Recent Posts
Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea...
Posts
D-l Goe de Ion Luca Caragiale - comentariu literar
Două universuri umane se conturează în D-l Goe: unul al copilului și unul al adultului. Între acestea se produce o inversare de comportamente și atitudini care naște contraste comice. Cele trei doamne, desemnate cu apelative infantine „mam-mare, mamițica și tanti Mița” (silabele „ma, mi, ța repetându-se hilar) se copilăresc în adorația lor față de Goe, fără a obține ascultare din partea copilului. În schimb, „tânărul Goe”, imită ridicol pe adulți, comandă și nu se supune. Lipsa de inteligență, sugerată încă din prima frază, se transformă în aroganță, copilul corectând eronat un cuvânt rostit incorect, sancționând cu aceeași impertinență pe un călător care-l sfătuiește; neadmițând decât voința sa, într-o independență nefirească, la care nu ar avea dreptul nici prin vârstă nici prin alt merit. Ca și în Vizită...., unele excese primesc imediat o pedeapsă adusă de întâmplare (o pedeapsă naturală), băiatul pierde pălăria și rămâne blocat în „compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Tot ca în Vizită....,neplăcerile evidente cauzate de micul răsfățat familiei și celor din preajmă nu aduc vreo schimbare de atitudine a celor trei doamne. Orbirea protectoarelor lui Goe ca și a doamnei Popescu e totală. Numărul de „mame” capătă sens ironic în raport cu absența oricărei asistențe cu adevărat materne, adică a educației corecte. Maternitatea se manifestă printr-o exagerată protecție: să nu răcească, să mănânce, să se distreze. Aceasta se explică printr-un mod de a gândi specific unei categorii de oameni care dețin putere, avere, confort, mulțumiți de ei înșiși (având convingerea că trebuie să respecte aparențele) și lipsiți de orice preocupări mai înalte.
Ca și Ionel, d-l Goe e nu „puișor” scuipat să nu se deoache, sărutat dulce, elogiat. El stârnește o permanentă agitație în jurul său. Există o asemănare strânsă cu Vizită...., mergând până la expresii identice, fapt specific operei cu caracter comic a lui Caragiale, care surprinde la oameni comportări asemănătoare, caracterizând pe indivizii cei mai reprezentativi. EXistă și în D-l Goe..., un mister ca și în Vizită, pe care cititorul îl află, dar e ignorat de călători, de conductor și aparent de „mam-mare” care „doarme”, incapabilă să vadă o realitate ce nu-i convine.
Pornirea prin capitală în confortul trăsurii și al cuibului familial a acestui mic monstru de răsfăț ne duce cu gândul la viitorul lui Goe, ce va trăi în același confort, în trăsură, pe marile artere ale societății, „la bulivar!”. Va fi tratat identic, răsfățat de o societate care îmbrățișează privilegiații, pe cei ce lasă în urmă incidente nerezolvate, ilegalități, ofense.
Lectura e captivantă datorită atitudinii ironice a autorului, preciziei conturării, din câteva linii, aproape numai prin limbaj a personajelor. Vorbirea lor incultă, ridicol de sentimentală sau de aroganță, contrastul dintre pretenții și analfabetismul cultural, dar și moral, sunt o sursă a comicului. Asemenea contraste pot fi descoperite în cadrul întregului text și la nivelul fiecărei secvențe dialogate. Caricatura se detașează din text prin aceeași îngroșare a liniilor ca și în Vizită...,Goe, ca întruchipare a proastei creșteri și desconsiderării jignitoare a oamenilor, circulă încă atâtea alte personaje caragialiene, dureros de actuale...
Schița o puteți citi aici.....................
