Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

Inteligenta emotionala in educatia copiilor de Maurice Elias

Adolescentul acest necunoscut de Jean Rousselet

Ghidul tinerelor mame  

Cuprins   INTRODUCERE Cum puteţi vorbi pe înţelesul copiilor dumneavoastră 1 IUBIREA ESTE FUNDAMENTUL 2 LIMBAJUL NR. 1 AL IUBIRII: MÂNGÂIERILE FIZICE 3 LIMBAJUL NR. 2 AL IUBIRII: CUVINTELE DE ÎNCURAJARE 4 LIMBAJUL NR. 3 AL IUBIRII: TIMPUL ACORDAT 5 LIMBAJUL NR. 4 AL IUBIRII: DARURILE 6 LIMBAJUL NR. 5 AL IUBIRII: SERVICIILE 7 DESCOPERIREA LIMBAJULUI PRINCIPAL DE IUBIRE AL COPILULUI 8 DISCIPLINA ŞI LIMBAJELE IUBIRII 9 ÎNVĂŢAREA ŞI LIMBAJELE IUBIRII 10 MÂNIA ŞI IUBIREA 11 FOLOSIREA LIMBAJELOR IUBIRII ÎN FAMILIILE CU UN SINGUR PĂRINTE 12 FOLOSIREA LIMBAJELOR IUBIRII ÎN CĂSNICIE EPILOG OCAZII MINUNATE PLAN DE ACŢIUNE PENTRU CELE CINCI LIMBAJE DE IUBIRE ALE COPIILOR 1. Iubirea este fundamentul 2. Limbajul nr. 1 al iubirii: mângâierile fizice 3. Limbajul nr. 2 al iubirii: cuvintele de încurajare 4. Limbajul nr. 3 al iubirii: timpul acordat 5. Limbajul nr. 4 al iubirii: darurile 6. Limbajul nr. 5 al iubirii: serviciile 7. Descoperirea limbajului principal de iubire al copilului 8. Disciplina şi limbajele iubirii 9. Învăţarea şi limbajele iubirii 10. Mânia şi iubirea 11. Folosirea limbajelor iubirii în familiile cu un singur părinte 12. Folosirea limbajelor iubirii în căsnicie   INTRODUCERE Cum puteţi vorbi pe înţelesul copiilor dumneavoastră „Las-o, că măcăie.” „E marfă.” „Fii, moşule, serios.” Uneori copiii noştri vorbesc o limbă pe care la început nu reuşim să o înţelegem pe deplin. Numai că şi atunci când noi le vorbim copiilor se prea poate ca la rândul lor nici ei să nu priceapă pe de-a-ntregul ideile pe care încercăm să le transmitem. Dintre toate modalităţile ratate de comunicare a intenţiilor noastre, cel mai mare potenţial negativ îl are incapacitatea de a ne exprima iubirea faţă de copiii noştri. Oare cunoaşteţi – şi vorbiţi – limbajul în care copilul dvs. îşi exprimă afecţiunea? Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea părintelui. Această carte vă va arăta cum să recunoaşteţi şi cum să vorbiţi acest limbaj principal de iubire al copilului dvs., precum şi alte patru limbaje de iubire des întâlnite, care îl pot ajuta pe copil să înţeleagă faptul că-l iubiţi. Aşa cum vom vedea, copilul dvs., ca şi al meu, trebuie să ştie că este iubit pentru a deveni un adult responsabil. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji, copilul urmând să devină un adult generos şi iubitor la rându-i. Volumul de faţă vă va prezenta toate cele cinci limbaje ale copiilor şi vă va ajuta să stabiliţi care sunt limbajele principale prin care copilul dvs. vă percepe afecţiunea. Este bine să citiţi toate cele cinci capitole (2-6) care descriu limbajele iubirii, pentru ca astfel copilul dvs. să aibă de câştigat de pe urma tuturor celor cinci feluri în care poate primi iubirea. Credem că orice copil percepe cel mai bine iubirea prin intermediul unuia dintre cele cinci limbaje, dar şi celelalte patru modalităţi prin care vă puteţi manifesta afecţiunea îi vor fi, de asemenea, de folos. Mai există şi posibilitatea ca principalul limbaj de iubire al copilului dvs. să se schimbe în timp. Din aceste motive, fiecare capitol ce tratează despre unul dintre limbajele iubirii va începe prin a sublinia importanţa acelui limbaj specific în cazul copilului dvs. Chiar dacă respectivul capitol s-ar putea să nu descrie principalul limbaj de iubire al copilului dvs., însuşiţi-vă şi acest limbaj. Puneţi în practică toate cele cinci limbaje de iubire şi puteţi fi încredinţaţi că acest fapt va fi perceput cum se cuvine de copil. Desigur, cel mai important lucru rămâne identificarea şi folosirea principalului limbaj de iubire al copilului dvs. În această carte vom sublinia importanţa iubirii în creşterea copilului dvs. Scopul cărţii este să vă ajute să creşteţi copilul în aşa fel încât să devină un adult matur. Toate aspectele dezvoltării copilului presupun ca fundament iubirea. De exemplu, sentimentele de mânie ale copilului pot fi canalizate în mod pozitiv atunci când percepe iubirea părintelui. Este mult mai probabil ca el să ia în seamă şi să accepte sugestiile dvs. atunci când vă percepe iubirea ca fiind una sinceră şi consecventă. Puţini părinţi îşi dau seama că au răspunderea să-şi înveţe copiii să-şi stăpânească mânia cu maturitate. Aşa cum precizăm şi în capitolul zece, cea mai grea misiune a unui părinte este sa-i înveţe pe copii şi pe adolescenţi să-şi stăpânească impulsurile agresive. Reuşita se obţine pornind de la iubire. Interesant este că părinţii care-şi ajută copiii adolescenţi să-şi stăpânească mânia reuşesc să stabilească o relaţie de iubire mai afectuoasă şi mai apropiată. Având în vedere că această carte este despre cum să învăţaţi să vă iubiţi mai eficient copilul, ea conţine sugestii complexe pentru a vă ajuta să deveniţi un bun părinte. Pe măsură ce veţi aborda aceste zone care sunt şi cele mai importante, veţi constata că relaţiile în familie vor deveni mai puternice, mai destinse şi mai plăcute. De exemplu, din discuţia noastră despre disciplină (capitolul 8) veţi învăţa două cuvinte-cheie pe care trebuie să le aveţi mereu în gând – acestea sunt agreabil şi ferm. Aşa cum iubirea poate vindeca o multitudine de păcate, tot aşa a fi agreabil, dar ferm, reprezintă un permanent refugiu sigur. Vom discuta despre felul în care trebuie menţinută atitudinea de agreabil, dar ferm, în capitolul 8. Cartea se încheie cu un Plan de Acţiune, ce conţine proiecte şi exerciţii care vă pot ajuta să vorbiţi cu copiii dvs. fiecare dintre cele cinci limbaje ale iubirii. Credem că acest Plan de Acţiune vă va ajuta să aplicaţi ideile din această carte. Şi acum câteva cuvinte din partea fiecăruia dintre noi, având în vedere că începeţi „cursul de limbaje” cu scopul de a vă îmbunătăţi modalitatea de a vă adresa cu dragoste copiilor dvs.   Câteva cuvinte din partea lui Gary   Succesul cărţii Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-ţi exprimi faţă de partener implicarea trup şi suflet[1] a fost o adevărată răsplată. Sute de mii de cupluri nu numai că au citit cartea, dar au şi pus în practică principiile expuse aici. Am dosare pline cu scrisori din lumea întreagă în care oamenii îşi exprimă recunoştinţa pentru felul în care limbajele iubirii le-au fost benefice în căsnicie. Majoritatea spun că învăţarea principalului limbaj de iubire al partenerului a adus o schimbare radicală a climatului afectiv în căminul lor, ba unii chiar au considerat că această carte pur şi simplu le-a salvat căsnicia. Cum continui să ţin seminarii despre căsnicie, trebuie să vă spun că întrebarea care mi-a fost pusă cel mai des a fost „Când aveţi de gând să scrieţi o carte despre cele cinci limbaje de iubire ale copiilor?” Cum cariera mea s-a concentrat asupra sfaturilor şi ameliorării căsniciilor, nu m-am arătat prea doritor să scriu despre copii, deşi am primit sute de relatări din partea părinţilor care au aplicat ideea de limbaje ale iubirii la copiii lor. Atunci când editura Norfhfield mi-a propus să scriu o asemenea carte, l-am contactat pe vechiul meu prieten Ross Campbell, rugându-l să fie coautor al acestei lucrări. Spre marea mea bucurie, Ross a acceptat. El a petrecut treizeci de ani în domeniul psihiatriei medicale, concentrându-se asupra nevoilor copiilor şi adolescenţilor. Dintotdeauna i-am admirat opera şi am avut de câştigat de pe urma scrierilor sale, fiind foarte mulţumit şi de relaţia noastră personală de-a lungul anilor. Acum, când cartea noastră este aproape gata, sunt fericit că am combinat experienţa amândurora. Fiecare dintre noi a scris pe cont propriu