis:
— Nici la pâine, nici la vite, nici la piatră seacă nu-mi stă norocul. O să mă duc în lume să-mi caut altă soartă, alt noroc.
ŞI şi-a pus în traistă ce a mai avut şi s-a pornit în lume şi mai amărât ca altă dată.
Dacă s-a pornit, a mers şi a tot mers, zi de vară până-n seară, şi a ajuns la o branişte domnească. Acolo un om punea fânul în stoguri.
— Măi, om bun, ajută-mă să stoguiesc fânul, să nu mă asfinţească soarele.
— Ţi-oi ajuta, de ce să nu-ţi ajut, că tot caut de lucru.
A tras căpiţele la stog şi până în seară a mântuit de clădit. Omul n-avea parale să-l răsplătească şi i-a dat un cocoş. Ion a luat cocoşul, s-a pornit mai departe şi a ajuns la curtea împăratului. A bătut în poartă şi a ieşit un strajnic.
— Ce trebuinţă ai?
— Vreau să vorbesc cu împăratul, să mă jeluiesc, să-i spun de necazurile mele.
Curtenii au închis poarta şi i-au spus că, de a îndrăzni să intre, o să-l asmuţe cu câinii şi o să-l pună la dubală.
Trei zile şi trei nopţi a stat Ion şi a aşteptat nebăut şi nemâncat la poarta împăratului.
Tocmai după trei zile l-a auzit împăratul strigând la poartă şi a întrebat:
— Cine-i acolo?
— Luminate împărate, de câteva zile stă un om şi aşteaptă să vorbească cu luminăţia voastră!
— Du-te şi îl cheamă!
Se duce strajnicul şi îi face ştiută porunca să vie în palat. Omul a intrat cu cocoşul subţioară, s-a închinat.
Împăratul l-a întrebat:
— Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară?
— Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept.
— Spune, ce pofteşti să afli?
— Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă...
Împăratul s-a încruntat:
— Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face.
Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele.
Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase.
Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:
— Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face:
— Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul.
Sihastrul de la foc întreabă:
— Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli?
— Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă.
— De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul.
Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti.
— Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie.
— Rămâi sănătos, moşule!
— Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos.
Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică,
îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra.
S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat:
— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat:
— Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte!
El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat:
— Facem nuntă?
— Facem.
Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului.
A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte.
— Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat.
Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis:
— Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame.
I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade.
Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte:
— Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom?
— Ia mănânc şi eu nişte fructe.
— N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă.
— Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi.
— Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi?
— Mă prind.
— Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui.
Ion a zis:
— Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc.
Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui.
Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.
Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat:
— Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde:
— Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări.
— Şi ce grijă ai?
— Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi.
Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1.
— Argate, pentru ce faci aceasta?
— Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele.
I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui.
Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară:
— De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face:
— Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber.
— Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai?
— Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama.
Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate.
— Ce faci?
— Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ.
Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga.
Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt.
La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care.
— Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept.
— Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare.
— Şi ce slujbă mai ai?
— Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas.
— D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă.
Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială.
A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii.
La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.”
La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe:
— Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu?
— Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate.
— Şi ce anume ai de făcut?
— Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat.
Ion îl şi apucă de gât:
— Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!?
L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise.
Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei.
Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică!
El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui.
Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile.
A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat:
— De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă?
— Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur.
— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?
— Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul.
— De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat?
— Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an.
— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
— L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an.
— Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările?
— Eşti de vină, că mi-ai luat femeia.
Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă:
— Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde:
— A lui Ion Săracul sunt!
— De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ.
Şi Zâna atunci a vorbit:
— E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă.
S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos.
A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat.
Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă.
— Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii.
— Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină?
— Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat.
L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul:
— Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat.
— Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva.
Ajunge el şi-i spune Zânei:
— Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie.
— Şi pentru ce?
— Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!
— Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit.
Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat:
— Ce doreşti, stăpână?
— Vedeţi dealurile din jurul palatului?
— Vedem.
— Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules.
În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion:
— Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie.
A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii.
— Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei:
— Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul.
— Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere:
— Of, of, of!
În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice:
— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.
— Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă?
— Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi?
— Mă prind.
Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat:
— Ai venit de bună voie?
— Ba de nevoie.
— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău.
Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur.
Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi.
— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
— Nu dorm, nu!
— Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit...
— Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru?
Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau.
— Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune.
Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi.
După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus:
— Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză.
Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci.
— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
— Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip.
Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi.
Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă.
— Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim.
— Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit.
Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat.
A bătut în poartă şi a strigat:
— Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur!
A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus:
— Fluier fermecat!
— Aud.
— Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii.
A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul.
— Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc.
Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn.
Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit:
— Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm!
S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie.
La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă:
— Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare.
Acesta era glasul fluierului fermecat.
Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă.
Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus.
Împăratul l-a întrebat:
— Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară?
— Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept.
— Spune, ce pofteşti să afli?
— Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă...
Împăratul s-a încruntat:
— Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face.
Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele.
Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase.
Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:
— Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face:
— Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul.
Sihastrul de la foc întreabă:
— Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli?
— Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă.
— De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul.
Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti.
— Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie.
— Rămâi sănătos, moşule!
— Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos.
Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică,
îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra.
S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat:
— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat:
— Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte!
El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat:
— Facem nuntă?
— Facem.
Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului.
A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte.
— Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat.
Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis:
— Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame.
I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade.
Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte:
— Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom?
— Ia mănânc şi eu nişte fructe.
— N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă.
— Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi.
— Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi?
— Mă prind.
— Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui.
Ion a zis:
— Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc.
Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui.
Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.
Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat:
— Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde:
— Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări.
— Şi ce grijă ai?
— Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi.
Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1.
— Argate, pentru ce faci aceasta?
— Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele.
I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui.
Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară:
— De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face:
— Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber.
— Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai?
— Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama.
Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate.
— Ce faci?
— Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ.
Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga.
Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt.
La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care.
— Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept.
— Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare.
— Şi ce slujbă mai ai?
— Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas.
— D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă.
Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială.
A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii.
La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.”
La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe:
— Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu?
— Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate.
— Şi ce anume ai de făcut?
— Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat.
Ion îl şi apucă de gât:
— Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!?