https://latimp.net/forum/thread/23018/d-l-goe-schita-de-i-l-caragiale/
Iarna de Vasile Alecsandri comentariu literar
În Iarna nu apare o priveliște limitată, închisă ca într-o ramă, ci iarna în toate aspectele ei; iarna într-o varietate de peisaje; iarna în întreaga ei paletă peisagistică. Primele două strofe descris sosirea anotimpului, a „cumplitei ierni”, înfățișând mișcarea neîncetată a zăpezii care schimbă fața lumii: „Cu zale argintie se îmbracă mândra țară”. Poetul simte iarna la scară cosmică. El are vederea văzduhului (strofa întâi) și apoi a pământului (strofa a doua), transfigurate de albul zăpezii. În strofa a treia verbelor de mișcare le ia locul staticul:„e„ - „înșirați se perd”, „se văd”. Deasemenea unor teritorii nedefinite (câmp, dealuri, împregiur, în depărtare), ale albului, fantasmele plopilor, clăbucii de fum arată un peisaj ușor confuz, de atâta monotonă, egală albeață; contururile se șterg, se pierd. Tonul poetului se schimbă în ultima strofă în care senzația de apăsare pe care o dădeau ninsoarea și albul opac e destrămată de ivirea soarelui. Astrul zilei schimbă priveliștea, care devine asemănătoare unui tablou. Ea capătă abia acum „o ramă”, un cadru. Apar culorile voioase ale iernii. Soarele „desmiardă” pământul alb. Revine armonia dintre cer și pământ. Dimensiunile priveliștilor cosmice abia acum se restrâng, într-un peisaj umanizat de clinchetul de zurgălăi al saniei. Abia acum simțim desăvârșita tăcere a zăpezilor, când liniștea cristalelor gheții și fulgilor moi, liniștea albului ireal e spartă de clinchetul clopoțeilor. Dintr-o mișcare cosmică, iarna devine un tablou luminos și pur.
Senzațiile se schimbă de la un vers la altul: de la spaima de troiene adunate-n cer, amenințând pământul, la baletul fulgilor comparați cu un „roi de fluturi albi”, imagine luminoasă a verii și a iernii, contrazisă la rândul ei de „fiorii de gheață”, senzație de cutremurare înfrigurată, dar și de limpezimi cristaline. Puritatea strălucirilor albe („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”) creează impresia de fast hibernal, duritatea sclipitoare, duritatea sclipitoare nu-i lipsită de o vrajită măreție. Iarna nu mai e acum „cumplită”, ci un izvor de podoabe. Melancolia ușoară din compararea soarelui cu un „vis de tinerețe”, nuanțează starea sufletească pe care o aduce cu sine iarna. Tulburarea dată de nemarginirea albă se spulberă sub lumina solară. Toate aceste senzații și emoții reflectă vibrația omului în fața naturii, fiecare anotimp modelând existența acestuia în univers. Vizual, stăpânește nemărginirea („se pierd în zare”, „întinderea pustie”, „oceanul de ninsoare”) și albul: zăpadă, troiene, fulgi, fluturi albi, gheață, umeri dalbi, ninge, zare argintie, fantasme albe, clăbuci, albii, ninsoare.
Pe scurt și de la mai mare distanță de text: „În Iarna, imaginația e o vreme îngrozită de putința unei ninsori totale, de sfârșit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis”. (george Călinescu)
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
Darul lui Moș Miron de Ion Agârbiceanu - comentariu literar
Darul lui Moș Miron înfățișează o întâmplare din timpul războiului pentru întregirea neamului românesc. Faptele se pretrec în 1916, anul intrării României în război. Într-un sat transilvănean, un bătrân singur și sărac se interesează zilnic, mergând la gară și vorbind cu soldații sosiți de pe front, despre intrarea românilor în război. În fața acestor oameni cu fețe „supte și înnegrite”, aducând „aerul războiului îndepărtat”, bătrânul are o sfială ciudată. ”I se părea că-s vrednici de-o cinste deosebită”, deși erau atât de tineri, ar fi putut să-i fie nepoți. El nu spune de la început ce-l interesa, vorbind pe ocolite și numai în cele din urmă e silit să vorbească, pentru ca soldații, bolnavi sau veniți în concediu să-l poată lămuri.
„De cum a dat gură de primăvară”, proviziile moșneagului s-au sfârșit și, fiind vremurile grele, „bucatele erau scumpe foc”. Moș Miron începe să lupte cu sărăcia, cu foamea. Cere ajutor la primărie, dar neavând pe nimeni din familie plecat, nu primește nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frați și alte rubedenii), până când „i s-a tăiat apa și de la moara asta”. Muncește pe la casele oamenilor, căci începuse „prășitul cucuruzului” și era „lipsă mare de pălmași”. Toți îi atrag, însă, atenția că ar putea vinde otava, marfă bine plătită la acea vreme. Primarul se oferise să i-o cumpere chiar el, dar bătrânul refuzase supărat, afirmând că n-ar avea primarul bani să-i cumpere otava. „Rudeniile” sunt de aceeași părere, anume că pe otavă ar lua „bani frumoși”. Toți sunt convinși că bătrânul așteaptă să crească prețul otavei, s-o vândă „pe-un car de bani”. Auzind vorbele nemurilor, moș Miron a plecat cu tot atâta grabă și nemulțumire, fără a se mai întoarce, ca și de la primărie: „s-a dus ca din pușcă”.
