Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

Diversificarea alimentatiei - Retete culinare pentru bebelusi  

Curs de Babysitting

 

Invata cum sa inveti volumul 1

Succes si putere 48 de legi Robert Greene LEGEA 1 NICIODATĂ SĂ NU-ȚI PUI ÎN UMBRĂ SUPERIORUL ARGUMENT Ai întotdeauna grijă să-i faci pe cei mai presus de tine să ți se simtă superiori. În dorința de a le fi pe plac sau de a-i impresiona, nu depăși măsura, etalându-ți talentele – riști să pierzi tocmai aprecierea pe care țineai s-o câștigi, inspirându-le teamă și invidie. Fă astfel ca superiorii tăi să pară mai valoroși decât sunt și vei ajunge pe culmile puterii. ÎNCĂLCAREA LEGII Nicolas Fouquet, ministrul de finanțe al Franței din primii ani de domnie ai regelui Ludovic al XIV-lea, era un om generos, amator de petreceri fastuoase, femei frumoase și poezie. Îi plăceau și banii, dacă ne luăm după traiul pe picior mare pe care îl ducea. Fouquet era inteligent. Regele nu se putea lipsi de el. În 1661, la moartea cardinalului Mazarin, postul de prim-ministru al Franței a devenit vacant, iar Fouquet se aștepta să fie el cel care să-l primească. În loc de aceasta, regele a hotărât să desființeze funcția. A fost unul dintre semnele care l-au făcut pe curtean să bănuiască o apropiată dizgrație și să ia măsuri pentru a recâștiga favoarea monarhului; a organizat cea mai spectaculoasă recepție văzută vreodată. Pretextul petrecerii a fost inaugurarea castelului Vaux-le-Vicomte, dar scopul ei real era acela de a i se aduce un prinos regelui însuși, prezent în calitate de invitat de onoare. Erau de față elita aristocrației și unele dintre cele mai strălucite nume din lumea literară a vremii – La Fontaine, La Rochefoucauld, Doamna de Sévigné, iar Molière scrisese o piesă ce urma să fie reprezentată în cadrul festivităților, spre sfârșitul serii. Petrecerea a început cu un dineu la care s-au servit șapte feluri de mâncare, cuprinzând trufandale și delicatese nemaivăzute până atunci, aduse tocmai din Orient, ca și feluri originale, create anume pentru acea seară unică. S-a luat masa în sunetele armonioase ale unor compoziții muzicale comandate de amfitrion și care erau menite a-i înălța elogii regelui. După dineu, oaspeții au pornit la plimbare prin parcul din jurul castelului. Stilul grădinilor și al fântânilor de la Vaux-le-Vicomte a slujit ca sursă de inspirație pentru cele care urmau să prindă contur la Versailles. Fouquet l-a condus pe tânărul Ludovic al XIV-lea printre straturile de flori și tufele gardului viu aliniate geometric. Lângă canalele cu apă limpede, cei prezenți au admirat un foc de artificii, urmat de spectacolul lui Molière, ce s-a prelungit târziu în noapte. Toată lumea era de acord că asistase la cea mai uluitoare serată din câte puteau exista. A doua zi, Fouquet a fost arestat de căpetenia mușchetarilor regelui, cavalerul D’Artagnan. Trei luni după aceea, fostul ministru a fost judecat sub acuzarea de a fi delapidat tezaurul țării (în realitate, delapidarea se făcuse în numele și cu permisiunea regelui.) A fost găsit vinovat și trimis într-una dintre cele mai izolate închisori din Franța, undeva în Pirinei; acolo și-a petrecut ultimii douăzeci de ani în singurătatea deplină a celulei sale. Comentariu Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”, era un om orgolios și arogant, dornic să se afle mereu în centrul atenției tuturor. Îi fusese peste putință să suporte ideea de a fi întrecut în lux și fast de către altcineva, cu atât mai puțin de propriul său dregător. Ca succesor al lui Fouquet, regele l-a desemnat pe Jean-Baptiste Colbert, care era cunoscut pentru cumpătarea sa și pentru faptul că oferea cele mai plictisitoare recepții din Paris. Colbert a luat măsuri ca toate sumele de bani scoase din trezorerie să