Recent Posts
Posts
                                         Parteneriate educaționale programul „A doua șansă”               Sunt tot mai frecvente parteneriatele educaționale realizate în interiorul sistemului educațional. Acestea pot fi întâlnite la nivelul școlii, între școli sau între școli și diferite instituții, firme etc din afara școlii. Conform definițiilor din businessdictionary31, parteneriatul este ”un tip de afacere organizată în care două sau mai multe persoane, firme etc pun în comun abilități, resurse, cota de profit precum și eventualele pierderi în conformitate cu punctul comun de vedere privind acordul de parteneriat.”               Parteneriatul educaţional (amintea inst. Ionela Petrosel în articolul său: ,,Despre parteneriatul educational”) , se realizează între:  - instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate; - agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.); - membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.);            Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor, şi se referă la a acţiona în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia, trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte, să nu fie negat de celălalt.           Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse - pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de interes al tuturor.    În privinţa  comunităţii, încercând să-i dăm o definiţie, am putea spune că este: -Spaţiu în care oamenii conlucrează pentru a identifica nevoile comune şi valorile pe care le preţuiesc; -Spaţiu al interacţiunilor sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii comune; -Spaţiu în care membrii au încredere unii în alţii şi conlucrează la rezolvarea problemelor comune; -Spaţiu în  care există consens axiologic al membrilor (respect civic, respect etnic, cooperare etc.)          Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens, vin în ajutor proiectele de  parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.     Parteneriate încheiate între școli        Astfel de tipuri de parteneriate pot fi încheiate cu scopul realizării unor programe educaționale dedicate unor grupuri/persoane defavorizate sau care, din diverse motive, au nevoie să-și completeze studiile, ori, pot beneficia de prevederile acestor acorduri pentru o mobilitate profesională facilă (titularizare, transfer de posturi etc). Cele mai cunoscute parteneriate de acest tip sunt programul ” A doua Șansă” sau cele realizate prin ”consorțiile școlare”.          Programul “A doua şansă” se adresează adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, proveniţi din medii sociale diverse şi cu vârste variate, care nu au urmat sau nu au finalizat învăţământul primar și gimnazial. Programul oferă acestor categorii de persoane posibilitatea continuării şi finalizării învățământului obligatoriu fără a fi nevoite să-şi întrerupă eventualele activităţi profesionale sau familiale în care sunt angrenate.          Programul este structurat pe două niveluri: A doua şansă – învăţământ primar şi A doua şansă – învăţământ secundar inferior – acesta din urmă având şi o componentă de pregătire profesională.        Nu există  limită superioară de vârstă pentru cei care doresc să se înscrie în acest program.        Programul „A doua șansă” este un program flexibil, astfel încât să motiveze cursanţii şi să-i determine să-l finalizeze, să ofere mai multă autonomie şcolilor în ceea ce priveşte implementarea lui, dar şi sprijinul necesar tuturor celor implicaţi, prin programe de formare a personalului didactic şi materiale educaţionale pentru cursanţi şi pentru cadrele didactice.         Prin intermediul programului s-au introdus elemente inovatoare în procesul educaţional, cum ar fi: curriculumul modular şi sistemul de credite pentru educaţia de bază, evaluarea, certificarea şi recunoaşterea competenţelor dobândite anterior de către cursanţi, asigurarea unui program de pregătire individualizat.         Înscrierea în programul A doua şansă se poate realiza, în fiecare an, în două sesiuni: octombrie şi februarie.          Scopul acestui program, prin insuși denumirea lui, este de a acorda o șansă beneficiarilor de a se integra in sistemul social. Se consideră, că în România programul „A doua șansă” nu a fost bine gândit deoarece acesta a fost structurat exclusiv pentru continuarea studiilor abandonate din diverse motive, dar nu si pentru integrarea socială pe piața muncii a celor defavorizați. În aceste condiții, consider că nu a existat o conexiune reală între studii și integrare.            