fiecare capitol în parte, după care editorul nostru Carole Streeter ne-a transformat ideile într-un volum uşor de citit. Sunt extrem de încântat de rezultat. Sper şi mă rog ca asemenea cărţii iniţiale despre limbajele iubirii, care i-a ajutat pe atât de mulţi oameni în căsnicie, şi aceasta să fie un sprijin pentru cât mai mulţi părinţi, profesori sau alte persoane care iubesc sau lucrează cu copiii. Sper ca ei să satisfacă în mai mare măsură nevoia de iubire a copiilor. Dr. Gary Chapman Winston-Salem, Carolina de Nord ianuarie 1997   Câteva cuvinte din partea lui Ross   De peste douăzeci de ani, eu şi Gary Chapman am scris şi am vorbit despre iubire. Gary a ajutat mii de cupluri să descopere profunzimea relaţiei lor, în vreme ce eu am scris şi am organizat seminarii despre părinţi şi despre misiunea lor extrem de importantă, vitală şi adesea plină de rezultate minunate în creşterea copiilor. Deşi îl cunosc pe Gary de mai bine de două decenii, nu mi-am dat seama că mesajele noastre sunt atât de asemănătoare. Am descoperit această latură pozitivă atunci când am citit cartea sa plină de miez Cele cinci limbaje ale iubirii. Paralela între aceasta şi cărţile mele How to Really Love Your Child (Cum să-ţi iubeşti cu adevărat copilul) şi How to Really Love Your Teenager (Cum să-ţi iubeşti cu adevărat copilul adolescent) mi-a fost sprijin şi încurajare. Accentul care mi-a plăcut cel mai mult în cartea lui Gary a fost acela pus asupra faptului că fiecare om are un limbaj principal de iubire. Dacă reuşim să identificăm acest limbaj principal al partenerului de viaţă, dar şi al nostru, atunci putem folosi aceste informaţii nepreţuite pentru a ne îmbunătăţi căsnicia. Această idee poate fi aplicată în mod fericit şi la copiii noştri, pentru că fiecare copil are propria sa modalitate de a oferi şi de a primi iubirea. Pe măsură ce Gary a devenit conştient de acest lucru, cartea de faţă a fost un rezultat firesc al asemănării studiilor noastre. Sunt recunoscător pentru privilegiul de a fi lucrat cu Gary la această carte de o mare importanţă. Cred sincer că îi va ajuta pe părinţi, dar şi pe alte persoane, care iubesc copiii, să vină în sprijinul nevoii lor de iubire. Veniţi cu noi în această călătorie, în care vom explora cele cinci limbaje de iubire ale copiilor. Doctor în medicină Ross Campbell Signal Mountain, Tennessee ianuarie 1997   1 IUBIREA ESTE FUNDAMENTUL Dennis şi Brenda nu înţelegeau ce are Ben, fiul lor de opt ani. El se dovedise a fi un şcolar peste medie şi îşi făcea temele, dar în acel an se descurcase tare prost la şcoală. După ce învăţătoarea le dădea să rezolve un exerciţiu, el mergea să o roage să i-l mai explice o dată. Era în stare să meargă la catedră şi de opt ori pe zi, cerând mereu alte lămuriri. Oare avea probleme cu auzul sau nu înţelegea bine? Dennis şi Brenda l-au dus pe Ben la doctor pentru a-i verifica auzul şi consilierul şcolar l-a supus unui test de comunicare; auzul lui Ben s-a dovedit a fi normal, iar înţelegerea, la nivelul unui copil de clasa a treia. Mai erau şi alte lucruri care îi nedumereau în privinţa lui. Uneori, comportamentul lui Ben părea de-a dreptul antisocial. Învăţătoarea mânca pe rând cu fiecare dintre elevii de clasa a treia la masa de prânz, dar Ben era în stare să-i împingă pe ceilalţi copii astfel încât să fie el mai aproape de ea. În timpul recreaţiei, îşi părăsea brusc colegii de câte ori apărea învăţătoarea pe terenul de joacă; se ducea şi o întreba despre orice fleac şi fugea de ceilalţi. Dacă învăţătoarea se juca cu ei în recreaţie, Ben încerca să o ia de mână cu orice preţ. Părinţii lui merseseră deja de trei ori la învăţătoare, dar nici ei, nici ea nu reuşiseră să descopere care e problema, în clasele întâi şi a doua Ben fusese independent şi fericit, iar acum, dintr-odată, avea un „comportament de plantă agăţătoare” lipsit de orice logică. Se certa mult mai des cu sora lui mai mare, deşi Dennis şi Brenda considerau că este doar o fază trecătoare. Când acest cuplu a venit la seminarul meu „Spre o căsnicie mereu înfloritoare” şi mi-a povestit despre Ben, cei doi păreau foarte îngrijoraţi şi se întrebau dacă nu cumva puştiul se va transforma într-un adevărat rebel. „Dr. Chapman, ştim că acesta este un seminar pentru căsnicii şi că poate întrebarea noastră este deplasată”, mi-a spus Brenda, „dar eu şi Dennis ne-am gândit că poate ne veţi ajuta cu nişte sfaturi.” După care mi-a descris schimbarea de comportament a lui Ben. I-am întrebat pe aceşti părinţi dacă stilul lor de viaţă se schimbase în acest ultim an. Dennis mi-a spus că este agent de vânzări şi că două seri pe săptămână merge pe teren, dar că în celelalte zile ale săptămânii este acasă între 6:00 şi 7:30 p.m. În aceste seri îşi petrecea timpul rezolvând nişte hârtii de la birou şi se uita puţin la televizor. La sfârşitul săptămânii, mergea la meciurile de fotbal, adesea luându-l şi pe Ben cu el. În ultimul an însă nu mai făcuse asta. „Este prea obositor, prefer să le văd la televizor.” „Dar tu, Brenda?”, am întrebat eu. „Şi în stilul tău de viaţă s-au produs schimbări în ultimele luni?” „A, da”, mi-a spus ea. „Am lucrat cu o jumătate de normă în ultimii trei ani, de când Ben a intrat la grădiniţă, dar anul acesta mi-am luat o normă întreagă, prin urmare ajung acasă mai târziu decât până acum. De fapt, tatăl meu îl ia pe Ben de la şcoală şi băieţelul rămâne cu bunicii cam o oră şi jumătate, după care vin eu şi îl iau. În serile în care Dennis nu este acasă, mâncăm de obicei cu părinţii mei, după care ne întoarcem acasă.” Tocmai trebuia să înceapă seminarul, dar mi-am dat seama că încep să înţeleg ce se întâmpla în sufletul lui Ben. De aceea le-am făcut o sugestie. „Eu am să vorbesc despre căsnicie, dar aş vrea ca fiecare dintre voi să se gândească la felul în care principiile pe care vi le împărtăşesc s-ar putea aplica în cazul relaţiei voastre cu Ben. La sfârşitul seminarului aş vrea să ştiu la ce concluzie aţi ajuns.” Au părut puţin miraţi pentru că încheiasem conversaţia fără să le fac niciun fel de sugestii, dar amândoi erau dispuşi să se supună cerinţei mele. La sfârşitul zilei, în vreme ce ceilalţi participanţi la seminarul din Racine, Wisconsin, tocmai ieşeau din sală, Dennis şi Brenda au venit repede la mine, pe faţă citindu-li-se expresia aceea entuziastă, ce apare atunci când faci o descoperire nebănuită. „Dle dr. Chapman, cred că am înţeles ce se întâmplă cu Ben”, mi-a spus Brenda. „Atunci când ne-aţi vorbit despre cele cinci limbaje ale iubirii, amândoi am fost de acord că principalul limbaj de iubire al lui Ben este timpul acordat. Analizând ultimele patru sau cinci luni ne-am dat seama că i-am acordat lui Ben mai puţin timp decât înainte. Când lucram cu jumătate de normă, îl luam pe Ben de la şcoală în fiecare zi şi de obicei mai făceam câte ceva împreună înainte de a ajunge acasă – fie mergeam la cumpărături, fie ne opream în parc sau luam o gustare împreună. Când ajungeam acasă, Ben îşi făcea lecţiile. După cină jucam ceva împreună, mai ales în serile în care Dennis era de serviciu. Toate acestea s-au modificat de când mi-am luat normă întreagă şi mi-am dat seama că petrec mult mai puţin timp cu Ben.” M-am uitat spre Dennis şi el mi-a spus: „În ceea ce mă priveşte, mi-am dat seama că îl luam pe Ben cu mine la meciurile de fotbal, dar cum eu nu mai merg, nu am înlocuit cu nimic acest timp pe care îl acordam relaţiei tată-fiu… N-am petrecut prea multă vreme împreună în ultimele luni.” „Cred că aţi descoperit câteva informaţii foarte utile în privinţa necesităţilor afective ale lui Ben”, le-am spus. „Dacă veţi reuşi să-i satisfaceţi această nevoie, cred că există toate şansele să-i schimbaţi comportamentul.” Le-am