L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise.
Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei.
Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică!
El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui.
Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile.
A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat:
— De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă?
— Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur.
— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?
— Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul.
— De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat?
— Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an.
— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
— L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an.
— Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările?
— Eşti de vină, că mi-ai luat femeia.
Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă:
— Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde:
— A lui Ion Săracul sunt!
— De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ.
Şi Zâna atunci a vorbit:
— E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă.
S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos.
A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat.
Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă.
— Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii.
— Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină?
— Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat.
L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul:
— Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat.
— Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva.
Ajunge el şi-i spune Zânei:
— Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie.
— Şi pentru ce?
— Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!
— Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit.
Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat:
— Ce doreşti, stăpână?
— Vedeţi dealurile din jurul palatului?
— Vedem.
— Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules.
În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion:
— Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie.
A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii.
— Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei:
— Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul.
— Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere:
— Of, of, of!
În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice:
— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.
— Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă?
— Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi?
— Mă prind.
Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat:
— Ai venit de bună voie?
— Ba de nevoie.
— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău.
Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur.
Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi.
— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
— Nu dorm, nu!
— Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit...
— Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru?
Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau.
— Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune.
Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi.
După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus:
— Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză.
Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci.
— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
— Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip.
Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi.
Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă.
— Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim.
— Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit.
Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat.
A bătut în poartă şi a strigat:
— Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur!
A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus:
— Fluier fermecat!
— Aud.
— Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii.
A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul.
— Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc.
Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn.
Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit:
— Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm!
S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie.
La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă:
— Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare.
Acesta era glasul fluierului fermecat.
Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă.
Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus.
povestea audio o puteti asculta aici............
Capitolul I
NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG.PLECAREA PE MARE ŞI NAUFRAGIUL.SALVAREA ECHIPAJULUI ŞI DEBARCAREA LINGĂ YAR-MOUTH.
M-am născut în l632,în oraşul York,dintr-o familie foarte bună.Tatăl meu nu-şi avea obîrşia în acest oraş,ci se născuse la Bremen şi se stabilise mai târziu la Huli,unde ajunsese,datorită negoţului,în stăpînirea unei frumoase proprietăţi.Părăsind negoţul s-a mutat la York,unde s-a însurat cu mama.Familia mamei,Robinson,era foarte cunoscută în acea regiune.De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutzntaer,nume care apoi a ajuns,prin obişnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia,acela,de Crusoe,aşa cum ne zicem şi ne scriem noi înşine numele şi aşa cum m-au chemat totdeauna cunoscuţii.
Am avut doi fraţi mai mari.Cel dintîi a fost locote-nent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra,comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart,şi a fost ucis în bătălia de lingă Dunkerque,purtată împotriva spaniolilor.N-am ştiut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate,după cum nici părinţii mei n-au ştiut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine.
Fiind al treilea fiu şi nepregătit pentru vreo meserie,capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstruşnice.Tata,om mai în vîrstă,mi-a dat o creştere aleasă.Am învăţat acasă şi apoi la şcoala din oraş,tata voind să mă facă om de legi.Eu însă nu mă gîndeam la nimic altceva decît să plec pe mare,şi această aprigă dorinţă mă făcea să înfrunt toate poveţele tatei,ba chiar şi poruncile lui,precum şi îndrumările şi rugăminţile mamei şi ale prietenilor mei.O ursită rea părea să mă mîne în această năzuinţă a firii mele,îndreptîndu-mă căttre acea viaţă năpăstuită,de care trebuia să am parte mai târziu.
Tatăl meu,om înţelept şi cu scaun la cap şi greutate la vorbă,mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimţea la mine.Într-o dimineaţă mă chemă la dînsul în cameră,unde era ţintuit din pricina gutei,şi-mi vorbi cu multă dragoste şi înţelepciune.Mă întrebă ce alte motive,în afară de acest dor de ducă,mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească şi ţara,unde puteam avea atîtea legături de prietenie,precum şi putinţa de a ajunge la o frumoasă situaţie materială,muncind,dar ducînd în acelaşi timp o viaţă plăcută şi tihnită.Mi-a arătat că numai oamenii,fără nici o nădejde şi oare nu mai au încotro,sau aceia care năzuiesc după bogăţii nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini,în căutare de aventuri,pentru a se sălta prin grele încercări şi a-şi căpăta faimă folosind căi neobişnuite.Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam,căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau,mai bine-zis,una superioară vieţii de rînd.Prin îndelungata sa experienţă — îmi spunea tata — el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului,ea nelăsînd pradă pe om nici suferinţelor,,grijilor şi greutăţilor pe care le întîmpină cei din păturile muncitoare,şi nici mereu împovărată de orgoliul,stricăciunea,ambiţia şi invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii.
Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sînt împărţite între lumea de sus şi lumea de jos,pe cînd cei din starea mijlocie au parte de cele mai puţine nenorociri.Aceştia nu sînt supuşi la atîtea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care,fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfrîu,fie,dimpotrivă,prin munca grea şi lipsuri,îşi descumpănesc viaţa,drept firească urmare a felului lor de trai.Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuţile şi bucuriile de tot felul.Pacea şi belşugul îi sînt prietene,iar cumpătarea,liniştea,sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii între semeni îi ţin mereu tovărăşia.Apufcînd această cale,oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc.Ei nu sînt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a capului,nefiind vînduţi unei vieţi de robie pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică,şi nici nu sînt hărţuiţi de tot felul de în-tîmplări uluitoare,ce răpesc sufletului liniştea,iar trupului odihna.Nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei nemăsurate,ci trec liniştit şi uşor prin viaţă,gustîndu-i dulceaţa fără de amărăciune,simţindu-se fericiţi şi învăţînd din experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită.