                                                   Inovarea într-o organizație   Motivaţii ale organizaţiei pentru a inova:   ameliorarea calităţii produselor educaţionale; creşterea cotei de piaţă/ creşterea imaginii pozitive a şcolii; cucerirea de noi pieţe/ atragerea populaţiei şcolare de calitate din alte zone ale localităţii; lărgirea gamei de produse/ activităţi; înlocuirea produselor învechite.   Caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:   Inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, performanţelor educaţionale obţinute de elevi la diferite examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.); Inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului); Inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi din punct de vedere socioeconomic şi familial, a adulţilor etc.). Procesul de schimbare în educaţie porneşte de la conştientizarea necesităţii schimbării şi continuă cu manifestarea dorinţei de schimbare, acumularea cunoştinţelor necesare, formarea noilor competenţe, stabilizarea sistemului şi dezvoltarea durabilă. Astfel, se modifică concepţia de conducere în învăţământ şi apar noi obiective manageriale.   Reforma managerială la nivelul sistemului de învăţământ presupune trei obiective:   democratizarea conducerii instituţiilor educaţionale; formarea managerială adecvată; acces şi reuşită şcolară.   La nivelul instituţiilor educaţionale, aplicarea unui nou management urmăreşte:   valorizarea individului, a capacităţilor sale printrun demers didactic formativ; guvernarea şcolii cu „instrumente” manageriale adecvate noii filozofii: management bazat pe obiective, pe rezultate, pe competenţe; crearea unui climat stimulativ, pozitiv, bazat pe comunicare deschisă, transparenţă în actul decizional şi încurajarea iniţiativelor.   La nivelul procesului managerial, abordarea inovatoare vizează:   aplicarea stilurilor eficiente de conducere; asigurarea calităţii educaţiei; implicarea tuturor actorilor din educaţie, dar şi a comunităţii în conducere.     După Béchard (2001), factorii declanşatori și factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ sunt:   1. Factori care acţionează la nivelul mediului: - schimbare în general – reeditarea conţinuturilor învăţământului universitar într-o societate aflată în proces de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă; - actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului învăţământului; - strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.   2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei: - percepţia actorilor schimbării are o dominantă negativă asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi a necesităţii schimbării programelor de învăţământ; - formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; - implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.   3. Factorii care acţionează la nivel de departament: - climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare; - rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă; - activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc.   4. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi/ studenţi): - atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic; - motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres; - cultură organizaţională şcolară.   Locuri în care se produce inovaţia în învăţământ Inovaţia acţionează în învăţământ la nivelul tuturor componentelor sale: structură şi organizare, conţinutul învăţământului, mediul educaţional. Evoluţia inovaţiei, rezultatele la care se ajunge, depind şi de caracteristicile socio-economice ale societăţii şi de particularităţile sistemului de învăţământ.   Inovaţia la nivel de structură şi organizare a învăţământului Analiza procesului de inovare în învăţământ este direct legată de structura şi organizarea acestuia: învăţământ centralizat sau învăţământ descentralizat. Descentralizarea învăţământului înseamnă, în linii generale, transferul total sau parţial al unor responsabilităţi (finanţare, recrutare, salarizare personal, curriculum etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituţie de învăţământ.   Primul efect asupra învăţământului, din perspectiva temei pe care o analizăm aici, este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fost necesară modificarea legislaţiei învăţământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de inovare (Conger, 1984, idem 2003).   De asemenea, se apreciază că procesul de inovare are mai multe şanse de reuşită într-un sistem descentralizat decât într-unul centralizat şi datorită faptului că descentralizarea permite, prin transferul de responsabilităţi, implicarea directă a unei diversităţi de actori în procesul educaţional (ONG, asociaţii ale părinţilor, reprezentanţi ai mediului economic etc.), schimbarea modului de lucru, participarea directă în procesul decizional etc.   Pentru a fi posibilă inovaţia solicită un număr mare şi divers de actori, pentru că procesul de inovare presupune achiziţionarea de noi cunoştinţe, noi puncte de vedere, perspective diferite asupra aceluiaşi aspect, negociere, conciliere etc. În procesul de inovare actorii „vor fi prezenţi, după caz, în definirea problemei sau situaţiei de ameliorat, în elaborarea noilor cunoştinţe sau noilor elemente, în identificarea de strategii proprii favorizării schimbării dorite” (Bouchard et al, 1997:3 idem 2003).   În momentul în care indivizii trăiesc experienţe diferite faţă de cele cunoscute deja, când aceste experienţe sunt pozitive, spiritul de iniţiativă, creativitatea, gustul pentru reuşită se dezvoltă şi favorizează inovaţia, indiferent de domeniul de activitate. Organizarea învăţământului la distanţă, a învăţământului privat la toate nivelurile, desfăşurarea unor programe educaţionale specifice (adresate populaţiei defavorizate din punct de vedere socio-economic, minorităţilor, persoanelor cu dizabilităţi etc.) au fost posibile odată cu descentralizarea sistemelor de învăţământ.   