ajungă direct în mâinile regelui. Acesta le-a folosit la construirea unui castel care să întreacă în splendoare pe cel al lui Fouquet și așa a apărut magnificul Versailles. Ludovic a făcut apel la aceiași arhitecți, decoratori și specialiști în grădinărie. La Versailles s-au dat apoi petreceri încă și mai extravagante decât aceea pe care Fouquet o plătise cu propria sa libertate. Să examinăm această situație. În seara faimoasei recepții de la Vaux-le-Vicomte, Fouquet îi oferise regelui spectacol după spectacol, unul mai strălucitor decât celălalt, închipuindu-și că așa își arăta devotamentul față de monarh. Ministrul credea nu numai că fastul serbării îi va atrage reintrarea în grație; el se gândise că etalarea gustului său ales, a relațiilor și a popularității sale îi va demonstra suveranului că îi este un sfetnic indispensabil – cel mai potrivit pentru funcția de prim-ministru. Și totuși, fiecare spectacol și fiecare zâmbet admirativ adresat de oaspeții uimiți gazdei era o înțepătură a spinului geloziei în inima tânărului rege, care vedea că supușii și prietenii săi se aflau sub „vraja” lui Fouquet și nu sub cuvenita fascinație datorată „Soarelui” Franței. Ministrul părea să-și întreacă monarhul în bogăție și putere. În loc să flateze vanitatea regelui, Fouquet o ofensase, ceea ce, din punctul de vedere al acestuia, era de neiertat; iar Ludovic al XIV-lea a găsit pretextul delapidării visteriei pentru a scăpa de omul care avusese stângăcia de a-l face să se simtă amenințat și pus într-o oarecare inferioritate. Aceasta este soarta tuturor persoanelor insuficient de abile, care, într-un fel sau altul, lezează statului privilegiat al superiorului ierarhic, îi vexează orgoliul și îi pun la îndoială autoritatea.   La începutul serbărilor, Fouquet se afla în culmea gloriei. La sfârșitul lor, în străfundul nenorocirii. Voltaire, 1694-1778 RESPECTAREA LEGII În primii ani ai secolului al XVII-lea, astronomul și matematicianul italian Galileo Galilei trecea printr-o perioadă foarte dificilă. Continuarea cercetărilor sale depindea de sprijinul generos, al unor potentați luminați cărora, asemenea tuturor artiștilor și oamenilor de știință renascentiști, le dedica sau le dăruia unele dintre invențiile și descoperirile sale. De pildă, Galilei însuși îi prezentase ducelui de Gonzaga un instrument de utilitate militară – un fel de busolă – și apoi scrisese o carte unde explica modul de întrebuințare a busolei, pe care o dedicase familiei Medici. Și ducele de Gonzaga, și florentinii Medici s-au arătat recunoscători; datorită lor, savantul și-a găsit mai mulți discipoli. Dar indiferent de importanța științifică a descoperirii, „sponsorii” vremii îi făceau mai degrabă daruri decât îi dădeau bani. Astfel, traiul zilnic se afla într-o permanentă instabilitate, iar omul însuși, într-o permanentă dependență. Galilei s-a gândit la o soluție. Ea s-a conturat mai limpede prin 1610, când astronomul a descoperit sateliții lui Jupiter. În loc să-și „împartă” descoperirea între protectorii săi obișnuiți după cum procedase până atunci – dăruindu-i unuia telescopul, altuia dedicându-i un tratat și așa mai departe – Galilei s-a hotărât să se concentreze doar asupra familiei Medici. Motivul alegerii era clar: la scurt timp după ce pusese bazele dinastiei sale, în 1540, Cosimo I i-a atribuit, ca emblemă, imaginea lui Jupiter, cel mai puternic dintre zei, un simbol menit să depășească statutul de mari bancheri cu la fel de mari ambiții politice al bogaților Medici, printr-o trimitere directă la Roma antică și la mitologia ei. Galilei a transformat descoperirea sateliților lui Jupiter într-un eveniment cosmic și un prilej de a preamări strălucitoarea dinastie florentină. Curând după ce a găsit pe cer „lunile” celei mai mari planete, savantul