M-a rugat apoi cu toată stăruinţa şi dragostea sa nu-mi bat joc de tinereţea mea şi să nu mă arunc cu dinadinsul în cine ştie ce nenorocire,de care eram scutit datorită vieţii ce o aveam acasă şi stării sociale în care mă născusem.Mi-a dat a înţelege că nu eram nevoit să-mi cîştig pîinea şi că este gata să mă ajute cu bani şi să facă ce-i va sta în putinţă ca să-mi găsesc un rost în viaţă pe potriva sfaturilor lui,iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea,vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea el se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune şi prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greşit,care ar fi spre paguba mea.În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă,el era gafe să-mi dea tot sprijinul.Dimpotrivă,dacă nu-l ascultam,el nu mai putei fi vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi.În sfîrşit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare,care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare şi fusese ucis în Flandra.Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greşit.Nu voi avea însă parte de biriecuvîntarea lui Dumnezeu şi va veni poate o vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de dînsul în ziua aceea,dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta sau mîngîia.
Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre,mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele meu.În clipele acelea,tata nu-şi putea închipui cît de profetice erau ultimele cuvinte.După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc şi nici pe cineva care să mă mîngîie,s-a oprit,copleşit de emoţie,şi mi-a zis că este prea mişcat ca să mai poată adăuga ceva.
Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte ? De aceea m-am hotărît să nu mă mai gîndesc la plecare şi să mă statornicesc acasă după cum mă povă-ţuise tata.Dar,vai ! peste cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese.Şi pentru a ocoli o altă discuţie cu lata,m-am hotărît să fug de acasă — şi asta peste cîteva săptămîni.
N-am făcut-o totuşi prea în grabă,aşa cum îmi era imboldul,ci,prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune,i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig,încît nu mai sînt în stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărîre,ca să o duc pînă la capăt,că tata ar face mai bine să-mi dea consimţămîntul său decît să fiu nevoit a pleca fără voia lui,că am împlinit optsprezece ani şi că e prea tîrziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar,şi să fie sigură că şi chiar dacă aş încerca,tot nu aş duce lucrurile la bun sfîrşit,ba aş fugi cu siguranţă de la stăpîn,ca să plec pe mare.Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie şi aş constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu,atunci nu aş mai pleca niciodată şi aş făgădui în acest caz să-mi recîştig prin toată sîrguinţa timpul pierdut.
Mama s-a mîniat grozav şi mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei.El cunoştea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea.Se mira biata mamă cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea avută cu tatăl meu,care-mi arătase atîta dragoste şi bunătate.Dacă,însă,ţineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc,ea nu mai vedea nici o scăpare pentru mine,arătîndu-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimţămîntul lor şi că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele.Nu voi putea spune niciodată — zicea ea — că am avut învoirea mamei mele,cînd tatăl meu se arătase împotrivă.
Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata,am aflat mai tîrziu că mama i-a pomenit totuşi despre convorbirea noastră şi că el,foarte necăjit,i-a răspuns oftînd : „Băiatul nostru ar putea fi atît de fericit acasă.Daca pleacă,va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată.Eu nu pot consimţi la una ca asta".
Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit,între timp refuzasem toate ademenirile şi propunerile, discutînd adesea înfocat cu tata şl mama,care se împotriveau planurilor mele.Într-o zi m-am dus din întîm-plare la Huli,şi asta fără nici un gînd rău.Acolo m-am întîlnit cu un tovarăş de şcoală,care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său.M-a îmbiat să plec cu el,în mod gratuit.Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc părinţii cerindu-le voia şi binecuvîntarea,m-am urcat pe corabie,într-un ceas rău,la 1 septembrie 1651.Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme şi nu s-au terminat mai tîrziu ca în viaţa-mi de tînăr aventurier la care pornisem.
Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber,că s-a şi iscat un vînt puternic,iar marea a început să spumege.Cum nu mai călătorisem pînă atunci pe mare,mă simţeam bolnav şi la trup,şi la suflet,precum şi nespus de înspăimîntat.Mă gîndeam la greşeala pe care o săvîrşisem şi cum mă ajunsese pedeapsa cerului,pentru că-mi părăsisem casa părintească şi nesocotisem datoria de fiu.Îmi aminteam de poveţele tatei şi de rugăminţile mamei.Conştiinţa mea — poate pe atunci mai puţin nesimţitoare decît a ajuns mai apoi — mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părinteşti şi-mi călcasem datoria faţă de Dumnezeu şi de tatăl meu.
În tot acest timp,furtuna se înteţea şi valurile săltau,deşi nu atît de sus,cît mi-a fost să văd de multe ori mai tîrziu şi nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste cîteva zile.Oricum,a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine,marinar începător,care nu văzusem niciodată aşa oeva.Mă aşteptam ca fiecare val să ne înghită şi,la fiecare cădere a corăbiei în golul valului,eram sigur că ea nu se va mai ridica..
Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde,făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta şi voi ajunge să pun iarăşi piciorul pe uscat,mă voi duce de-a dreptul acasă şi cît voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie,că voi asculta de poveţele tatei şi niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferinţe.Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părinteşti despre tihnita viaţă a păturii mijlocii,într-adevăr,tata dusese o astfel de viaţă,la adăpost de furtunile mării şi de năpastele pămîntului.Eram hotărît să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit.
Aceste gînduri înţelepte au durat atît cît a bîntuit furtuna şi chiar niţeluş după aceea.A doua zi însă vîntul s-a domolit,marea s-a liniştit şi eu am început să mă obişnuiesc cu viaţa cea nouă.Toată ziua însă am rămas pe gînduri,mai ales că mai simţeam încă răul de mare.Spre seara s-a înseninat şi vîntul s-a potolit cu totul,iar asfinţitul era fermecător.Soarele apunea în limpezimi şi tot astfel a răsărit în dimineaţa următoare.Fiind vînt puţin,marea liniştită înfăţişa în bătaia soarelui o privelişte ce mi se părea încîntătoare.
Dormisem bine noaptea,nu mai sufeream de rău de mare şi eram vesel.Priveam uimit întinderea apei acum liniştită,dar care fusese atît de răscolită cu o zi înainte.Bunele mele hotărîri începeau iarăşi să se clatine.Tocmai atunci se apropie de mine tovarăşu-mi de călătorie,care,de fapt.mă ispitise la rău.Bătîndu-mă pe umăr,mă întrebă : „Cum te simţi după toate astea,Bob ? Pun rămăşag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a bătut oleacă de vînt,nu-i aşa ?" „Oleacă de vînt,astfel numeşti tu furtuna aceea îngrozitoare ?" l-am întrebat nedumerit.