După intrarea României în război, moș Miron nu-și mai părăsește gospodăria. veghind noapte de noapte, trăgând cu urechea „să prindă vuietul războiului”. În cea de-a treia săptămână de pază necurmată, moș Miron prinde sunet de copită și iese în drum „adulmecând depărtările”. Era noapte. Întâlnește o patrulă de cavalerie românească. Le oferă soldaților otavă pentru cai, dar aceștia neavând „vreme pentru asta”, promit să primească „darul” la întoarcere. Se întorc după două ceasuri și mulțumesc moșneagului care scosese la poartă șapte legături de otavă.
Bătrânul o laudă și de această dată: „Strămătură, nu alta!”. Când peste trei zile, prin satul lui moș Miron trec coloanele armatei române, bătrânul împrăștie otava înaintea boilor și cailor. „Prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă; „în mână ținea o pâne albă căpătată de la soldați”. Nu-și mai caută pălăria, pierdută în pod prin otavă, nu bagă de seamă nici lacrimile care-i cădeau neîncetat pe pâinea din care mușca.
Cea mai interesantă întrebare în legătură cu această narațiune ar fi: de ce moș Miron își ascunsese gândul? Ceea ce dorea el să facă era o faptă foarte frumoasă, care ar fi fost admirată de toată lumea. Pentru ce nu-și dezvăluise intenția de a păstra otava pentru caii luptătorilor noștri, îndurând atâtea lipsuri și mai ales bănuiala că nu-și vinde otava din cauza setei de câștig? Planul moșneagului e tainic și în aceasta vedem adâncimea sentimentelor sale, discreția lui, o trăsătură caracteristică a țăranului român. Bătrânul e sobru și sfios; nu pune întrebări directe, își ascunde cu modestie intenția de a participa la victorie cu singura sa avuție. Ca într-o cunoscută pildă biblică, darul său este neprețuit fiindcă moș Martin nu dăruiește din prisosul său, ci oferă cu dragoste toată „averea” lui: otava. Modul în care o face este de asemenea plin de înțeles. Oferta are loc noaptea, prima oară, iar a doua oară, moș Miron se amestecă în învălmășeala de oameni și vite. În ambele cazuri, scriitorul sugerează discreția faptei moșneagului, anonimatul gestului. Nu ni se dă numele întreg al țăranului, nici numele satului transilvănean. Ele rămân neștiute pentru că nu au importanță. Întâmplarea putea avea loc în orice sat. Mulți bătrâni vor fi avut aceleași sentimente în clipa cea mare a războiului sfânt pentru întregirea neamului. Tulburarea bătrânului în fața soldaților sosiți la gară a celor din patrula de cavalerie, lacrimile sale izvorând „în neștire” exprimă emoția copleșitoare a unui om pentru care viața nu mai are înțeles decât închinată cauzei comune a românilor din Transilvania.
Nu știm cum a trăit acest om, nici de ce era singur, fără copii și nepoți. Știm doar că nu îngăduie să i se afle gândul, că are tăria de a îndura foamea, sărăcia și dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufletească îl ajută să aștepte, să pândească evenimentele și să se facă folositor fără a mărturisi nimănui nimic, cu toate că avea frați și neamuri și cunoștea, desigur, pe toți cei din sat. El „intră în război” conform planului său „secret”. Această tărie sufletească în trupul împuținat de vârstă impresionează pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula și „Taina lui moș Miron”, pentru că autorul izbutește să înfățișeze taina unui suflet, sentimente a cărăr adâncime e ascunsă cu grijă și care dezvăluite cu smerenie, prin faptă nu prin declarații.
Agârbiceanu nu descifrează în cuvinte frământările sufletești ale personajului. Le întrezărim din comportamentul acestuia. Sunt prezentate, prin urmare, indirect.
Expresiile populare care apar în cele câteva părți descriptive și în dialoguri creează atmosfera satului transilvănean, ne apropie de oamenii care trăiau în acele locuri.