Inovaţia la nivel de conţinut al învăţământului Inovaţiile la nivelul conţinutului învăţământului urmează celor de la nivel de structură şi organizare a sistemului, pentru că, fie şi dacă ne referim doar la prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, constatăm că aceasta presupune o nouă ordonare, succesiune a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor ce trebuie transmise şi formate la elevi.   Inovaţia la nivelul conţinutului învăţământului este însă necesară şi din alte motive: pe de o parte, totalitatea cunoştinţelor, informaţiilor acumulate la nivelul societăţii este imposibil de cuprins şi transmis prin conţinutul învăţământului, oricât de mult s-ar prelungi perioada de şcolarizare, iar pe de altă parte, cunoştinţele, informaţiile au devenit nu doar foarte numeroase, ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel că între momentul debutului şcolarizării şi finalizarea acesteia ceea ce şi-a însuşit individul poate să nu mai corespundă exigenţelor societăţii şi economiei. Susţinătorii inovării conţinutului învăţământului au propus o selecţie a cunoştinţelor, informaţiilor ce urmează a fi transmise elevilor, dar mai cu seamă formarea la aceştia a unor deprinderi, priceperi, abilităţi de a învăţa continuu, pe tot parcursul vieţii, pentru a evita mai ales excluderea de pe piaţa forţei de muncă.   Descentralizarea sistemului de învăţământ a permis introducerea disciplinelor opţionale, a curricumului la decizia şcolii, demers prin care oferta educaţională este adaptată nu numai nevoilor individului, ci şi comunităţii.   Preocupările privind inovarea conţinutului învăţământului s-au manifestat încă din anii ’70, odată cu dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnologiei şi introducerea TIC în învăţământ. Cinematograful educativ, presa şcolară, învăţământul programat, învăţământul asistat de un ordinator sunt doar câteva dintre aspectele pe care inovatorii sistemului de învăţământ le-au luat în consideraţie în schimbarea conţinutului învăţământului. Astăzi, influenţa internetului asupra conţinutului învăţământului reprezintă preocuparea majoră a oamenilor şcolii şi nu numai.   Tinerii petrec din ce în ce mai mult timp în faţa calculatorului şi a televizorului decât în şcoală, iar acest lucru trebuie utilizat în favoarea educării populaţiei: organizarea unor cursuri/ ore prin intermediul televiziunii, internetului, utilizarea acestuia ca metodă didactică. Inovaţia în învăţământ poate acţiona şi ca mod de rezolvare a unor probleme la care sunt expuşi tinerii de azi: dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei are atât pentru individ cât şi pentru societate în ansamblu avantaje considerabile, însă şi riscuri majore, precum izolarea indivizilor, dezvoltarea unor relaţii de comunicare artificiale. Introducerea TIC în procesul de învăţare poate atenua parţial aceste probleme. Un alt element supus inovării îl reprezintă tipul de competenţe ce urmează a fi formate la indivizi într-o societate în care frontierele în faţa circulaţiei persoanelor, lucrătorilor nu mai există. Într-o societate bazată pe cunoaştere, sistemele de învăţământ au obligaţia de a-şi proteja cetăţenii, oferindu-le pregătirea şcolară şi profesională de care au nevoie. Pentru ca inovaţiile la nivel de conţinut şi cele de la nivel de structură şi organizare a învăţământului să poată fi transpuse în practică şi să conducă la rezultate durabile este nevoie de susţinere din partea cadrelor didactice. Un aspect adesea subliniat în lucrările pe tema inovaţiei în învăţământ este acela că mai mult decât structura şi organizarea învăţământului sau conţinutul acestuia, ceea ce trebuie inovat sunt mentalităţile cadrelor didactice.   Inovaţii la nivelul mediului educaţional Mediul educaţional este format cu precădere din personalul didactic şi din elevi/ sudenţi şi este definit prin relaţiile care se stabilesc între cadrele didactice, între acestea şi elevi/ studenţi şi familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate durabile, orice inovaţie are nevoie de un mediu educaţional favorabil, adică de relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc între cei care formeazămediul educaţional. Într-un material în care abordează tema inovaţiei la nivelul învăţării limbilor moderne, Michel Boiron (1999: p. 2) afirmă că „inovaţia se construieşte pe o  aparentă contradicţie: ea pune în discuţie, deranjează, aduce schimbări, dar, în acelaşi timp, se înscrie în respectul şi voinţa instituţiei în care se produce”. Altfel spus, inovaţia este cea care aduce noutate, iar continuitatea este reprezentată de mediul, cultura organizaţională. Studiile asupra inovaţiei în învăţământ pun accent deosebit pe rolul personalului didactic în procesul de inovaţie, pe caracteristicile, comportamentele pe care trebuie să le aibă acesta împiedică formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei.   Învăţământul românesc se caracterizează prin forme incipiente ale inovaţiei, dar care, printr-o intervenţie susţinută atât din interiorul sistemului cât şi din afara acestuia, are şanse să devină o constantă a sistemului.   Bibliografie: BĂLOIU, L.M., Managementul inovaţiei, Ed. Eficient, 1995. DRUKER, PETER, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică Bucureşti,1993. NEAGU GABRIELA, Inovație în învățământ, Revista Calitatea vieții, 2009. POPESCU MARIA, Managementul inovării, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2016.