„Ce furtună,prostuţule ? N-a fost nimic.Dacă ai corabie bună nu-ţi pasă de puţintel vînt.Eşti încă marinar de apă dulce,Bob.Hai mai bine să luăm un punch şi să uităm de necazuri.Ia te uită ce frumos e acum !"
Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieţii mele,voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc şi mi-am înecat în băutură toate hotărîrile luate în timpul furtunii.Cit de repede s-a liniştit marea după furtună,tot aşa de repede mi-a dispărut şi frămîntarea sufletească.Şi,uitînd frica de a pieri în valuri,mi s-au trezit vechile dorinţe,dînd cu totul uitării hotărîrile luate.
Am mai avut îndoieli şi remuşcări între timp.M-am dezbărat totuşi de ele ca de un vis urît.M-am dedat băuturii,iar tovărăşia celorlalţi m-a făcut să uit de toate.De altfel,în cinci sau şase zile am devenit cu de-săvîrşire stăp'in pe mine însumi,nemaivoind să mă las tulburat de nimic.
Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare.Aceasta trebuia să fie atît de covîrşitoare,încît pînă şi cel mai înrăit om ar fi putut să-şi dea seama de primejdie şi să vadă încotro era calea mîntuirii.
Mama mamutilor mahmuri de Mircea Santimbreanu
De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.
Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»
Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.
La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba:
— Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei?
Într-una din zile un nor îi răspunse:
— I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de
flori.
— Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă.
— Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii...
— Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi?
— Defel. Nici nu-i ating.
— Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi.
— Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba.
— Ce e aceea iarbă?
— E ca un covor de zăpadă verde şi moale.
— Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant.
— Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.
Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată?
— Şi ce mai fac copiii?
— Se joacă în nisip.
— Ce e nisipul?
— O pulbere caldă ca o zăpadă de aur.
— Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa?
— Nu, copiii nu mai poartă paltoane.
— Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă,
trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpezile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.
Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.
Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.
De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe!
— Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele
lor, uşor ca o blăniţă albă de miel.
Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria.
— Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an.
Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă.
Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...
puiul de girafă
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.
— Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă.
— Fac un drum. Un drum nou.
— Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar elefantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit.
Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind:
— Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri niciodată. Şi plecă.
Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam.
— Ei,ce faci acolo dumneata?
— Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă.
— Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi:
— Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.
Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădurice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi subţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile.
Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe:
— Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul!
Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul,
hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră:
— Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine?
— Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în — mulţumesc.
— Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord?
— Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt:
— Da.
risipitorul
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pentru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare:
— Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune?
— Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci.
— Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba.
— Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare.
— O raţă într-o grădiniţă?
— Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul!
— Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.
— Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit?
— Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare.
— Un purceluş în grădiniţă?
— Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate?
— Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea!
— Şi cine a dat acest răspuns anapoda?
— Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa:
— Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc.
— Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate!
— Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.
nu pooot!
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajungea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă.
Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi neputinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii.
Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.
Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate:
— Nu pooot!
Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt.
— Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel:
— Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul.
Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul.
— Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata!
A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cărămizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură:
— Nu pooot! Bunico, nu pooot!
Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt.
— Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile.
În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete.
— Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu.
Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie:
— Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură
dată...
Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alunecară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!»
Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon,
se ivi o macara.
— Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am.
Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:
— Nu pooot!
În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator.
— Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase.
Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon.
— Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea.
— Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea?
În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu
poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor:
— Nu pooot!
Sosi atunci în grabă un tractor:
— Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm.
— Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul.
— Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja.
— Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească.
— Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza.
Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise.
Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau:
— Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini?
— Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş.
— Şi dumneata?
— Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă...
— Dar fetiţa nu poate?
— Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balonul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm.
— Pînă cînd?
— Pînă izbuteşte singură.
— Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă?
— Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul.
Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului.
— Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei.
— Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură.
— Ai putut?
— Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon.
Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le
privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor.
Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă...
Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini.
Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...
TRIFON HĂBĂUCUL
A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se-ntîmplă în lume. Şi muierea era foarte isteaţă şi din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era şi băutor, încît biata muiere se luase de gînduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l şi dobza cînd i da mîna. Şi muierea cerca cu el şi cu buna, cu frumuşelul, dar nerodul nerod rămîne şi-n ziua de Paşti! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mîncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mîne şi-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de rîsul lumii.
Drept aceea răbda şi-l mai probozea şi-l mai învăţa: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu eşti copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac şi alţi oameni, nu fi tot prost!”
Într-o posomorîtă zi de toamnă, ningea şi bătea vîntul de gîndeai că piere lumea şi ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineaţă şi clătind pe nerodul din pat îi zice:
— Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul şi mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc!
El însă, de sub ţol, somnuros cum era, îi răspunde:
— Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii şi tu!
— O! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ţi-ar fi chiar ruşine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu cît un urs şi eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergînd la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te şi te cară, că azi rîde dracul de noi!
— Apoi te ascult dară, – zise Trifon. Şi se îmbrăcă el încetinel, îşi înjugă boii şi merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic şi mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecît. Cînd să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare şi punîndu-se pe car, îi zice:
— Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mînc, că de mare folos ţi-oi fi la vreme de lipsă. Şi hăbăucul nu se gîndi la paguba ce ar avea-o dînd boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou şi cum să-şi ducă carul? Deci îi răspunse vulturului:
— Ei bine, eu poate că ţi l-aş da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele pînă acasă şi ce să zică muierea?
— Numai de atîta te plîngi? zise vulturul, carul ţi-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul!
— Apoi mîncă-l dar!
Ţipă odată vulturul şi se adunară mai mult de douăzeci de vulturi şi-ndată-i mîncară boii amândoi.
— Ei duceţi-mi carul acasă, – zise prostul, – ori de ce mi-aţi mîncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicînd:
— Îţi mulţumim, frate că şi noi ţi-om prinde bine odată.