Iubirea de neam, exprimată fără nici un cuvânt, puterea de a îndura pentru ca prin sacrificiu să poți deveni folositor, oricât de neînsemnată ți-ar fi contribuția, iată ce transmite Darul lui moș Miron.
Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu - comentariu literar
Povestirea Domnu Trandafir este concepută ca o scrisoare în câteva rânduri, autorul se adresează direct destinatarului, numindu-l cu afecțiune: „prietene”, „frate dragă” și îi comunică intenția sa de a-i vorbi despre domnul Trandafir, fostul său învățător. De aici, putem înțelege, că i-a mai vorbit, deoarece spune că îi va vorbi și în această scrisoare despre omul care l-a învâțat carte. Din acest motiv, tonul autorului este cald, apropiat, familiar. Narațiunea este o evocare, adică o reînviere a unor întâmplări trecute, în așa fel încât ele să pară că se desfășoară înaintea ochilor noștri.
Textele în care sunt povestite amintiri din viața autorului au un caracter memorialistic. Ele sunt convingătoare prin faptul că se referă la o realitate trăită, nu imaginară. În fragmentele din manual, Mihail Sadoveanu evocă chipul luminos al învățătorului său, în cadrul mai larg al amintirilor din copilărie, petrecută într-un vechi târgușor moldovenesc, de la malul Siretului. Întreaga povestire respiră o atmosferă de lumină blândă, învăluitoare, de ușor regret pentru timpul care nu se mai întoarce decât în amintire. Tonul este plin de căldură, fiindcă vârsta cea mai nevinovată, când nimic rău și urât nu putea să existe, stârnește duioșie și melancolie.
Întors după multă vreme în târgușorul natal, omul matur este cuprins de un fel de neliniște a aducerii aminte. El colindă „în lung și în lat locurile cunoscute”, spunând că „au rămas vii” pentru sufletul său „întâmplările luminoase ale copilăriei”. Ca și în cazul lui Creangă, și în acest text sadovenian copilăria apare ca o vârstă a fericirii depline, ca un timp aflat mereu în lumină, neumbrit de nimic, de nici o tristețe, de nicio grijă, de nicio tulburare. Firește că o astfel de privire asupra acestei vârste este înseninată și de trecerea anilor, care vor fi șters orice adumbrire. Întâmplările primei vârste omenești i-au rămas vii omului matur, pentru că sufletul copilului descoperă ca pe un miracol lumea, viața, iar sufletul aceleiași ființe, peste care s-au așezat valurile vremii, au rămas la fel de proaspete, de deschis la frumusețea vieții, deși acea lume a apus. Distanța în timp este subliniată și gramatical prin folosirea repetată a perfectului compus pentru prezentul povestirii: „Am văzut”, „Am văzut iarăși”, „Și-am mai văzut”, „Pe toate le-am văzut”, „M-au înfiorat”, „M-au bucurat”.
Timpul copilăriei este imperfectul, un trecut care arată repetarea acțiunii verbale, ca și cum aceasta nu ar fi încetat: „Mă scăldam cu dracii de sama mea”, „Ne bălăceam”, „Ne ungem cu nomol”, „ne alungam”, „ne jucam de-a ascunsul”. Sub soarele verii, pe malul Siretului, în „întinsele zăvoaie de sălcii cenușii”, în „desișurile cu mure”, „prin poieni”, sau noaptea în „surile dărăpănate”, jocul copiilor izbucnea poleit de orbitoarele cilori ale naturii („curcubee de stropi”), în fiorii colțurilor negre. Povestitorul își amintește naivitatea spaimelor de atunci ca și cum le-ar retrăi: „intram cu grozavă frică de bursuci”, „Cu cât fior căutam prin colțuri negre”. Râsul și mișcarea dezlănțuită a trupurilor tinere dau cititorului senzația de izbucnire curată și nestăvilită a unei vârste când omul trăiește în inocență ca și natura.
Cel mai mult, însă, Mihail Sadoveanu dorește să revadă locul „unde odată era școala”. El notează cu nostalgie: „numai locul a rămas”. Această suprafață goală se însuflețește, sub privirea încărcată de amintiri, de „freamătul de copii” din prima dimineață de elev, de bucuria pe care o dădeau iernile cu „uriași de zăpadă”.