sugerat câteva modele-cheie de exprimare a iubirii prin timpul acordat şi i-am propus lui Dennis să îşi includă în program şi câteva ore pentru Ben. Am încurajat-o pe Brenda să caute unele căi astfel încât ea şi Ben să facă din nou ceea ce înainte făceau împreună, până să-şi ia ea normă întreagă. Amândoi au părut nerăbdători să traducă în fapte informaţiile pe care le primiseră. „S-ar putea să mai fie şi alţi factori implicaţi”, am spus. „Dar dacă îi veţi acorda lui Ben doze mai mari de timp şi apoi veţi lărgi raza de acţiune în funcţie de celelalte patru limbaje ale iubirii, cred că veţi constata o schimbare majoră în comportamentul său.” Ne-am luat rămas-bun. Nu am primit nicio scrisoare de la Dennis şi Brenda şi, să vă spun drept, am uitat de ei. Doi ani mai târziu, m-am întors la Wisconsin pentru un alt seminar, au venit şi ei şi mi-au amintit de conversaţia noastră. Erau numai zâmbete; ne-am îmbrăţişat, după care m-au prezentat unor prieteni pe care îi invitaseră la seminar. „Spuneţi-mi ce-i cu Ben”, i-am întrebat. Au zâmbit amândoi şi mi-au spus: „Ben se descurcă minunat. De multe ori am vrut să vă scriem, dar n-am apucat. Ne-am dus acasă şi am făcut ce ne-aţi învăţat. I-am acordat mult mai mult timp lui Ben în lunile imediat următoare. În două sau trei săptămâni, a avut loc o schimbare majoră în comportamentul său de la şcoală. Învăţătoarea ne-a chemat şi chiar ne-am speriat, numai că de data asta dorea să afle ce făcuserăm pentru a determina această schimbare benefică în cazul lui Ben.” Învăţătoarea le-a spus că acel comportament negativ al lui Ben nu se mai manifesta: nu-i mai îmbrâncea pe ceilalţi copii la prânz, la masă; nu mai venea la ea la catedră să pună întrebări peste întrebări. Atunci Brenda i-a explicat că ea şi soţul său au început să i se adreseze lui Ben prin „limbajul iubirii” după ce au participat la un seminar. „I-am zis cum am început să îi acordăm mai mult timp lui Ben, chiar în doze foarte mari”, mi-a spus Brenda. Aceşti părinţi au învăţat să vorbească limbajul de iubire al fiului lor, să-i spună „te iubesc” într-un fel pe care Ben să-l  priceapă. Povestea lui Ben m-a încurajat să scriu această carte. Prima lucrare despre limbajele iubirii se ocupă de felul în care îi putem face pe partenerii noştri de viaţă să se simtă iubiţi folosind principalul lor limbaj de iubire. În Cele cinci limbaje ale iubirii există un capitol dedicat principalului limbaj de iubire în cazul copilului. În lucrarea de faţă, împreună cu Ross Campbell vom analiza felul în care aceste cinci limbaje ale iubirii îl pot ajuta pe copilul dvs. să se simtă iubit. Faptul că vă veţi adresa copilului dvs. prin intermediul principalului său limbaj de iubire nu înseamnă că ulterior el nu va mai da semne de nesupunere. Înseamnă doar că acest copil va şti că îl iubiţi şi că îi puteţi da siguranţă şi speranţă; vă va ajuta să îl creşteţi pentru a deveni un adult responsabil. Iubirea este fundamentul. În creşterea copiilor totul depinde de relaţia de iubire dintre părinte şi copil. Nimic nu funcţionează cum trebuie dacă nevoia de iubire a copilului nu este satisfăcută. Numai copilul care se simte cu adevărat iubit şi înconjurat de afecţiune se poate dezvolta la un potenţial maxim. Se prea poate să vă iubiţi sincer copilul, dar dacă el nu simte asta – dacă nu vorbiţi acel limbaj al iubirii prin care într-adevăr să vă comunicaţi dragostea – el nu se va simţi iubit.   Umplerea rezervorului emoţional   Vorbindu-i copilului dvs. în propriul său limbaj de iubire, îi puteţi umple „rezervorul emoţional” cu iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci când simte că „rezervorul său emoţional” e aproape gol. Fiecare copil are un rezervor pentru iubire, un loc ce este puterea sa şi de unde se poate alimenta în zilele dificile ale copilăriei şi adolescenţei. Aşa cum maşinile merg cu o rezervă de carburant, şi copiii noştri se alimentează din rezervorul emoţional. Trebuie să umplem acest rezervor emoţional al copiilor noştri pentru ca ei să se manifeste aşa cum se cuvine şi să-şi atingă întregul potenţial. Dar cu ce putem umple aceste rezervoare? Evident – cu iubire. Dar cu acel gen de iubire care îi va face pe copiii noştri să crească şi să funcţioneze cum trebuie. Trebuie să umplem rezervorul emoţional al copiilor noştri cu o iubire necondiţionată, pentru că iubirea adevărată este întotdeauna necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală care acceptă şi confirmă existenţa copilului aşa cum este el şi nu datorită a ceea ce face el. Orice ar face (sau n-ar face), părinţii tot îl iubesc. Din păcate, părinţii îşi afişează adesea iubirea în mod condiţionat; ea depinde de altceva decât de simpla existenţă a copiilor. Iubirea condiţionată se bazează pe ceea ce face copilul şi adesea este asociată unor tehnici de tipul oferirii de daruri, recompense şi privilegii pentru copiii care s-au comportat sau au acţionat în modul dorit de părinţi. Desigur, copiii noştri trebuie formaţi şi/sau disciplinaţi – dar numai după ce rezervorul lor emoţional a fost umplut. Aceste rezervoare pot fi alimentate numai cu carburant premium: cu iubire necondiţionată. Copiii noştri au „rezervoare ale iubirii” ce aşteaptă să fie umplute (iar şi iar… ele se pot goli din când în când). Doar iubirea necondiţionată poate preveni probleme ca resentimentele, senzaţia că n-ar fi iubiţi, sentimentul de vinovăţie, de teamă şi de nesiguranţă. Doar oferindu-le copiilor noştri o iubire necondiţionată vom reuşi să-i înţelegem profund şi să le abordăm în mod potrivit comportamentul, fie el bun sau rău. Molly crescuse într-o familie modestă din punct de vedere financiar. Tatăl ei avea un serviciu în apropiere de casă, iar mama ei o slujbă măruntă cu jumătate de normă. Ambii părinţi erau persoane foarte harnice, care se lăudau cu casa şi familia lor. Tatăl lui Molly pregătea cina în fiecare seară, apoi spălau şi ştergeau vasele împreună. Sâmbăta era ziua corvezilor săptămânale, iar seara mergeau împreună să mănânce cremvurşti sau hamburgheri. Duminica dimineaţă familia se ducea la biserică, iar seara era petrecută cu rudele. Când Molly şi fratele său erau mici, părinţii le citeau câte ceva aproape în fiecare zi. Ajungând la şcoală, mama şi tata îi încurajau în ceea ce privea studiile. Îşi doreau ca ambii copii să urmeze o facultate, chiar dacă ei nu avuseseră o asemenea şansă. În primii ani de liceu, una dintre prietenele lui Molly era Stephanie. Cele două fete urmau aproape toate cursurile împreună şi adesea luau împreună şi prânzul. Însă nu-şi făceau vizite acasă. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi constatat enorme diferenţe. Tatăl lui Stephanie era un agent de vânzări care câştiga foarte bine şi reuşea să îşi întreţină familia cu mare generozitate. De asemenea, el era mai mult plecat de acasă. Mama Stephaniei era asistentă medicală. Fratele ei locuia la internat, la o şcoală particulară. Şi Stephanie fusese la pension trei ani de zile, până ce se rugase cu cerul şi cu pământul să fie mutată la şcoala publică locală. Cum tatăl ei era plecat şi mama ei lucra foarte mult, adesea familia ieşea în oraş ca să mănânce. Cele două fete au fost bune prietene până în clasa a noua, când Stephanie s-a mutat la o altă şcoală, mai aproape de bunici. În primul an, fetele şi-au mai scris; după care Stephanie şi-a găsit un prieten şi scrisorile au fost tot mai rare, până când la un moment dat au încetat să mai vină. Molly şi-a făcut alte prietene şi şi-a găsit şi ea un prieten, care tocmai se transferase la şcoala sa. După ce familia lui Stephanie s-a mutat din oraş, Molly n-a mai auzit de ea niciodată. Dacă ar mai fi auzit, probabil că tare s-ar mai fi întristat aflând că după ce s-a măritat şi a făcut un copil, Stephanie a fost arestată ca vânzător de droguri şi a petrecut mai mulţi ani în închisoare, timp în care soţul ei a părăsit-o. În schimb, Molly era fericită în căsnicie şi avea doi copii. În ce consta diferenţa în privinţa reuşitei în viaţă în cazul celor două prietene din copilărie? Deşi nu există un unic răspuns, motivul poate fi desluşit, în parte, din ceea ce Stephanie i-a spus terapeutului său: „Niciodată nu m-am simţit iubită de părinţii mei. M-am băgat în povestea cu drogurile pentru că mi-am dorit să fiu pe placul prietenilor.” Spunând acestea, ea nu încerca atât să dea vina pe părinţi, cât să se facă înţeleasă mai bine. Aţi observat ce a spus Stephanie? Nu că părinţii ei n-ar fi iubit-o, dar nu se simţea iubită. Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii şi vor ca aceştia să se simtă iubiţi, dar puţini sunt cei care reuşesc să transmită acest sentiment aşa cum se cuvine. Doar atunci când vor învăţa să iubească necondiţionat, copiii lor vor şti cât de mult şi cât de sincer sunt iubiţi.   Cum simte un copil că e iubit   În societatea modernă, este tot mai greu să creşti copii sănătoşi din punct de vedere emoţional. Majoritatea părinţilor sunt speriaţi de afluenţa crescândă a drogurilor. Sistemul educaţional i-a determinat pe mulţi dintre ei să îşi ţină copiii acasă pentru a studia individual sau să-i înscrie în şcoli particulare. Violenţa existentă în atât de multe oraşe, mici sau mari, îi face pe părinţi să se întrebe dacă vor reuşi vreodată copiii lor să ajungă la vârsta maturităţii. În ciuda unei asemenea realităţi dezolante, vrem totuşi să dăm speranţe părinţilor. Am vrea să vă bucuraţi de o relaţie plină de afecţiune cu copiii dvs. În această carte ne concentrăm asupra aspectului tot mai important al rolului părinţilor în satisfacerea nevoii de iubire a copiilor. Dacă aceşti copii se simt cu adevărat iubiţi sincer de către părinţi, ei vor fi mai receptivi la sfaturile mamei şi ale tatălui lor în toate privinţele. Am scris această carte pentru a vă ajuta să-i faceţi pe copiii dvs. să trăiască o experienţă mai profundă. Acest lucru se va întâmpla în momentul în care veţi vorbi acele limbaje ale iubirii pe care ei le pot înţelege şi la care pot răspunde. Pentru ca un copil să se simtă iubit trebuie să învăţăm să vorbim limbajul său unic de iubire. Fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea. Există, de fapt, cinci modalităţi în care copiii (oamenii, în general) exprimă şi înţeleg iubirea. Acestea sunt: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile. Dacă aveţi mai mulţi copii în familie, se prea poate ca ei să vorbească limbaje diferite, pentru că adesea au personalităţi diferite şi pot percepe diferit limbajele iubirii. În general, doi copii trebuie iubiţi diferit.   Iubirea de tipul „orice-ar fi”   Indiferent care ar fi limbajul de iubire pe care copilul dvs. îl înţelege cel mai bine, el trebuie exprimat într-un singur fel şi necondiţionat. Iubirea necondiţionată este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi care ne ajută pe noi, părinţii, să ne dăm seama unde ne aflăm şi ce trebuie să facem ca să ne creştem copilul. Fără acest fel de iubire, părinţii sunt rătăciţi şi confuzi. Înainte de a explora cele cinci limbaje ale iubirii, să ne gândim la natura şi importanţa iubirii necondiţionate. Cel mai bine putem să definim iubirea necondiţionată arătând care sunt de fapt rezultatele ei. Iubirea necondiţionată înseamnă a-ţi iubi copilul orice-ar fi. Noi iubim copilul indiferent de cum arată; indiferent de ce talente manifestă sau sunt în devenire, ori ce handicapuri are; indiferent de cum am vrea să fie; şi ceea ce este cel mai greu, indiferent de ceea ce face. Asta nu înseamnă că ne convine orice tip de comportament ar afişa. Asta nu înseamnă că îi vom acorda şi arăta iubirea noastră tot timpul, chiar şi când se comportă inadecvat. Vi se pare că sună a îngăduinţă? Nu este. De fapt, e doar un început. Rezervorul emoţional al copilului trebuie umplut înainte să aibă loc o formare eficientă sau o disciplinare a sa. Un copil cu un rezervor de iubire plin poate reacţiona fără resentimente la sfaturile părinţilor. Unii se tem că asta ar putea duce la „răsfăţarea” copilului, dar este o idee greşită. Niciun copil nu poate primi prea multă iubire necondiţionată. Copilul poate fi „răsfăţat exagerat” prin lipsa formării sau printr-o iubire inadecvată, care duce la o personalitate incorectă. Adevărata iubire necondiţionată nu va „strica” niciodată un copil, pentru că este imposibil ca părinţii să ofere vreodată prea multă iubire. Aceste principii s-ar putea să vi se pară dificile, pentru că ele pot intra în contradicţie cu ceea ce înainte aţi gândit că ar fi adevărat. Dacă aşa stau lucrurile, nu vă va fi uşor să oferiţi o iubire necondiţionată copiilor dvs. Totuşi, pe măsură ce o veţi face şi veţi constata care sunt avantajele ei, veţi descoperi că nu e greu deloc. Încercaţi să faceţi tot ceea ce este mai bun pentru copiii dvs., ştiind că iubirea va conta enorm în formarea unor copii bine adaptaţi şi fericiţi, spre deosebire de cei nesiguri, supăraţi pe viaţă, inaccesibili sau imaturi. Dacă nu v-aţi iubit copiii astfel, la început o să vi se pară greu. Dar pe măsură ce veţi practica iubirea necondiţionată, veţi constata că are un efect minunat, pentru că veţi deveni o persoană mai generoasă şi mai iubitoare în toate tipurile de relaţii. Sigur că nimeni nu este perfect. Şi nu vă puteţi aştepta să iubiţi necondiţionat în orice moment. Dar pe măsură ce vă veţi îndrepta spre acest ţel, veţi constata că sunteţi mult mai capabili să iubiţi orice-ar fi. Vă va fi poate de ajutor să vă amintiţi cât mai des câteva dintre lucrurile clare care vă definesc copiii:   1. Sunt copii. 2. Vor avea tendinţa să se comporte ca nişte copii. 3. Comportamentul copiilor este în mare parte nesuferit. 4. Dacă eu îmi îndeplinesc rolul de părinte şi îi iubesc în ciuda comportamentului lor copilăresc, ei se vor maturiza şi vor renunţa la această modalitate de exprimare. 5. Dacă îi iubesc doar când îmi fac pe plac (iubire condiţionată) şi îmi exprim iubirea faţă de ei doar în acele momente, ei nu se vor simţi iubiţi sincer. Asta îi va face să aibă o proastă părere despre sine, să se simtă nesiguri, practic nereuşind să ajungă la acel comportament de autocontrol, care presupune o mai mare maturitate. De aceea, dezvoltarea şi comportamentul lor reprezintă în egală măsură răspunderea mea şi a lor. 6. Dacă îi iubesc doar când îmi îndeplinesc dorinţele sau aşteptările, se vor simţi neputincioşi şi vor considera că nu are rost să se mai străduiască, de vreme ce niciodată nu este de ajuns. Vor fi pentru totdeauna măcinaţi de nesiguranţă, nelinişte, o proastă părere despre sine şi mânie. Pentru a mă păzi de aşa ceva trebuie să îmi amintesc cât mai des de răspunderea ce trebuie să mi-o asum în privinţa dezvoltării lor complete. (Pentru mai multe amănunte ar fi bine să citiţi How to Really Love Your Child de Ross Campbell.) 7. Dacă îi voi iubi necondiţionat ei se vor simţi în largul lor şi vor reuşi să-şi stăpânească neliniştea şi comportamentul pe măsură ce încep să se maturizeze.   Desigur că există comportamente specifice vârstei atât pentru fiii, cât şi pentru fiicele noastre. Adolescenţii se comportă diferit faţă de copiii mici, iar copiii de treisprezece ani vor reacţiona altfel decât cei de şapte. Dar trebuie să ne amintim că sunt încă minori şi nu adulţi, aşa încât trebuie să ne aşteptăm ca uneori să mai dea greş. Arătaţi-vă răbdători cu ei pe măsură ce învaţă să se maturizeze.   [1] Apărută la Curtea Veche Publishing în colecţia Familia la Curtea Veche, în anul 2008.    