Rămas nerodul singur lîngă car, începu a se gîndi ce să facă? „Tot sînt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor şi acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu fraţii ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Aşa zise nerodul şi se duce pînă ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiţă de fîn. El aprinse fînul. În fîn erau o mulţime de şerpi, se adăpostiseră peste iarnă şi cînd simţiră fumul şi fierbinţeala, începură a ieşi unul cîte unul din foc. Dar care cum ieşea, îl lovea nerodul cu săcurea şi-l omora. Mai în urmă-şi scoase capul din fum un şarpe mai mare, uriaş şi i se rugă nerodului:
— Frate, cruţă-mi viaţa şi mă lasă slobod, că-ţi dau avere cît ai putea duce: îţi dau turme de oi, ciurde de boi şi bani, cîţi-i putea duce-n spate.
Şi ajută nerodul la şarpe să iasă din foc şi se luă tot după el, haidi, hai! prin crînguri şi prin desişuri, pînă ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineaţă-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămînd şi ostenit după un şarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi şti ieşi de-aci? Nu ştiu pe unde am venit, nu mă pot nici mişca din loc”, că era înfundat într-un desiş, lîngă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul şi-i zice:
— Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap.
— Să fii afurisit, mişelule, mă lăsaşi fără boi, acum vino şi mă mănîncă şi pe mine, că tot nu mai pot ieşi de aci la lume!
— Ba nu te voi mînca, ci hai, sui pe mine călare şi eu te voi duce la tata şarpelui celui uriaş, pe care l-ai mîntuit tu azi; el e împăratul şerpilor şi dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi şi cu ciurde de boi şi cu bani cîţi vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toţi bogaţii din lume. Trifon hăbăucul (că aşa-i era numele) se sui călare pe vultur şi-ntr-o minută fu lîngă curţile împăratului şerpilor.
— Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ţi-am spus, să nu lăcomeşti la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul şerpilor. Şarpele cel tînăr îl cunoscu şi zise către bătrînul:
— Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun şi-l miluieşte cu ceva, că e un om sărac şi de omenie. Şi împăratul şerpilor îmbie pe Trifon numaidecît să şează şi-i zise:
— Fiindcă eşti om de omenie, iată-ţi dau o turmă de oi şi o ciurdă de boi şi bani cîţi vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate! Sînt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atîtea vite, ar zice, că le-am furat, dar nici nu aş avea cu ce să le ţin, banii încă sînt grei şi eu sînt slab, – dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea. Împăratul şerpilor se mînie foc pe el pentru această cutezare şi voi ca să-l mănînce, dar totuşi la ruga copilului nu-l mîncă, ci-i dete mărgeaua şi-l slobozi din curţi.
Deloc se întîlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el şi veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse.
Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămîne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii şi oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi aşa foame! Fă-mi acum de mîncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preţ, iar acolo se întinde o masă cu fel de fel de mîncări şi băuturi, cu muzicanţi şi cu veselie de să tot trăieşti. Şi unde mi se pune Trifon a mînca şi-a trăi bine şi-a cînta după muzică, de gîndeai că-i un crai. „Totuşi e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ţine pe vulturul, care m-a învăţat s-o cer!” Îşi strînse apoi masa şi se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază şi alţii ce domneşte ştie el trăi. Şi-şi face voie bună, uitînd de toate supărările de pînă atunci. Mulţime de oameni se adunară pe lîngă el şi se minunau de traiul lui cel bun.
Doamne, şi multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul şerpilor şi dacă a şi ajuns cineva şi-a pus capul pentru ea şi tot n-a căpătat-o.
Pe cînd îşi petrecea Trifon mai bine, iată că se iveşte un om cu o sabie ruginită şi-i zice:
— Măi fărtate, să schimbăm, uite-ţi dau sabia şi tu să-mi dai mărgeaua.
— Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon.
— O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci.
— Aşa? Atunci schimbăm! Şi schimbară numaidecît. Dar îndată ce-şi văzu Trifon sabia în mînă, îi porunci să omoare pe omul care l-a înşelat cu mărgeaua. Şi sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon îşi luă mărgeaua.
Acum avea şi mărgea şi sabie.
Mergînd mai departe se-ntîlneşte cu alt om, care avea un băţ mare de-a umăr şi o cîrjă mică în mînă:
— Buna ziua frate, zise cel cu beţele.
— Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două beţe?
— Mă duc să-ntîlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua şi să-i dau lui beţele.
— Eu sînt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sînt beţele acestea?
— Hei, frate, de mare folos sînt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ţi fleceşte mai tare cucuruzele decum ţi-i dobzază aceste beţe şi cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea.
— Dacă stă treaba aşa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Şi schimbară. Dar după ce căpătă beţele, porunci la sabie şi deloc îi tăie capul şi-i luă mărgeaua înapoi.
Acum avea mărgea, sabie şi două beţe şi plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult şi se-ntîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap şi neşte desagi tot ţiră-n spate.
— Bună ziua, frate!
— Să trăieşti cu bine, frate!
— Dar unde mergi cu desagii aceia răi şi cu pălăria asta rea?
— Merg să mă-ntîlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el.
— Şi de ce folos sînt aceste?
— Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane cîtă frunză şi iarbă, tot înarmaţi pînă-n dinţi.
— Dacă-i aşa, hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua.
Şi schimbară numaidecît. Dar după ce se văzu Trifon şi cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi îşi luă mărgeaua şi se cam mai duse.
Nu merse încă mult şi se întîlni cu alt om purtînd un zbici grozav de mare pe umăr.
— Bună ziua, frate!
— Să fii sănătos, frate!
— Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav?
— Merg, doară voi întîlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba?
— Eu sînt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău?
— O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morţi, ori oameni, ori dobitoace.
— Dacă e aşa, hai să schimbăm, iată mărgeaua şi dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi şi porunci săbiei să-i taie capul şi-şi luă mărgeaua.
Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cît ce-l zări îi ieşi-nainte suduindu-l şi ocărîndu-l:
— O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap şi desagii-n spate ca un cerşitor; dar sabia aceea de unde-o ai, parcă te-a făcut dracul şi cătană! Nu-i alt modru, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, beţivule?! El însă se făcu a nu o vedea şi a nu o auzi, ci intră în casă, se aşeză după masă şi zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mîncare”, şi îndată se umplu masa de mîncări şi băuturi, iar bănzile ziceau de gîndeai că atunci e nunta dracului. El mînca şi se veselea, dar muierea mai văzînd şi una ca asta, nu se putu stăpîni a nu începe din nou la el:
— Beţivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mîncări şi pe băuturi şi încă mai aduci şi bănzi în casă, şi-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise:
— Tu muiere, fii cu minte, că de te mîncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plînge, mai bine vino şi tu şi mîncă şi bea şi te desfătează, mulţumeşte lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliţă nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule şi cîte-i vineau la gură. Atunci şi Trifon îşi ieşi din răbdare – şi era poznaş cînd pierdea răbdarea, îi zise dar cîrjei:
— Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguţa mea de muiere. Iar bîta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunîndu-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinţii şi fraţii ei şi le spuse că Trifon a bătut-o şi că şi-a vîndut boii şi i-a dat pe mîncări şi beuturi şi încă a venit cu bandă acasă. Fraţii ei numaidecît veniră cu bîte să bată pe Trifon, ba să-l şi omoare de l-or putea. Dar Trifon văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine.
La larmă şi la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi şi cu bîte să vază ce hoţ e acela la care strigau fraţii muierii, tot hoţ şi tîlhar.
Dar o păţiră cît se poate de rău, căci el le ieşi-n cale înarmat cu sabia, cu bîtele şi cu pălăria şi cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor:
— Să ştiţi voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap şi toţi se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruţat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului:
— Ei, vedeţi acum, ce putere mare aveţi voi? Primarul plîngea văzînd atîta moarte deodată şi temîndu-se că şi rîndul lui vine. Plînse dar primarul, plînse mult, pînă-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mîna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicînd:
— Fii bun, Trifoane şi învie pe nemernicii ăştia, ce veniră cu gînd rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise:
— Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare cîte odată şi pe care din cei împietriţi cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu şi: la drum copile! nu se mai oprea pînă-acasă după cuptor de frica lui Trifon.
Dar sătenii nu putură suferi o ruşine atît de mare, să tremure ei toţi înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ţinură sfat în ascuns, vedeţi dumneavoastră cum ţin toţi păcătoşii şi ticăloşii în ascuns, închişi în casă şi cu ţundre-n ferestri şi şoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mîntuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceţi aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră şi scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decît împăratul cu toate armezile lui.
Şi nu trecu multă vreme şi-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Şi Trifon îşi băgă mărgeaua în şerpar, încinse sabia cea ruginită la brîu, luă pălăria cea stricată pe cap şi desagii pe umăr, asemenea bîtele şi zbiciul şi plecă. Cînd ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru şi nici nu-şi luă pălăria de pe cap, că-i zise:
— Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise:
— Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerşitor eşti? nebun eşti, ori cum de umbli cu atîtea bîte şi zbiciuri şi nici nu-ţi iai pălăria din cap?!
Iar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate, nu sînt cerşitor, că sînt mai tare şi mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asupreşti tu ţara; nu sînt nici nebun, ci tu eşti nebun, fiindcă crezi că vei împărăţi pînă la sfîrşitul vieţei, cu toate că eu încă azi îţi voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu eşti mai mare decît mine şi va fi vai de pielea ta cînd o voi arunca.
Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci:
— Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe şi cu nebunii.
Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului:
— Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne ştim odată răfuiţi, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mînie foc şi-i porunci să iasă afară la cîmp şi comandă cătanele să iasă şi ele în cîmp şi să-l împuşte. Pînă se puneau cătanele împăratului în rînd de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos şi rîdea de ei; iar cînd le comandă împăratul să puşte… atunci îşi luă Trifon pălăria din cap şi toţi amorţiră ca morţii, afară de împăratul, că aşa vruse Trifon.
Să fi văzut acum pe împăratul cum plîngea, căci ştia că fără cătane şi el e pierit, îi zise dar lui Trifon:
— Să te lupţi tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar aşa cu vorba.
— Bucuros, zise Trifon, iată ţi le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, şi Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le porunceşte să stea-n loc şi stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos şi se făcură cătane cîtă frunză şi iarbă şi văzînd împăratul şi una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vîrful capului şi începu a plînge şi-a zice:
— Vino, Trifoane să-ţi dau avere, că văd că eşti mai tare decît mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îţi dau şi jumătate împărăţia, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse:
— Din partea mea pace poţi avea, că nu rîvnesc la calicia ta, ca totuşi să nu zici că sînt mînios, iată primesc o căruţă cu doi cai ş-un car cu doi boi. Şi i-a dat împăratul şi s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruţa umblă în lume-n sus şi-n jos, mai tînăr şi mai frumos decît fusese pîn-atunci.
Scrisă în comuna Pănade, lîngă Tîrnava Mică în Ardeal.
AFLATUL
În vremurile cele bătrîne, cînd umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi pînă la mormînt, în acele vremi a avut loc întîmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiţi deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sîncel, colo lîngă Blaj, în Ardeal.
Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe cînd nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine ştie de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia şi se face tină pînă în glezne, de abia mai putea păşi. Ba dă Dumnezeu de vine şi drăguţa de noapte şi el tot nu mai soseşte acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimereşte însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai uşor văzîndu-se-n sat şi începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plîngeau copiii, al cincilea avea chiar mort şi nimeni nu voieşte a lăsa pe boier de mas. Tot bătînd la uşi şi la fereşti şi, lătrat de cei cîni, părîndă satul întreg; numai o căsuţă se mai vedea în capul satului, la care să nu-şi fi cercat norocul. Merse şi acolo pînă la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului şi-un bărbat stînd lîngă foc, iar lîngă pat o muiere bătrînă. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă:
— Dormi, bade?