În mijlocul acestei lumi reînsuflețite cu puterile sufletului se înalță figura Domnului Trandafir. Observăm că maturul îl numește, după atâția ani, tot Domnul Trandafir, că i-a rămas de-a lungul vieții, învățător. Intrăm în partea a doua a evocării, în care amintirile refac portretul unui om cu nepusă bunătate și modestie.
Prima amintire care revine din întunericul timpului este momentul în care copiii primeau din mâna învățătorului câte două pere „de gustare” la începutul vacanței. Portretulfizic este sumar și reținem din el amănuntul semnificativ al ochilor „foarte blajini” ai învățătorului. Povestitorul însuși atrage atenția că nu va vorbi despre gramatică și aritmetică, adică despre ceea ce i-ar fi putut învăța oricare alt dascăl, ci mai ales despre „învățătura cealaltă, sufletească” pe care le-a da Domnul. De aceea își amintește fostul școlar toate acele gesturi, care erau ale sufletului, precum învățătura „poeziilor eroice”, a cântecului, când Domnul încrunta „puțin din sprâncene” și „dădea ușor tonul”, pornind „glasurile tinere, într-o revărsare caldă” sau de privirea lui blândă, cu „zâmbet liniștit” când citea din poveștile lui Creangă. Învățătorul ținea cartea Humuleșteanului „la piept, în dreptul inimii” și ”se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”. Aceste fapte îl arată pe învățător ca om ce iubește atât de mult copiii, încât dorește să-i învețe mai presus de orice chiar iubirea. Sadoveanu îl numește pe acest om care avea „prisos de bunătate în el”: „apostol”. Apostolul în acest caz înseamnă o ființă dăruită luminării poporului până la sacrificiul de sine: Domnu Trandafir nu trăia pentru el, ci pentru numeroșii copii pe care i-a învățat toată viața lui.
O întâmplare mai deosebită înviorează povestirea. Domnul Trandafir este vizitat, într-o zi, de doi orășeni care vor să vadă școala, copiii și o lecție „așa de curiozitate”. Este, de fapt, o inspecție la care participă însuși „ministrul școalelor”. Farmecul evenimentului constă în faptul că învățătorul, bun gospodar, ca orice om de la țară, și prins cu descărcatul unui car de fân, nu bănuiește nimic, întâmpinându-i pe cei doi domni în chipul cel mai firesc, ca pe niște oameni osteniți de pe drum și de căldură. Le oferă dulceți, cafea și le arată o lecție „cum o făcea el totdeauna”. Impresionează autencitatea personajului, adică dorința lui de a părea exact ceea ce este și mai ales de a nu părea mai mult decât este. Și firește, ne tulbură puterea lui de a însufleți orice lucru cu dragostea care izvorăște neîncetat din inima lui bună. Ochii orășenilor sunt dintr-o dată încălziți. Glasurile tinere și râvna plină de har a învățătorului acționează cu puterea vrajei asupra oaspeților. Nu este, de fapt, o inspecție școlară, ci o întâlnire omenească, care stârnește înaltului personaj un profund respect. Duioșia își are izvor și în contrastul dintre modestul învățător, pierdut într-un colț de țară, și personajele înalte, venite dintr-o altă lume, mult mai complicată și mult mai puțin pură. Această deosebire transpare în vorbele bătrânului dascăl: „Ce are sp caute ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?”. Ca să accentueze sfiala dascălului de a se prețui pe sine, povestitorul mai notează că „Domnu Trandafir” „mult s-a minunat” de această întâmplare. Nimic nu se spune despre mândria lui, despre satisfacția de a fi impresionat pe mai marii „școalelor”. Autorul reia observația simplă care precede fragmentul vizitei la școală, că „Domnu” nu-i învăța decât din dragoste. Nici pentru că trebuia nici pentru că i se plătea, nici „din pricină că se temea de cei mari”. Relația cu învățăceii este paternă: „parcă eram copiii lui”.
Portretul dascălului îmbogățeste ideea de om, încrederea în puterea omului de a schimba înfățișarea lumii și chiar de a învinge numai prin iubire și bunătate moartea. Spuneam aceasta fiindcă „Domnu Trandafir”, îngropat de mult, pe pământul pe care l-a sfințit cu munca lui, trăiește în mintea și în sufletul elevilor lui. Scriitorul pare a contrazice ideea că numai personalitățile știute de toată lumea pot deveni nemuritoare.