a anunțat că „stelele strălucitoare (sateliții, adică) s-au arătat din ceruri” în fața telescopului său în același timp în care se înscăunase Cosimo al II-lea și că numărul lor, patru, se afla în armonie cu cel al fraților Medici, care gravitaseră în jurul defunctului lor tată, Cosimo I, asemenea sateliților în jurul planetei Jupiter. Mai mult decât o simplă coincidență, acest lucru demonstra că cerul însuși consfințea venirea la putere a familiei Medici și măreția ei. După ce și-a dedicat descoperirea acestor protectori, Galilei a comandat o emblemă înfățișându-l pe Jupiter așezat pe un nor, înconjurat de cele patru stele, și i-a prezentat-o lui Cosimo al II-lea, ca simbol al legăturii dinastiei cu lumea cerească. În 1610, Cosimo i-a acordat lui Galilei titlul de filosof și matematician oficial al curții și un salariu sigur. Pentru savant, aceasta a fost „lovitura” vieții sale – sfârșitul cerșetoriei și vânătorii de protectori. Comentariu Cu un singur gest, Galilei a câștigat prin această nouă strategie cu mult mai mult decât câștigase în ani întregi de dependență față de unii și de alții. Motivul este simplu: protectorii vor să pară mai importanți unii decât ceilalți. Nu îi interesează atât știința, sau adevărul, sau progresul cunoașterii, cât gloria lor personală și foloasele pe care le-ar putea trage ei înșiși. Galilei le-a dăruit Medicilor o faimă infinit mai impresionantă legându-le numele de niște forțe cosmice decât dacă i-ar fi făcut patronii vreunei descoperiri sau invenții științifice. Nici savanții nu sunt scutiți, așadar, de nestatornicia capricioasă a vieții de curte și a patronajului. Și ei sunt siliți să slujească celor în mâinile cărora se află băierile pungii. Înseși capacitățile lor intelectuale excepționale riscă să-i pună într-o jenantă inferioritate pe acești protectori, care se văd reduși la postura de furnizori de bani și atâta tot – o postură penibilă și lipsită de noblețe. Un asemenea mecena ține să fie mai mult decât „omul cu banul”; el se va vedea pe sine ca o persoană creativă și puternică, mai importantă decât creația pe care o sponsorizează. Nu trebuie pus în inferioritate sau făcut să se simtă nesigur, ci, dimpotrivă, trebuie să primească elogii și să aibă partea sa de glorie. Galilei nu a căutat să-i zdrobească pe Medici sub autoritatea sa intelectuală și însemnătatea descoperirilor sale. Nu i-a umilit cu geniul său – alăturându-i stelelor, le-a conferit o strălucire deosebită între familiile domnitoare din statele italiene. Savantul nu și-a umbrit seniorul, ci l-a ajutat să se prezinte într-o lumină mai glorioasă decât aceea a egalilor săi. CHEILE PUTERII Fiecare om își are doza sa de nesiguranță de sine. În clipa când ieși la rampă și începi să-ți etalezi talentul, stârnești resentimente, invidie și destule alte manifestări ale nesiguranței semenilor tăi. Nici nu te poți aștepta la altceva. Dar nu ai cum să-ți pierzi timpul menajând complexele de inferioritate ale altora. Cu cei care îți sunt superiori ca poziție socială, însă, trebuie să adopți o altă tactică: atunci când este vorba despre putere, a-ți pune în umbră superiorul înseamnă a comite poate cea mai gravă greșeală cu putință. Nu te amăgi singur, închipuindu-ți că firea omenească sau societatea s-a schimbat în cele câteva sute de ani câte au trecut din epoca Medicilor ori a lui Ludovic al XIV-lea. O dată ajunși la un anumit nivel social, oamenii încep să semene cu regii și reginele de odinioară: vor să se simtă stăpâni pe situație, siguri de ei înșiși, dar, mai ales, superiori celor din jur prin inteligență, cultură și farmec. Este o eroare pe cât de frecventă, pe atât de fatală să crezi că, făcând paradă de darurile tale, îți câștigi afecțiunea „stăpânului”. Este posibil ca acesta să se prefacă