                                                                             Conceptul de inovare și creativitate   “Inovarea - o schimbare care creează o nouă dimensiune a performanţei.” (Peter Drucker)   Definiție – concept: Termenul „inovare” are o largă utilizare, fiind folosit cu diverse semnificaţii. Într-un sens larg, inovarea defineşte introducerea noului pentru obţinerea de rezultate utile.   În multe cazuri, inovarea are la bază invenţii, dar cele două concepte nu sunt sinonime. Conform DEX, a inventa înseamnă „a crea, a născoci ceva nou care nu a existat până atunci, a imagina pentru prima dată; a face o descoperire tehnică”, iar invenţia reprezintă “o rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu. A inova înseamnă „a face o schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un sistem”, iar inovare înseamnă „noutate, schimbare, prefacere”. „Procesul global de creativitate tehnologică şi comercială, transferul unei noi idei sau a unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate de service, acceptate de piaţă.”(Oslo Manual, 2005)   Descriere:   Inovația în cercetare, în educație și cultură, în științe și în toate domeniile vieții sociale nu poate fi asigurată fără a asigura prin sistemele și procesele de învățământ aceste premise, fără a forma pe copii pentru a fi inovatori, creativi, având încredere în potențialul lor inovativ, cultivându-l și stimulându-l. Aceasta presupune schimbări profunde în sistemul de învățământ, atât în plan curricular, cât și în formarea cadrelor didactice, pentru a interacționa diferit cu copiii, încurajând și stimulând, atrăgând și cultivând curiozitatea descoperirilor, plăcerea de a descoperi, încrederea în potențialul lor. De aceea, prin workshop-ul explorativ, ne propunem să identificăm tipurile de cercetări și de acțiuni de întreprins, pentru a delimita bune practici, a diagnostica practicile care stimulează inovația, a le promova și implementa, a identifica pârghiile și modalitățile prin care putem introduce această schimbare paradigmatică pe scară largă în educație și formare, la toate nivelurile de școlaritate și în afara lor, în educația nonformală și informală.   Notiunea de creativitate a fost, initial, consemnata sub alte denumiri: inspiratie, talent, supradotare, geniu, imaginatie (fantezie creatoare). Dupa studii aprofundate si de lunga durata din domeniul psihologiei, s-a remarcat faptul ca aceste notiuni reprezinta doar unele trasaturi psihologice ale persoanei creative.   Inspiraţia este o stare psihica de tensiune puternica, cu o durata variabila, in cursul careia se contureaza in linii generale viitoarea idee sau solutie noua. Atributele esentiale ale inspiratiei sunt spontaneitatea si vibratia afectiva.   Talentul este considerat ca o continuare a unei aptitudini naturale sau a unei abilitati, o treapta superioara de dezvoltare a acesteia. Talentul nu este caracterizat doar prin efectuarea cu succes a unei activitati, ci si prin capacitatea de a crea opere originale. Individul dotat cu talent se caracterizeaza printr-o inteligenta deosebita, o puternica impresionabilitate, o mare exigenta fata de sine dispunand de un puternic spirit autocritic, care-l face sa fie permanent nemultumit de ceea ce creeaza si doreste perfectiunea. Ca trasatura distinctiva a talentului este uriasa putere de munca.   Supradotarea sau geniu sunt termeni care se intrepatrund in mare masura. Individul supradotat este inzestrat cu „daruri naturale” care ii permit sa faca lucruri deosebite, iar geniul constituie aptitudinea naturala de a crea ceva cu totul remarcabil.  