Cand apare copilul de Francoise Dolto. CUPRINS PREFAŢĂ Există întotdeauna un motiv (Când apare copilul) Omul ştie tot de când e mic (Când apare un frăţior) Vezi, noi te aşteptam (Şi iată, copilul a sosit) Când tata nu e acasă Ce înseamnă să fii „drept”? (Enervări şi capricii) Despre curăţenie Cine părăseşte pe cine? Fiecare doarme altfel A „iubi”, a „dori” (Treziri nocturne) Copilul ţipă pentru a se face auzit Despărţiri, angoase Întrebări indirecte (Paternitate, naştere, sexualitate) Există mame obosite? Cel mare reprezintă într-un fel capul, iar cel mic picioarele. (Fraţii între ei) Ce este un lucru adevărat? (Moş Crăciun) Murim pentru că trăim Copilul îşi creează mama (Alăptarea sugarului) Încă puţin acasă (Despre grădiniţă şi despre publicitate) Nu există o vârstă la care copilul „trebuie să vorbească” (Cuvinte şi sărutări) Va fi artist Întrebări mute (Din nou despre sexualitate) Ce e făcut, e bun făcut (Anxietăţi) Înţelegerea unei alte limbi, adoptarea unor noi părinţi Copiii au nevoie de viaţă în jurul lor (Jocurile) Când corpul copilului este atins (Operaţii chirurgicale) Copilul mic trebuie luat în braţe (Liniştirea copilului) Copii inseparabili, gemeni geloşi Să spui „NU” pentru a face „DA” (Copiii ascultători) Goi în fata cui? Ce-ar fi să spunem că a murit?” (Despre agresivitate) „Noi”, adică cine? (Tata şi mama) Când complexul lui Oedip nu e luat în serios Întrebări care revin (Despărţirea; gemenii) Copii agresivi sau agresaţi? (Întoarcerea de la şcoală) Să scrii pentru a te ajuta Copilul trebuie întâmpinat ca o persoană (Naşterea) Şi tu ai un tată adevărat (Mame celibatare) Copilul atinge tot ce vede (Mersul, curiozitatea) Nu există mână bună (Copiii stângaci) Obiectele sunt la dispoziţia noastră (Ordine sau dezordine?) Vezi, aşa ţi-as fi tras vreo două la fund… (Violenţa copiilor, violenţa părinţilor) Mama îşi smulge părul, iar copilul este ca un pui jumulit (Mame exasperate) Tatăl nu este un sugar (Incomunicabilitate paternă?) Pasivitatea nu este o calitate (Copiii timizi) Mâinilor trebuie să le porunceşti (Furtul) Dreptul de a cunoaşte preţul lucrurilor (Banii de buzunar) În spaţiul imaginarului (Crăciunul, poveştile, jucăriile) Realitate şi imaginar (Fuga, frica, minciuna) Realitatea trebuie să rămână în cuvintele care exprimă realitatea (Să vorbim despre moarte) Să ne simţim bine împreună, dar şi fiecare pe contul lui Tu vroiai să te naşti, iar noi vroiam un copil (Educaţie sexuală, întrebări directe) Nici o legătură cu diavolul (Educaţie sexuală, întrebări indirecte) E plăcut? (Nuditatea) Nu e o minciună, e o glumă (Fantasmele sexuale ale copiilor şi realităţile adulţilor) Interdicţia şi dispreţul (Incestul, homosexualitatea, masturbarea) Romeo şi Julieta aveau cincisprezece ani (Adolescenţii) Scrisorile de miercuri (Adolescenţii) Noile scrisori de miercuri Psihoterapia, psihiatria, reeducarea, psihanaliza Ce trebuie făcut la această vârstă (Norme false) Copilul trebuie dorit de cei doi părinţi (Copii programaţi sau copii surpriză?) Vezi, te ating: ăsta sunt eu, ăsta eşti tu (Oglinda) Fascinaţi de elemente (Focul, apa) Când circuitele calculatorului se încurcă (Bilingvismul) Albă ca Zăpada e cineva care trudeşte de dimineaţa până seara (Despre buna folosire a poveştilor) Nu doar cu părinţii, ci şi cu alţii (Lectura, televizorul) Să explicăm zgomotele, să iubim muzica pentru a o face iubită (Sunetele: zgomotul, muzica) Nu orice adevăr trebuie spus (Vorbăreţul, obraznicul şi pârâciosul) Copilul trebuie să-şi poarte singur de grijă (Organizarea activităţii şcolare) De ce şcoala trebuie să fie atât de tristă? (Învăţământ fără educaţie) Gândeşte-te la viitorul tău! (Părinţii şi şcoala) M-am săturat! (Şcoala obligatorie) Copiii sunt veseli când locul este vesel (Metode active) Întotdeauna au o anume inteligenţă (Copiii handicapaţi) Dacă eşti dotat pe plan şcolar, nu înseamnă că eşti supradotat (O dezvoltare omogenă) A-ţi dezmierda nepoţii, nu înseamnă că o faci din iubire pentru ei (Copii/bunici) Cine are dreptate? (Copii/bunici/părinţi) Orice muncă trebuie răsplătită Apendice: un exemplu de psihoterapie   PREFAŢĂ   În luna august 1976, în timp ce eram în concediu, am primit un telefon. Directorul de la France-Inter, dl Pierre Wiehn, pe care nu îl cunoşteam, mi-a propus ca începând cu acea toamnă să particip la o emisiune ce urma să se ocupe de problemele pe care le au părinţii în relaţia cu copiii lor. Să mă gândesc în timpul concediului la ce am să fac după, nu! Un nu categoric şi datorită dificultăţii unei asemenea emisiuni, având în vedere că atâţia factori inconştienţi sunt în joc când e vorba de educaţie. Peste câteva zile, adjunctul directorului de la France-Inter, Jean-Chouquet, m-a sunat încercând să fie mai convingător. Cererea e mare, îmi spunea el; de când radioul a devenit prietenul fiecărui cămin, mulţi părinţi aşteaptă prin el răspunsuri la problemele lor psihologice. Trebuie făcută o emisiune despre dificultăţile legate de educaţia copiilor. Posibil. Dar de ce să apelaţi la mine, un psihanalist atât de prins de meseria lui? Acesta este rolul educatorilor de profesie, al psihologilor, al mamelor şi taţilor din familiile tinere. Multe persoane sunt preocupate de aceste lucruri. În ceea ce mă priveşte, răspunsul este nu… şi nu m-am mai gândit la asta. Dar când m-am întors la lucru, Pierre Wiehn m-a sunat din nou. Veniţi măcar să stăm de vorbă: studiem problema şi vrem să ne consultăm cu dumneavoastră. Am vrea să vă spunem care sunt ideile noastre. Ţinem foarte mult la acest proiect. Tocmai mă întorsesem din concediu, odihnită şi încă nepresată de un program prea încărcat Am acceptat. Şi astfel, într-o după-amiază de la începutul lui septembrie m-am dus să-i întâlnesc pe aceşti domni în clădirea impunătoare pe care o ocupă Radio-France, să reflectăm împreună şi, încet-încet, m-am lăsat câştigată de cauza lor. Da, era adevărat, se putea face ceva pentru vârsta copilăriei. Existau multe cereri din partea publicului. Cum puteam să le răspundem în mod eficient fără să facem rău, fără să îndoctrinăm şi, profitând de această audienţă, să facem ceva pentru cei care sunt viitorul unei societăţi ce nu îi înţelege niciodată? Este adevărat, de asemenea, că toţi cei ce dau consultaţii psiho-medicale constată că tulburările de adaptare pentru care le sunt aduşi copiii îşi au originea în prima copilărie. Pe lângă tulburările reacţionale recente, cauzate de evenimente şcolare sau familiale, există adevărate nevroze infantile şi psihoze care au debutat cu tulburări ce ar fi fost rezolvate dacă părinţii şi copiii ar fi fost ajutaţi să se înţeleagă fără angoase şi sentimente de culpabilitate, de-o parte şi de cealaltă. Aceste tulburări au condus la o stare patologică cronică, manifestată deopotrivă prin dependenţă, respingere şi dezvoltare dizarmonică a copilului. Suferinţa morală a copiilor foarte mici se exteriorizează la început prin disfuncţii viscerale digestive, pierderea poftei de mâncare, a somnului, agitaţie sau apatie, sau chiar printr-o indiferenţă faţă de toate şi pierderea plăcerii de a se juca, de a face zgomot; întârzierea în vorbire, tulburările de motricitate, tulburările reacţionale sunt semne târzii ale pierderii comunicării prin limbaj cu cei din jur. Aceste fenomene precoce sunt nenumărate în prima copilărie, dar complet ignorate de majoritatea părinţilor care se mulţumesc să aştepte vârsta şcolară, pedepsind sau dând calmante copiilor care deranjează, pentru că, într-o zi, un medic le-a recomandat un medicament pe care de atunci îl folosesc frecvent. Se poate spune că, până la vârsta şcolară obligatorie, dificultăţile relaţionale ale copilăriei nu sunt percepute ca atare de conştiinţa adulţilor. Or, tocmai acestea creează premisele unui viitor psiho-social perturbat. Asta nu înseamnă că părinţii nu îşi iubesc copiii, dar nu îi înţeleg, nu ştiu sau nu vor, confruntaţi fiind cu propriile lor greutăţi, să se gândească la dificultăţile psihice ale primilor ani ai fiilor sau fiicelor lor care, încă din primele momente de viaţă, sunt nişte fiinţe făcute pentru comunicare şi dorinţă, fiinţe care au nevoie de siguranţă, de dragoste, de bucurie şi de cuvinte, chiar mai mult decât de îngrijiri