Calitatea de om adevărat este la fel de glorioasă, iar locul pe care a trăit rămâne însemnat, chiar dacă timpul șterge așezările: „În locul acela odată a trăit un om”
Puiul de Alexandru Brătescu-Voinești - comentariu literar
Puiul impresinează prin înduioșătoarea nefericire a unui puișor de prepeliță, rănit la o aripă și lăsat să moară singur, de gerul iernii, de către prepelița-mamă, care nu-l mai poate lua în marea călătorie spre țările calde. Această povestire se potrivește perfect unei lecturi naive, sentimentale, fără ncii o intenție de înțelegere mai adâncă ori de studiere a textului sub aspectul frumuseții artistice.
Prozatorul apelează la cele mai firești sentimente ale cititorului, precum curiozitatea față de viața necuvântătoarelor și mila față de o biată pasăre rănită. Textul se adresează în primul rând copiilor, căci puișorul este și el „un copil” al prepeliței, iar autorul așază ca motto al povestirii un semnificativ îndemn: „Sandi, să asculți de mămica”. De la aceste vorbe, pe care le vom pune în legătură cu titlul, va trebui să începem o lectură puțin mai atentă a povestirii. Dacă o istorisire care privește numai viața păsărilor e precedată de un sfat adresat lui Sandi sau oricărui copil, înseamnă că ea este piduitarea pentru puiul de om, întopcmai ca o fabulă pentru adulți. Pe de altă parte, scriitorul putea imaginea și o altfel o întâmplare cu tâlc, fără să-și aleagă personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea față de întâmplările mărunte,neștiute din natură, față de dramele lor posibile și analogia (corespondența, asemănarea) cu lumea oamenilor.
Morala, învățătura care se reiese din text privește, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelițelor.
Dar o operă literară nu se scrie înainte de orice pentru a transmite sfaturi și principii de viață. Autorul umanizează viețuitoarele înaripate, căci tot ceea ce privește omul cu interes și participare sufletească se umanizează, capătă trăsături omenești. Or, acest lucru nu se întâmplă în fabule, unde animalul nu este decât o caricatură a unor soiuri de oameni. În Puiul sunt impresionați, pe de o parte, de faptul că scriitorul se lasă cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al înfățișării și obiceiurilor viețuitoarelor, încât aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o conștiință, iar pe de altă parte, de exemplele pe care le oferă natura, exemple ce se constituie în adevărate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesară cunoașterea adâncă a ambelor lumi: aceea a viețuitoarelor și aceea a oamenilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că există instincte care le unesc, precum instinctul matern, atât de fin nuanțat în Puiul.
În text, observăm imaginile concrete ale iubirii de mamă. Ea transpare încă din grija pentru clădirea cuibului, viitor adăpost al puișorilor. L-a făcut îndată ce și-a recăpătat forțele după lungul drum, și l-a așezat „mai sus, ca să nu-l înece ploile”. O nemărginită grijă are pasărea-mamă și față de ouă, „mici ca niște cofeturi”, scrie autorul cu acea tandrețe de care virbeam, în legătură cu viața zburătoarelor.
El se adresează unui copil, ajutându-i înțelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea...”. Cu dragoste paternă, povestitorul îndrumă cunoașterea copilului, îi arată tainele vieții, îl învață, mai ales, să observe cu atenție, să nu treacă superficial peste aspecte ale vieții care par banale, dar care, privite îndeaproape, pot deștepta un mare interes. Prepelița îndură obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picătură de ploaie să nu atingă ouăle. Pentru a convinge mai bine pe cititor (și pe ascultător) de dragostea prepeliței, scriitorul descrie cu o gingășie care trădează propria lui dragoste pentru puii de pasăre, drăgălășenia vlăstarelor prepeliței. Cum să nu fie aceștia iubiți când sunt atât de „drăguți”, „goi, ca puii de vrabie” (o altă comparație care-l ajută pe copil să înțeleagă, să și-i închipuie, vrabia fiindu-i foarte cunoscută), „îmbracați cu puf galben”, „parcă erau șapte gogoși de mătase”. În general, obiectele și ființele mici stârnesc duioșia (astfel se explică existența diminutivelor în limbă -„puișor”).