  Modelul TRIZ al rezolvării problemelor   Altshuller în 1984  enunţă în mod profetic următoarea afirmaţie: "TRIZ ne permite astăzi să rezolvăm probleme non-tipice la un nivel de organizare a activităţii mentale care mâine va reprezenta normalul."   Modelul TRIZ folosit în peste 35 de tari și predat în mai multe universități de renume, care permite abordarea logică a creativității și inovației în soluționarea problemelor dificile. Ideea centrală a metodologiei este ca cineva, undeva, cândva s-a mai confruntat cu problema cu care vă confruntați și a găsit deja o soluție care ar putea fi adaptată situației dumneavoastră.   Originea conceptului   TRIZ este acronimul rusesc al metodologiei „Teoria rezolvării sarcinilor specifice inovării” („Teoriya resheniya izobretatelskikh zadach”), dezvoltată de inventatorul și scriitorul Genrich Altshuller între anii 1946-1985. Metodologia TRIZ a fost dezvoltată pe baza studiului a peste 4.000 de patente, căutând modele de inovare în soluționarea problemelor. Astfel, au fost dezvoltate conceptele de contradicții tehnice, sistem ideal, matricea contradicțiilor, cele 40 de principii ale invențiilor etc.   Înțelegerea conceptului TRIZ pune la dispoziție strategii și instrumente care permit abordarea sistematică, științifică și inovativă a problemelor dificile, în vederea identificării unor soluții inovative, superioare celor obișnuite, standard. La baza oricărei probleme se află de fapt o contradicție între un lucru dorit și un altul nedorit. De exemplu, se dorește creșterea producției, însă aceasta ar presupune și creșterea costurilor cu personalul și mărirea spațiului de producție, fapt nedorit. Soluția standard presupune un compromis, renunțând fie la creșterea producției, fie la menținerea costurilor reduse, însă soluția inovativă va permite organizației să îți crească producția fără o creștere semnificativă a costurilor.   Într-o organizație poate exista un singur utilizator TRIZ sau o echipă de utilizatori TRIZ (care poate depasi chiar granițele organizației sau ale tării). De cele mai multe ori, echipele devin active doar în perioada de soluționare inovativă a problemelor; pentru ca aceasta să fie posibilă, este necesară instruirea anterioară a angajaților, unii dintre ei devenind chiar specialiști în TRIZ. Desigur că se poate apela și la consultanță, mai ales ca varietatea instrumentelor TRIZ este impresionantă.   Având în vedere că procesele presupun o permanentă creativitate,modelul TRIZ poate fi extrem de util în abordarea interațiunilor multiple cu preșcolarii, elevii, studenții și adulții (în cadrul cursurilor de formare).   Într-o organizație poate exista „un singur utilizator TRIZ sau o echipă de utilizatori TRIZ”. Utilizatorii TRIZ pot fi „activați” doar în perioada soluționării problemelor pe baza instrumentelor specifice acestui model. Utilizarea TRIZ contribuie substanțial la modelarea creativă a gândirii membrilor organizației și va crește capacitatea de inovare a acestora.   Nu trebuie să folosiți toate instrumentele TRIZ, ci doar pe acelea pe care le considerați utile și care vă sunt la îndemână. Utilizarea continuă a metodologiei TRIZ va determina modelarea găndirii și va creste capacitatea de inovare a angajaților și a organizației.   Concluzii:   TRIZ este o metodologie de rezolvare a problemelor bazată pe logică, cercetarea datelor și mai puțin pe intuiție. Astfel, printr-o abordare structurată și algoritmică, TRIZ conferă procesului de rezolvare a problemelor: repetabilitate, predictibilitate si fiabilitate.   TRIZ este utilizat frecvent în cadrul proceselor Six Sigma, în managementul de proiect, în sistemele de risc management și în inițiativele inovative ale organizațiilor.     Bibliografie: virtualboard.ro Managementul calității îm învățământul preuniversitar – de Remus Chină