materiale, de igienă alimentară sau corporală. Pe de altă parte, medicina şi chirurgia au făcut asemenea progrese încât mulţi copii care altădată, în urma unor boli infecţioase sau unor tulburări funcţionale şi dereglări fiziologice, mureau la vârste mici, astăzi sunt salvaţi; tot aşa cum alţii sunt salvaţi după o viaţă intrauterină dificilă şi o naştere prematură, urmată de lungi perioade de incubator; dar tot atât de adevărat este că aceşti copii atât de bine îngrijiţi din punct de vedere medical şi refăcuţi din punct de vedere fizic prezintă deseori simptome de regresiune şi probleme de dezvoltare a vorbirii, în sensul larg al termenului, tulburări ale sănătăţii psiho-sociale, atât în mediul lor familial, cât şi în societate, cu ceilalţi copii de vârsta lor. Efectele unei prime copilării perturbate în dezvoltarea ei, înainte de vârsta de trei sau cinci ani, nu devin vizibile decât prea târziu, la vârsta şcolară, prin imposibilitatea acestor copii de a participa în siguranţă şi cu bucurie la activităţile celor de vârsta lor. Şi încă şi mai târziu, o dată cu apariţia tulburărilor reacţionale, a decompensărilor psihosomatice în lanţ, a diverselor simptome de angoasă sau de respingere de către copiii de vârsta lor sau de către adulţii din jur, ei sunt în sfârşit consultaţi de specialişti. Şi încă aceştia sunt fericiţi în comparaţie cu cei care, din acel moment, se văd izolaţi, despărţiţi de părinţii lor prin spitalizări sau internări în instituţii de specialitate, care de cele mai multe ori îi marginalizează pentru totdeauna. De aceea, ceva ar trebui făcut mult mai devreme, din momentul în care copilul, crescând, creează probleme mamei sale în viaţa relaţională. Dar cum? Nu puţine sunt cazurile când părinţii sunt lucizi, dornici să înţeleagă eşecul eforturilor lor în creşterea copilului; dar problemele care se pun sunt probleme de educaţie în sens larg, iar ei spun că încearcă „tot”, se angoasează din cauza nereuşitei în timp ce copilul lor îşi pierde pofta de viaţă pentru că nu izbuteşte să se facă auzit; el, ale cărui tulburări în dezvoltare sunt de fapt chemări în ajutor adresate celor de la care, ca părinţi, el aşteaptă totul. Şi astfel, provocându-le angoase, copilul se angoasează şi mai mult. Nu ar fi posibil oare ca aceşti părinţi cu probleme să fie ajutaţi să se exprime, să reflecteze la sensul dificultăţilor pe care le au copiii lor, să-i înţeleagă şi să le vină în ajutor, şi nu să-i reducă la tăcere, să ignore semnele suferinţei proprii acestei vârste? Sau să fie informaţi în legătură cu felul în care un copil poate fi făcut să se simtă în siguranţă, sau care îi poate permite să se dezvolte, să-şi recâştige încrederea în sine după încercări sau eşecuri, după o boală grea, o infirmitate sechelară, o deficienţă fizică, mentală sau afectivă reală? Nu există încercare mai mare pentru părinţi decât atunci când îşi constată neputinţa în faţa suferinţei fizice sau morale a propriului copil, şi nici încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a sentimentului de încredere firească pe care o are în adult. Se impune deci să-i informăm pe părinţi. Să răspundem la chemările lor în ajutor. Să dedramatizăm situaţii deja blocate. Să-i deculpabilizăm şi pe unii şi pe ceilalţi, cu scopul de a le trezi propria putere de a judeca; să-i determinăm pe părinţi să-şi înţeleagă altfel contribuţia în dezvoltarea perturbată a copilului lor; să-l ajutăm uneori să se înţeleagă pe ei înşişi, pornind de la dificultăţile pe care le reprezintă în ochii lor acest copil cu probleme, cauză aparentă – uneori reală – a propriei lor derute, a unor dificultăţi care sunt adesea, fără ca ei să-şi dea seama, o reacţie la propriile lor erori care împiedică evoluţia copilului lor spre dobândirea autonomiei, deoarece, în funcţie de vârstă şi fire, i-au acordat prea multă sau insuficientă libertate. Se putea oare încerca aşa ceva? Nu merita să facem această experienţă? Pericolul nu constă în a trezi speranţe în soluţii gata făcute, în trucuri educative eficiente, când, de fapt, de cele mai multe ori e vorba de probleme emoţionale complexe, care îşi au originea la adulţii deveniţi părinţi, în repetarea unor comportamente ale propriilor lor părinţi – sau, dimpotrivă, în opoziţia lor faţă de condiţia de genitori înhămaţi prea tineri la obligaţii familiale cărora nu reuşesc să le facă faţă, în timp ce îşi continuă propria adolescenţă prelungită: intraţi, de fapt, prea devreme într-o viaţă responsabilă? Evident, nu trebuia aşteptat prea mult de la acest gen de emisiune; dar era oare acesta un motiv de a te eschiva? Aceasta urma să trezească, bineînţeles, orice s-ar zice, multe contestaţii; dar era oare acesta un motiv să nu încerci? Evident, multe situaţii familiale sunt prea delicate, prea multe procese inconştiente sunt în joc în deteriorarea comunicării în cadrul familiei pentru ca părinţii să-şi mai poate regăsi seninătatea necesară unei asemenea reflecţii; şi asta cu atât mai mult cu cât părinţii cu probleme aşteaptă din partea copiilor lor, a reuşitei acestora, o consolare pentru nereuşitele proprii. Câţi părinţi răniţi în perioada propriei copilării, decepţionaţi de viaţa afectivă conjugală şi de relaţia lor cu cei apropiaţi, descurajaţi profesional nu îşi pun toate speranţele în progenitura lor, în aşa fel încât cel mai mic eşec al acesteia îi duce la disperare; în consecinţă, o copleşesc cu o responsabilitate paralizantă pentru cei mici, în loc să o ajute, într-un climat de siguranţă şi destindere, să-şi păstreze încrederea în ea însăşi, să spere… Cum trebuia să procedăm? în primul rând, să nu răspundem direct şi la orice întrebare, chiar dacă păstrăm anonimatul. Trebuia să solicităm scrisori detaliate, asigurându-i pe cei care ne scriu că ele vor fi citite cu atenţie, deşi puţine vor putea primi răspuns, dat fiind timpul scurt de emisie. Formularea în scris a propriilor dificultăţi reprezenta deja un mijloc de a se ajuta singuri. Aceasta era prima mea idee. După citirea corespondenţei, urma să alegem dintre solicitări pe cele care, printr-un caz particular, pun o problemă care ar putea interesa un mare număr de părinţi, deşi ea se prezintă diferit pentru fiecare copil în parte. Modul de viaţă familială, numărul de copii, vârsta şi sexul, poziţia copilului în raport cu fraţii săi sunt tot atâţia factori ce trebuie cunoscuţi, căci de ei depind mult reacţii emoţionale, precum şi viziunea despre lume pe care şi-o formează zi de zi copilul în perioada dezvoltării, în timp ce îşi caută propria identitate prin procese de stimulare, de rivalitate, de identificări succesive. Va trebui, de asemenea, să spunem părinţilor care ne vor asculta că există perioade privilegiate pe care la traversează toţi copiii, fiecare în felul său, în timp ce cresc, şi care ridică anumite probleme, în cursul cărora lipsa de înţelegere, deruta adulţilor în faţa eşecurilor copiilor sunt mai dureroase pentru ei decât în alte perioade şi prilejuiesc interpretări greşite, omisiuni, interferenţe reacţionale care dăunează unei rezolvări fericite a acestor etape de evoluţie. Va trebui deci să vorbim, plecând de la cazuri particulare, despre cele mai frecvente dificultăţi, astfel încât emisiunea să aducă reale servicii în înţelegerea copilăriei de către adulţi, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre ei nu au nici cea mai vagă idee despre problemele ce-i sunt specifice şi despre modurile de reacţie care, în funcţie de natura fiecărui copil, însoţesc întotdeauna o rezolvare favorabilă. Ceea ce părinţii, adulţii în general, nu ştiu este că, încă de la naştere, puiul de om este o fiinţă din şi pentru limbaj şi că multe din problemele pe care le are îşi găsesc rezolvarea favorabilă dezvoltării sale dacă îi sunt explicate. Oricât de mic ar fi, dacă mama sau tatăl său îi vorbesc despre motivele cunoscute sau presupuse ale suferinţei sale, un copil este în stare să treacă peste acea dificultate păstrându-şi încrederea în el şi în părinţii lui. Înţelege el oare sensul cuvintelor sau dorinţa de a ajuta, evidentă în aceste cuvinte? În ceea ce mă priveşte, consider că el este foarte devreme receptiv la sensul limbajului matern, precum şi la sensul umanizant al vorbelor pline de