— Ba nu, dar de ce?
— Să faci bine să mă laşi de mas, că plouă de cură afară şi bate vînt şi e-ntunerec de nu-ţi vezi nuna, încît nu-i modru să mai pot merge pînă se lumină de ziuă şi cîtu-i satul de mare m-am rugat la toţi oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata.
— Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpînul casei, dar vezi că muierea mi se trudeşte cu durerile naşterii, moaşa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudeşte şi nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar cînd avem o astfel de întîmplare.
— Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară şi nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr şi în tindă.
Atunci moaşa ţipă de bucurie: Mulţam Doamne! şi muierea din pat oftează o dată şi-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie.
Născuse muierea un fecioraş frumos şi sănătos de pare că să te tot uiţi la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiţi fiind de priveghere, toţi se aşează care pe unde pot şi adorm ca duşi din lume. Boierul fu culcat pe o laviţă la fundul casei sub fereastră. Cîntatul cocoşului de miezul nopţii nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Cînd încetă cocoşul cu cîntatul, vin ursitoarele la fereastră şi încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic şi frumos se va face şi foarte cuminte, dar şi norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Şi va moşteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”.
După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc şi boierul rămase cam supărat, văzînd ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cît fu noaptea de mare nu dormi cît ai coace-un ou, ci se tot gîndea şi se răzgîndea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moştenească averea. De abia a aşteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din aşternut, boierul începu:
— Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gîndit ce bine ar fi dacă mi-aţi da voi mie copilaşul acesta, voi sînteţi săraci şi tineri, puteţi încă să mai aveţi copii destui, dar eu sînt boier avut şi nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aş ţinea şi l-aş creşte ca pe un cocon, dacă mi l-aţi da mie; ce ziceţi?
— Doamne fereşte-ne, boierule, ziseră bărbatul şi muierea cu un glas: doară n-am ajuns pînă într-atîta să ne dăm pruncuţul nostru cel dintîi! Nu mai grăi de acestea, să te ţină Dumnezeu.
— Ian staţi, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim aşa, iată aci o sută de galbeni, da-ţi-mi copilul şi fie ai voştri. Zicînd boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoşi şi sclipitori, de la soare pare că te-ai fi putut uita o ţîră, dar la ei ba.
Văzînd oamenii noştri banii cei mulţi şi frumoşi, de cari ei nu avuseră în viaţa lor, îşi gîndiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu ştiu cînd vom mai vedea. Şi adunară banii şi dădură pruncuţul înfăşat boierului, care se cam duse cu el.
— Mulţam, Doamne, zise boierul ieşind din casă, mulţam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moştenească el averea mea!
După ce ieşi din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaş în scorbura unui lemn borţos şi se duse mai departe gîndind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare şi copilul murind în scorbură nu-i va moşteni averea. Dar Dumnezeu e părintele şi sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cît bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei şi auzind plîns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei:
— Mă băiete, ian ascultă şi tu, pare că aud ceva glas înăduşit, ca şi cum ar fi plîns de copil mic, ascultă şi tu c-auzi mai bine.
— Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutîndu-l, mai bine să ne facem cruce şi să zicem: feri-ne Doamne!
— Aşa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plînge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce şi-l închinăm în stani şi bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Şi-ncepură amîndoi, tata şi feciorul a-şi face cruce şi a-l căuta zicînd „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit şi scoţîndu-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el.
— Mulţam, Doamne, ziseră atunci amîndoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mîntui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfăţişat bine, l-om boteza, că Dumnezeu ştie botezatu-i ori ba şi apoi l-om apleca la oi ca pe miei şi bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorinţă de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Şi-şi făcură păcurarii cruce şi plecară la părău unde-l botezară şi-i puseră numele „Aflatul”.
Şi creştea Aflatul ca din poveste de iute şi se-ntărea şi era din ce în ce mai mare şi mai frumos, hrănit cu laptele de oaie şi legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deştepta, pe ei începu a-i cunoaşte, în munţi se deprinse a umbla în picioare, jucîndu-se cu mieii şi cu iezii; de la mierlă învăţă a cînta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăţă a zice moş Gligor. Aflatul creştea ca din apă şi nu se scobora din munţi de la turmă nicicînd. Cînd era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stînă să-şi vază turma. El nici nu ştia de Aflatul ciobanilor. Dar cînd îl văzu întrebă pe moş Gligor:
— Moşule, al cui e feciorandul acesta?
— Al nostru, boierule, e al nostru şi al lui Dumnezeu sfîntul.
— Cum al vostru? Eu ştiam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru?
— D-apoi iac-aşa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare şi fiindu-ne milă de el, l-am crescut şi-acum de cînd a apucat măricel ni-e de mare trebuinţă la turmă; el cu Pahon umblă la oi şi eu rămîn la stînă de fac caşul şi de-ale mîncării pînă vine vremea mulsului.
Cînd auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sîn ca un şarpe. Dar peste puţin îşi reveni iar în fire şi zise către moş Gligor:
— Ştii ce, moş Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l ţin la curtea mea, că nu capăt argat cu credinţă; el ştiu că-mi va fi cu credinţă, voi l-aţi crescut în frica lui Dumnezeu şi ştiu că nu m-a fura.
— O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorinţă; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum.
— Mă, moş Gligor, ştiţi bine că vi-l pot lua şi cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine şi mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice.
Moş Gligor, care nu avusese-n viaţa lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cîndva, lăcomi la suta de galbeni şi primind-o zice:
— Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă.
— Nu aşa moş Gligor: îl vom trimite c-o carte pînă la cucoana mea, la boieriţa, şi-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum ştiu muierile şi el nici că se va mai gîndi la voi şi la turmă.
Învoiala fu făcută. Pahon şi Aflatul nu ştiuseră nimic de unealta boierului cu moş Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură în patru şi-o dete lui moş Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă.
— Mă Aflatule, strigă moş Gligor, mă, ian hai încoace. Şi după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hîrtie scris pe de-o parte şi-mpăturat, zicîndu-i:
— Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămînă, iar tu să stai acolo pînă se va reîntoarce boierul şi după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi şi vei veni la oi; înţelesu-m-ai?