Puii tuturor viețuitoarelor, chiar ai celor mai dizgrațioase sunt „drăguți” pentru că sunt neajutorați, cerând ocrotire, pentru că sunt nevinovați, întocmai ca puiul de om. Gingășia și candoarea puilor apare și în felul în care erau hrăniți. O lăcustă e „fărâmițată” de prepeliță „în bucățele mici”, ei o mănâncă cu „cioculețele”. Imitarea ciugulitului e „sonoră”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este mărunt în acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepeliței, e prins și ținut puțin în palma unui flăcău. Iubirea mamei se vede în grija cu care-l sfătuiește, fără să-l certe, mângâindu-l ca să-i treacă spaima. Dragostea părintească părintească apare, deci, în strădania neobosită a prepeliței de a se asigura adăpostul și hrana puilor, de a-i apăra de orice primejdie, prin sfat și supraveghere, în capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferință, dar mai ales în hotărârea de a-i pregăti pentru viață, pentru vremea când vor ieși de sub ocrotirea aripilor ei.
Pentru aceasta sunt „lecțiile de zbor”. Desigur, nu trebuie uitată acea primă impresie a dragostei de mamă: bucuria de a-i privi și de a-i vedea crescând pe puișori. Există, însă, momente în care sentimentele materne firești cresc, parcă din izvoare nebănuite. Așa se întâmplă atunci când viața puilor este amenințată. Prepelița și puișorii trec prin stări de mare încordare și teamă, atunci când pe miriștea lor, într-o după-amiază de august, sosește un vânător, însoțit de câinele lui. Puii, a căror drăgălășenie autorul nu uită niciodată. „„au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre”, ascultând speriați, neînțelegând. Este o situație limită, adică aparent fără ieșire, căci tocmai dinspre lăstarul în care s-ar fi putut adăposti, venea vânătorul. Prepelița „a rămas încremenită”, iar puii „lipiți cu pământul”, cu poruncă să nu se miște cu nici un preț. Încordarea se exprimă prin tăcere (marcată și prin șoapta mamei, fâșâitul câinelui, clipirea ochilor), prin nemișcarea totală.
Nicicând nu apare mai intensă dragostea de mamă ca atunci când ea este silită să asiste neputincioasă la suferințele puiului său. Este o imagine plină de dramatism a iubirii materne, care devine sfâșietoare în finalul povestirii. Negăsindu-și puiul, prepelița este disperată. Apoi, înțelegând gravitatea accidentului, faptul că puișorul nu va mai putea zbura spre țările calde, ea își ascunde durerea „sinindu-se să nu plângă” și, atunci când, tot din dragoste maternă, căci își va salva ceilalți puișori, este obligată să-l abandoneze pe cel rănit, prepelița, „nu se uită înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea”.
Punctul culminant al acestui subiect îl constituie sfâșietoarea luptă ce se dă „în inima bietei prepelițe”. Ea ar fi vrut să se rupă în două: „jumătate să plece cu copiii sănătoși, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod”.
În primul rând trebuie să observăm luciditatea prepeliței, adică acea capacitate de a privi în față realitatea, de a nu-și face iluzii în privința faptului că puiul rănit sau întreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-și putea închipui că puișorul, o dată părăsit, s-ar mai putea salva în vreun fel. Aceasta dezvăluie o cunoaștere adâncă a legilor naturii, acel instinct de migrație al speciei, ceea ce nu putea echivala decât cu moartea. A-și părăsi copilul nefericit este împotriva iubirii ei de mamă. Firește că ea trebuie să urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abătut de nici un accident pentru că, în mod necesar, numai acesta îi poate salva pe ceilalți puișori. Aceasta este și importanta lecției pe care o oferă textul. Legile naturii, ca și legile vieții omenești, nu iartă și nu pot fi schimbate. Rănirea puiului s-a produs dintr-o măruntă neascultare a sfatului mamei, dar consecințele ei au fost dezastruoase. Iată cu ce preț imens ne învață natura. Iată de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mămica”.
Deznodământul decurge în mod necesar, obligatoriu, din felul în care și-a conceput autorul întregul subiect și tratarea lui, astfel că o altă neverosimilă, adică greu de crezut, pentru că ar contrazice logica artistică a textului.
Totuși, orice operă literară îndeamnă la meditație, la visare, la regândirea conținutului din felurite puncte de vedere, în funcție de acela care o citește.