compasiune şi adevăr care îi sunt adresate. Ele îi provoacă un sentiment de siguranţă şi de liniştire în mai mare măsură decât ţipetele, cearta, loviturile, menite să îl facă să tacă şi care, uneori, se dovedesc eficiente. Acestea din urmă îi conferă mai degrabă un statut de animal domestic supus şi înspăimântat de stăpânul său, decât de fiinţă umană ajutată de către cei ce îl iubesc să-şi depăşească dificultăţile existenţiale, ale căror singure mijloace de exprimare rămân – în absenţa vorbelor lămuritoare şi deci liniştitoare – ţipetele şi stările de indispoziţie. Această comunicare umanizată mi s-a părut de cele mai multe ori uitată în zilele noastre, în ceea ce priveşte relaţiile cu copiii, martori permanenţi ai vieţii cuplului pe care îl formează părinţii, dar lipsiţi de cuvinte care să se adreseze anume persoanei lor – şi acest lucru în special în viaţa de la oraş, fie că sunt crescuţi de mamă sau de o femeie care se ocupă de ei, fie că sunt duşi la creşă; în timp ce altădată, în familia tribală, se găsea întotdeauna un adult fără un rost precis care, în lipsa părinţilor, ştia să vorbească, să cânte, să legene, să-l împace pe copil, arătându-se plin de toleranţă faţă de suferinţele lui. Iar apoi, în toată perioada educaţiei e de dorit să poţi răspunde cu sinceritate la toate întrebările pe care ţi le pune, să-i trezeşti capacitatea de observaţie, raţionament şi simţ critic. Un asemenea limbaj considerăm că trebuie descoperit sau redescoperit de către părinţi. Iar toate aceste adevăruri de bun simţ trebuiau fără îndoială spuse acelor părinţi care le-au uitat. Oare această sarcină, socială în bună măsură, revenea unui psihanalist? Un psihanalist este format pentru a asculta în linişte pe cei care, vorbindu-i, încearcă să-şi regăsească ordinea interioară perturbată de dificultăţi anterioare; prizonieri ai unor procese repetitive care împiedică evoluţia lor umană, aceştia se străduiesc, prin reevocare, să le decodeze sensul perturbator. Şi atunci, un asemenea specialist, cum sunt şi eu, trebuia să vorbească la radio, să răspundă la întrebări privitoare la educaţie? Mi-am pus şi atunci şi îmi pun şi acum această întrebare. Este adevărat că eu vorbesc având la bază informaţiile mele privind psihanaliza, precum şi nenumăratele dificultăţi nerezolvate pe parcursul educaţiei ale celor pe care i-am întâlnit în profesiunea mea, tineri şi mai puţin tineri – şi nu pot vorbi altfel. Totuşi, chiar dacă evoluţia oricărei fiinţe umane străbate aceleaşi etape de dezvoltare, fiecare îi percepe în alt mod dificultăţile, întotdeauna asociate cu cele ale propriilor părinţi, fie ei oricât de bine intenţionaţi. Îmi va permite oare această cunoaştere, întotdeauna particulară şi individuală a suferinţei omeneşti, să îi ajut pe ceilalţi? Nu ştiu. Experienţa îşi va spune cuvântul. Mă întrebam dacă ar putea fi evitate suferinţe de felul celor prin care trec în timpul vieţii lor comune unii părinţi şi copii ce se află, ca noi toţi, prinşi în capcana unor dorinţe inconştiente – ştiut fiind faptul că acestea din urmă sunt, ca întotdeauna între părinţi şi copiii lor, marcate de interdicţia incestului şi de dificila rezolvare creatoare a acestor dorinţe barate unele în raport cu altele în cadrul relaţiilor familiale. Dar dacă e adevărat că sunt psihanalist, e la fel de adevărat că sunt şi femeie, soţie, mamă, că am cunoscut şi eu problemele acestor roluri diferite, după cum cunosc şi cursele pe care ţi le întinde buna credinţă. Deci voi vorbi ca femeie care, deşi psihanalist, este la vârsta de a fi bunică şi chiar mai mult, o femeie ale cărei răspunsuri sunt discutabile, iar ideile ce o conduc, contestabile într-o lume în mişcare; copiii de azi vor fi adolescenţii şi adulţii de mâine ai unei civilizaţii în plină mutaţie. Voi încerca doar să aduc puţină lumină în problemele celui care pune întrebări. Ascultătorii sau cei care îmi scriu, precum şi cei care mă ascultă sau îmi vor citi răspunsurile, nu vor trebui să-şi imagineze că sunt depozitara unei adevărate ştiinţe pe care nu o vor pune în discuţie. Este mai degrabă vorba de o etapă a unei căutări, ce îmi aparţine, în direcţia problemelor actuale cu care se confruntă copiii de astăzi, supuşi, din multe puncte de vedere, atât unor experienţe şi unui climat psihosocial în schimbare cât şi unor situaţii noi pentru toată lumea. În răspunsurile pe care le dau, intenţia mea este de a-i determina pe părinţii confruntaţi cu dificultăţi să-şi vadă problemele dintr-un unghi puţin diferit de cel cu care s-au obişnuit, de a trezi în mintea ascultătorilor ce nu sunt direct implicaţi preocuparea pentru soarta copiilor din jurul nostru, pe care noi, adulţii din preajmă, trebuie să-i protejăm şi să-i susţinem, ajutându-i astfel să dobândească în deplină siguranţă sentimentul propriei responsabilităţi. Oare este copilăria de astăzi copia copilăriei noastre? Trebuie oare reluate tipurile de comportament care au reuşit în creşterea generaţiilor trecute? Cu siguranţă, nu. Condiţiile vieţii s-au schimbat şi se schimbă în continuare, iar copiii de astăzi se confruntă cu acestea în dezvoltarea lor. Neschimbată a rămas doar setea copiilor de a comunica cu adulţii. Această sete există şi a existat dintotdeauna, deoarece ea reprezintă particularitatea fiinţei umane de a se exprima şi de a încerca, dincolo de barierele de vârstă şi limbă, să comunice cu ceilalţi, şi, de asemenea, de a suferi atunci când nu poate să o facă sau când mijloacele sale se dovedesc inadecvate. Trăiesc cu speranţa că toţi cei ce vor citi răspunsurile pe care le dau acestor scrisori venite de la părinţi sau, mai rar, de la tineri, vor fi tentaţi să reflecteze la rândul lor la aceste probleme, la sensul lor, la diferitele soluţii ce li s-ar putea da. Şi, deopotrivă, să reflecteze la acest extraordinar mijloc de informaţie şi de întrajutorare care este radiofonia, ce permite comunicarea unor oameni care nu se cunosc, în legătură cu probleme care făceau odinioară parte din secretele de familie. Pentru unii dintre ei aceste răspunsuri ar evoca amintiri despre propria educaţie, dificultăţi trăite de ei înşişi pe vremea când erau copii sau de părinţii lor când îi creşteau, dificultăţi asemănătoare acelora pe care le-au avut sau le au cu propriii lor copii şi pe care ştiu să le depăşească fără să ceară ajutor. Toţi – sper –, întâlnind oamenii din alte familii decât ale lor, îi vor privi altfel pe părinţii şi pe copiii aflaţi în cumpănă, vor observa cu alţi ochi reacţiile copiilor care se joacă în parcuri, ale celor care se chinuie în clase, ale celor care vin să-i deranjeze în momentele lor de linişte. Poate că în acest fel vor fi ajutaţi să încerce să le vorbească acestor copii în alt mod, să nu-i judece prea repede, să găsească, gândindu-se, răspunsuri pentru problemele cotidiene cu care sunt ei confruntaţi, probleme care constituie multe exemple din această carte. Poate că vor şti, mai bine ca mine, să găsească acele cuvinte care să vină în ajutor dificilei condiţii umane de a fi părinte şi aceleia, nu mai puţin dificile, de a fi copil, la cei în mijlocul cărora trăiesc şi care le pun întrebări. Această carte consemnează primele luni de difuzare ale emisiunii de la France-Inter: Când apare copilul. Mulţumesc aici tuturor membrilor micii noastre echipe: lui Bernard Grand, producătorul mereu atent, cu ochii la cronometrul lui Jacques Pradel, cel care dialoghează cu mine pe post; lui Catherine Dolto, cea care a rezumat toate scrisorile la care ne-am oprit, permiţându-ne să alegem temele dominante ale fiecărei emisiuni; de asemenea, tehnicienilor şi secretarilor devotaţi de la camera 5 348, de pe avenue du President Kennedy nr. 116, Paris, arondismentul XVI.   Există întotdeauna un motiv (Când apare copilul)   Françoise Dolto, sunteţi psihanalist; cu toate acestea, nu e vorba să daţi aici consultaţii personale. Sunteţi de aceeaşi părere? Bineînţeles. Şi, cu toate că sunt psihanalist, cum bine spuneaţi, sper că am şi bun simţ şi că aş putea să-i ajut pe părinţii ce au probleme, acel gen de probleme ce preced, la copii, perturbări mai grave care îi vor determina să consulte mai târziu medicii; mai precis, psihiatrii. Există multe lucruri, aparent banale, pe care părinţii nu le iau la început în serios; de altfel nici medicii. Părinţii ştiu doar că ceva nu merge: copilul lor s-a schimbat. Ei ar vrea să afle cum să procedeze şi, de cele mai multe ori, ar putea găsi singuri soluţia dacă s-ar gândi puţin. Asta aş vrea eu: să-i ajut să gândească. Într-adevăr, e mai uşor să previi decât să vindeci. Pe de altă parte, nu e întotdeauna vorba de drame: sosirea pe lume a unui copil este şi un prilej de bucurie şi de fericire. Cu o condiţie: să-i înţelegi pe copii! Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. În general, părinţii îi aşteaptă cu bucurie. Dar, iată, aşteptaţi un copil şi, de fapt, vine un băiat sau o fată. Ai fi vrut fată, şi e băiat; vroiai băiat şi e fată… în plus, într-o familie nu sunt numai părinţii. Există şi bunicii şi, mai ales, fraţii mai mari. Un asemenea eveniment – apariţia unui nou-născut – este o mică dramă pentru mulţi dintre copiii mai mari din familie. Ar trebui chiar să spun că, dacă nu apare gelozia între, să zicem, optsprezece luni şi patru ani, e un semn foarte rău: copilul mai mare trebuie să fie gelos deoarece e confruntat cu o problemă; pentru prima dată vede că toată lumea admiră pe cineva mai tânăr decât el: „Deci trebuie «să faci pe bebeluşul» ca să fii admirat?” Până atunci credea că va fi apreciat doar dacă va creşte mare, o fată sau un băiat mare. Socotesc că trebuie să-i ajutăm pe părinţi încă din momentul în care apare copilul, pentru că totul devine mai complicat în lunile următoare. Vorbeaţi despre bun simţ. Este foarte adevărat că, uneori, puţin bun simţ te ajută să descurci o situaţie care, la început, pare foarte încâlcită şi dramatică. Nu am putea face mai clare aceste lucruri printr-un exemplu? Trebuie să ştim că un copil care are o reacţie neaşteptată are întotdeauna un motiv. Se vorbeşte despre capriciile copilului: capriciile se instalează pentru că le numim capricii. În fond, când un copil are brusc o reacţie neaşteptată, care pune în încurcătură pe toată lumea, noi trebuie să înţelegem ce se întâmplă. Un copil se opreşte pe stradă, nu mai vrea să meargă mai departe: poate nu-i plac pantofii pe care îi are; poate nu vrea să meargă pe acolo; poate se merge prea repede şi, poate, ar trebui să mai meargă cu căruciorul, în timp ce noi credem că e destul de mare ca să meargă deja pe jos: „A petrecut o vacanţă frumoasă, se ţine foarte bine pe picioare…” Dar nu e adevărat! Văzându-se în acelaşi loc după vacanţă el vrea, ca înainte, să meargă cu căruciorul. Nu va mai dura mult. După părerea mea, capriciile apar dintr-o lipsă de înţelegere a copilului: el nu se mai înţelege pentru că adultul nu-l mai înţelege. Aceasta este o problemă de bun simţ! Şi câţi copii nu am văzut eu care au început să aibă capricii? Este cazul oricărui copil vioi şi inteligent care vrea să explice ce simte sau ce doreşte şi care nu ştie cum să facă: atunci devine recalcitrant, protestează, urlă şi… urlă şi părinţii la el. Nu aşa trebuie procedat. Ci încercând să-l înţelegi, spunându-ţi: „Există un motiv. Nu înţeleg, dar să ne gândim!” Şi, mai ales, să nu faci imediat o dramă din asta. Un alt eveniment ce interesează toate familiile care au copii de vârstă şcolară este începutul anului şcolar; deseori, pentru un copil mic, ieşirea din cadrul familiei, locul nou şi necunoscut, întâlnirea unor oameni noi reprezintă un eveniment. Vă referiţi la copilul care merge pentru prima oară la şcoală sau la cel care reîncepe un nou an şcolar? La amândoi. Să ne oprim întâi la copilul care intră în clasa întâi. Vara trecută, lucram liniştită în grădină şi la un moment dat am auzit o fetiţă care a început să ţopăie de bucurie când l-a văzut venind pe naşul ei: aceasta era pentru ea o sărbătoare. Bun! Acest domn coboară din maşină şi o vede pe fetiţă: „Oh! ce mare ai crescut! Ai să mergi în curând la şcoală!” Atunci, fericită şi plină de importanţă, ea îi spune: „Da, o să merg la şcoală. De la toamnă.” Adică peste două luni. „Ah! ai să vezi tu, ai să vezi, nu e prea vesel. Va trebui să fii cuminte, nu vei mai avea voie să alergi. Uite, acum ţi-ai băgat degetul în nas, nu vei mai avea voie să faci aşa. Şi pe urmă, colegii tăi, ştii, va trebui să le ţii piept. Te vor trage de codiţe. Cum? Vrei să-ţi păstrezi codiţele? Nu, va trebui să-ţi tai părul!” într-adevăr, un tablou terifiant! Copila era veselă înainte de sosirea naşului ei, tot veselă când l-a întâmpinat… iar după, nu i-am mai auzit glasul. Iată un copil care, datorită discursului unui adult care voia probabil să o tachineze, s-a prăbuşit total. Nu e decât un exemplu, dar de câte ori adulţii nu-i spun copilului că începutul şcolii înseamnă pentru el că viaţa frumoasă s-a sfârşit! Atunci nu trebuie să ne mai mirăm văzând copii care plâng şi care se lasă practic târâţi pe stradă numai ca să nu meargă la şcoală. Există şi copii care aşteaptă acest moment cu nerăbdare, pentru că vor avea ghiozdan etc. Şi pe urmă, ajung la şcoală, unde se trezesc la grămadă – şi nu se aşteptau la asta. Când se întorc acasă, sau când mama vine să-i ia de la şcoală, aceşti copii sunt foarte neliniştiţi, mai ales a doua zi. Iar în a treia zi, nu mai vor să meargă deloc. Din fericire, cred că există şcoli unde copiii sunt primiţi altfel… Deci lucrurile trebuie luate treptat: nu trebuie bruscat un copil care are o anumită fobie la mersul la şcoală. Poate că tatăl ar putea într-o zi să-şi lase treburile şi să meargă să-l ia de la şcoală, sau să-l ducă dimineaţa. Sunt mulţi copii care, înainte de a merge la şcoală, sunt lăsaţi la cineva care se ocupă de ei, şi acesta este un lucru nou; în plus, trebuie să se scoale foarte devreme în timp ce, pentru ei, şcoala însemna că o să meargă cu alţi copii şi o să se joace; şi de fapt, nu e deloc aşa. Mama lor nu i-a prevenit că o să meargă la cineva şi de acolo la şcoală, că aceeaşi persoană o să-i ia de la şcoală, iar mama nu o să-i vadă decât seara. Eu cred că ar trebui să le spui copiilor care este situaţia, fără să-i sperii, dar dovedindu-le că eşti alături de ei: „Mă voi gândi la tine.” Copiii au mare nevoie să ştie acest lucru. Sau: „Uite, ţi-am adus o poză, sau un bilet de tramvai. Când o să-ţi fie urât la şcoală, o să-l ai în buzunar. Tata ţi l-a dat. N-o să-ţi mai fie aşa frică.” Lucruri de genul ăsta. Copiii au nevoie de prezenţa părinţilor. Acest mediu e insolit. Trebuie ca părinţii să fie reprezentaţi printr-un lucru pe care l-au dat copilului, ca să-i insufle încredere. Mai trebuie spus ceva, şi anume faptul că un copil nu poate vorbi despre ce s-a întâmplat la şcoală. Când el este în mediul său familial, nu poate vorbi decât despre ce se întâmplă în acel loc, despre ce gândeşte atunci. Copilul este prezent în prezent. Or, el este întrebat: „Ce s-a întâmplat la şcoală?” şi este certat pentru că nu poate să povestească nimic. Să luăm acum cazul unui copil care e, pentru a doua sau a treia oară, la început de an şcolar. Deci, de data asta, nu mai e vorba de teamă; în schimb, acest copil poate fi tulburat de sosirea unui nou învăţător sau de prezenţa altor colegi, de schimbarea atmosferei sau a clasei etc. Este important de ştiut dacă cu un an înainte s-a simţit bine la şcoală. Dacă a fost puţin cam indiferent, sau dacă a avut probleme, anul acesta va fi, dimpotrivă, fericit: pentru că nu voia să regăsească aceeaşi învăţătoare. Am văzut mulţi copii aduşi la doctor de părinţi care spuneau: „în fiecare zi când trebuie să meargă la şcoală e bolnav, iar duminica se simte foarte bine.” Vorbeam cu copilul şi, în realitate, el nu o voia pe acea învăţătoare: voia să o aibă din nou pe cealaltă învăţătoare, cea de anul trecut. Din păcate, învăţătoarea cea nouă le-a spus: „Fiţi atenţi, cei care nu ţin pasul se întorc alături de cei mici.” Or, el tocmai asta voia. Îi explicam atunci copilului că e foarte norocos: „Ai noroc că nu-ţi place de învăţătoarea ta; pentru că atunci când ţii la ea nu te străduieşti să ştii tot şi să treci în altă clasă în anul următor.” Dacă copiilor nu le place de învăţătoarea lor, trebuie să-i întrebi: „Dar explică bine?” Foarte des, ei spun: „Nu-mi place de ea, dar aşa e, explică foarte bine.” „Păi vezi, asta e important. Rostul învăţătoarei este să explice. În rest, o ai pe mama.”