— Înţeles, moş Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicînd în sat între oameni, nici nu ştiu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îţi spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar.
Moş Gligor scăpă o lacrimă, dar simţind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o şterse şi-apoi zise:
— Du-te tu, dragul moşului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim şi-n locurile dumisale; apoi doară o săptămînă, două, nu-i un cap de lume, pînă va veni boierul, ci tu fii cuminte şi credincios jupînesei boieriţe.
Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătîndu-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu şi spunîndu-i că acela e al bisericii, iar lîngă biserică sînt casele boierului, singure cu două rînduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curţile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alţi boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupînesei.
S-a dus.
Boierul îşi căută de cale zicînd un: „mulţam, Doamne”, şi gîndind în mintea iui: „acum tot nu scapă”. Moş Gligor încă zise un „mulţam Doamne” şi arătă lui Pahon galbenii, care văzînd atîta aur deodată, mai că înlemni şi nici cuteză a întreba pe bătrînul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi preţul Aflatului. La plecare Aflatul îşi ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci şi zise de trei ori: „Doamne ajută”! aşa era învăţat de moş Gligor.
Şi merse Aflatul, şi merse, dar merse voiniceşte pe colnic în jos şi colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul şi se puse la umbra fagului şi beu o dată apă păcurăreşte, se trînti a lene pe spate şi aruncînd căciula cît colo cu carte cu tot, scoase fluierul şi-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nveţe şi ele a cînta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier şi deodată-i căzu fluierul din mîini, adormi.
Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe pămînt. Chiar ajung la fîntîna aceea şi beură apă şi ei, ca drumarii, cînd sînt obosiţi de cale. Sfîntul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise:
— Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lîngă căciulă şi ceti: „Dumneata, jupîneasa mea, să ştii că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, şi eu doresc şi poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mîni în pivniţă după ceva, iar ţiganul nostru să fie ascuns după uşa pivniţii şi cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îţi poruncesc eu, să nu mă aştepţi acasă, fără să mergi cît te vor duce doi ochi. Peste o săptămînă şi eu merg acasă.
Nime, afară de ţiganul nostru, nu are să ştie de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului.
Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfîntul Petru:
— Vezi, prietene, boierii şi-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinţia-sa altă carte, chiar ca aceea de mare şi o puse lîngă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar şi se cam mai duseră.
De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă şi Aflatul, fără să ştie că doară cineva a mai fost pe-acolo şi puse fluiera după şerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mînă şi bîta într-alta şi hai către sat. Era pe la ojină, cînd ajunse la curtea boierească şi dete jupînesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemînd pe Aflatul în casă, unde era şi Săftica, cuconiţa boierului, şi singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să ştii că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare şi voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mîna ta, tu să chemi preotul satului şi să-i spui să-l cunune cu coconiţa noastră Săftica. Asta e dorinţa şi porunca mea şi dacă nu o vei împlini, să mergi cît te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămînă”. Aci apoi era iscălitura boierului.
— Aţi auzit, dragii mei, ce porunceşte soţul meu, boierul?
— Auzit mamă, răspunse Săftica, şi nu se sătura destul uitîndu-se la frumosul şi voinicul flăcău.
— Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitîndu-se cu nişte ochi mari la gingaşa şi frumoasa cuconiţă, cît gîndeai să o mînce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boiereşte, preotul veni şi-i cunună, şi satul întreg era la nunta coconiţei cu a boieraşului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decît arareori. Ei erau fericiţi; Săftica mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic şi frumos şi înţelept; dar şi Aflatul mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale.
La săptămînă veni boierul acasă şi află pe jupîneasa lui în genunchi mulţămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblînd şi jucîndu-se ca copiii prin grădină printre flori.
— Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrînd în casă.
— Dar ce să am, mulţămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră.
— Ce ginere? întreabă boierul.
— Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămînă!
— Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea!
— Cum să nu? zise jupîneasa dîndu-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crîşni din dinţi, dar deodată-şi veni în fire şi zise:
— Îmi place, bine-i că s-a întîmplat.
În deseară începu a se înnora. Boierul merse pînă la vie şi zise vinţelerului:
— Mă, strugurii şi piersicele sînt bune de mîncare, am înţeles că le cam fură, tu nu grijeşti bine. Iată-ţi spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzeşti cum se cade. Ai să puşti pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea puşca numai un mişel de hoţ, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput?
— Priceput, boierule.
Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gîndeai, că o să piară lumea, fulgera şi bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul:
— Doamne cum aş mai mînca vre-o doi struguri buni, proaspeţi, cînd s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiţă.
— Aci sînt eu, tată, zise Aflatul, şi luă o corfiţă şi du-te pe uşă afară, muierile nici nu prinseră de veste pînă era şi dus.
— Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta?
— Doar aşa, întregi cocoana.
— Ian tăceţi, zise boierul, doar aţi văzut, că el numai de drag a mers, ştiu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tîndală. În gînd însă zise:
— Doamne, mulţam, acum ştiu că nu scapă nepuşcat, şi tot rămîn şi ursitoarele o dată de minciună, că nu va moşteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci uşa se deschide şi Aflatul intră cu corfiţă plină de struguri frumoşi şi buni.
— Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tîndală?! Dar în gînd nu se putea împăca cum de-a scăpat nepuşcat. Într-aceea mai stete ploaia şi boierul ieşi fără veste afară şi hai la vie, să pedepsească pe vinţeler. Cînd dă să intre-n poala viei… puff!! o pocnitură de puşcă şi boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vinţelerul să vadă cine e, şi se îngrozeşte văzînd că e chiar boierul!
— Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta aşa a fost să se întîmple, du-mă acasă la ai mei.
Mai trăi boierul pînă către miezul nopţii, apoi muri, dar pînă nu închise ochii, zise:
— Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pămîntean, fie chiar şi boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul!
Aflatul şi Săftica moşteniră averea şi boieria şi de n-au murit şi astăzi mai trăiesc.