INTRODUCERE Managementul inovării înseamnă că organizația (școlară) a ajuns la maturitatea necesară să poată dezvolta programe și proiecții reale de inovare a proceselor proprii.   Managementul inovării se referă în primul rând la procese dar și la produsele realizate de organizație. În mod evident, când ne referim la o organizație/entitate educațională, produsele realizate sunt cele educaționale (produse și servicii) oferite elevilor/studenților.   Managementul inovării este, fără îndoială unul dintre instrumentele cel mai importante prin care se pot dezvolta capacitățile creative ale personalului unei organizații. De-a lungul timpului s-au elaborat, creat și dezvoltat mai multe instrumente specifice managementului inovării:   - TRIZ (Teoria Rezolvării Creative a Problemelor), - modelul Phase – Gate, - Fuzzy Front End Process etc.   Există două perspective ale inovării în ((micro)sistemele și procesele educaționale: Un proces de inovare impus din exteriorul organizației, prin norme, instrumente, mecanisme și idei care vin de la o  autoritate superioară.   De regulă, la aceste impuneri se creează și cea mai mare rezistență la schimbare: organizațiile lucrează și acceptă de nevoie, capacitățile creative sunt, în foarte puține situații, declanșate!   Este o inovare „Top down” – de sus în jos! Avem numeroase exemple de „inovare” de acest tip: schimbarea curriculum-ului, schimbarea mecanismelor de evaluare/autoevaluare, introducerea a numeroase platforme și aplicații electronice în care școlile trebuie să încarce tot felul de date „necesare și utile școlii”...   Al doilea tip de inovare poate fi pornit din interiorul organizației: „Bottom up” – de ”Jos în sus” sau din interiorul organizației spre sistem! Acest proces poate fi mult mai ușor acceptat, totul depinde de liderii organizației! În ambele situații, managementul   inovării în educație.   Modulul I: INOVARE ȘI CREATIVITATE. CONCEPTE, DEFINIȚII, MODELE SPECIFICE I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării I.2 Prezentarea celor mai importante modele și referențiale specifice inovării și creativității: - TRIZ; o Fuzzy front - end process; - „Phase – Gate” model;   I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării Presiunea enormă exercitată de multitudinea descoperirilor științifice într-un timp extrem de scurt constituie un avans tehnologic fără precedent, a cărui viteză de mișcare crește accelerat spre valori necunoscute… Prin urmare un management al proceselor specifice inovării, în orice organizație, este de la sine înțeles deoarece el devine nu doar util, devine vital!   Prin conceptul managementul inovării înțelegem procesul prin care, în funcționarea unei organizații, mai ales în procesele sale de bază, sunt implementate cele mai noi descoperiri și idei care apar în domeniul de funcționare al organizației.   O definiție coerentă a managementului inovării o găsim în lucrarea comună a Sandrine Fernez-Walch și François Romon (2009) ca fiind „ansamblul acțiunilor conduse de o întreprindere și al opțiunilor efectuate pentru a favoriza emergența proiectelor de inovare,a decide lansarea lor și a realiza comercializarea noilor produse sau implementarea de noi procese în întreprindere, pentru creșterea competitivității”.   Sau definiția lui Nagîț, Gh. (2001): „Prin managementul inovării se poate înțelege procesul orientat spre organizarea și alocarea resurselor disponibile,atât umane cât și tehnice și economice, în scopul dobândirii de noi cunoștințe, de generare a ideilor care permit obținerea de noi produse,procese și servicii sau îmbunătățirea celor existente și al transferului celor mai bune idei spre fazele de fabricare și comercializare”…   După specialiști (Turell și Lindow (2003)) managementul inovării este un proces caracterizat de trei faze importante: a. Identificarea oportunităților. Cu referire la extinderea pieței și ofertei firmei/ organizației respective sau a noilor tehnologii necesare dezvoltării organizației; b. Generarea, colectarea, dezvoltarea, evaluarea și selectarea noilor idei de dezvoltare a firmei (noi idei de afaceri). Aceste (sub)procese includ: brainstorming-ul, tehnici de creativitate (TRIZ), focus –grupuri, fuzzy front end process etc. c. Managementul oportunităților; d. Proiectare, dezvoltare și execuție – ideile noi sunt implementate în procesele curente de funcționare ale firmei.   Alți specialiști (Boly și Romon (1999) propun o abordare matricială a managementului inovării, cu următoarele faze: emergența ideilor inovative; fezabilitatea proiectelor inovative; definirea proiectelor inovative; realizarea proiectelor inovative.