impresionat și să pretindă că te admiră, însă, cu prima ocazie, te va înlocui cu cineva mai puțin inteligent, mai puțin fermecător, adică, mai puțin în stare să-l facă să se simtă inferior, exact așa cum Ludovic al XIV-lea a scăpat de strălucitorul Fouquet, înlocuindu-l cu ștersul Colbert. De recunoscut, nu ar recunoaște nimeni adevărul, nici „bossul” de astăzi, nici regele Franței de acum aproape trei secole, dar superiorul va găsi întotdeauna un pretext ca să te înlăture. Legea aceasta cuprinde două aspecte. Întâi, că îți poți pune în umbră șeful, fără să vrei, prin simplul fapt că ești tu însuți. Există unii „stăpâni” roși de complexe de inferioritate mai grave decât ale altora, uneori monstruos de grave. Farmecul tău natural, calitățile tale firești te scot în evidență. Puțini oameni au fost mai dăruiți de soartă ca Astorre Manfredi, principele de Faenza. Era cel mai chipeș și mai înzestrat dintre tinerii prinți ai Italiei, iar propriii săi supuși îl adorau pentru generozitatea și vederile sale largi. În anul 1500, Faenza a fost împresurată și asediată de armata lui Cesare Borgia. Atunci când orașul a căzut, locuitorii erau înspăimântați din cauza cruzimii cunoscute a soldaților asediatori. Totuși, necruțătorul Borgia a decis să cruțe Faenza. S-a mulțumit să ocupe fortăreața, dar nu a ucis pe niciunul dintre cetățenii orașului și i-a îngăduit principelui Astorre Manfredi, pe atunci în vârstă de numai optsprezece ani, să-și păstreze atât libertatea, cât și curtea. Câteva săptămâni mai târziu, însă, principele Manfredi a fost aruncat într-o închisoare din Roma, iar după un an, trupul său fără viață a fost pescuit din apele Tibrului, unde fusese aruncat cu o piatră legată de gât. Borgia și-a justificat fapta odioasă printr-o acuzație de trădare și conspirație cusută cu ață albă – în realitate, acest aventurier era notoriu pentru vanitatea, instabilitatea și invidia sa. Tânărul principe de Faenza îl punea în umbră fără să vrea: calitățile sale înnăscute, simpla sa prezență îl făceau pe Borgia să se simtă mai puțin vrednic și mai puțin carismatic. Lecția e foarte simplă: dacă nu te poți împiedica să fii fermecător și superior, trebuie să înveți să ocolești asemenea monștri vanitoși și invidioși. Ori procedezi astfel, ori încerci să-ți ascunzi talentele atunci când te afli în preajma vreunui Cesare Borgia. Un al doilea aspect: să nu-ți imaginezi cumva că dacă superiorul te agreează, îți poți permite să faci ce vrei. S-ar umple cărți întregi cu pățaniile „favoriților” căzuți în dizgrație pentru că s-au crezut stăpâni pe situație și au îndrăznit să-și pună în umbră protectorii. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, favoritul împăratului japonez Hideyoshi era un anume Sen no Rikyu, primul dintre maeștrii ceremoniei ceaiului, obsedat de parvenirea pe scara ierarhică a aristocrației și ajuns un sfetnic de mare încredere al tronului. Avea propriul său apartament în palat și se bucura de onoruri în tot imperiul. Cu toate acestea, în 1591, Hideyoshi l-a arestat și l-a condamnat la moarte. Rikyu a luat-o înaintea călăului sinucigându-se. Cauza acestei neașteptate căderi în dizgrație nu a fost descoperită decât mai târziu: se pare că favoritul de origine foarte modestă (născut într-o familie de țărani) își comandase o statuie sculptată în lemn, reprezentându-l încălțat cu sandale (un atribut de ținută rezervat nobilimii) și într-o atitudine plină de măreție, apoi așezase statuia în cel mai important templu din incinta palatului, chiar sub ochii membrilor familiei imperiale. Hideyoshi a tras concluzia că Rikyu nu avea simțul măsurii și nu știa care îi era locul. Văzând că i se acordaseră aceleași privilegii ca ale celor mai de vază dintre aristocrați, omul uitase că situația lui depindea de împărat și ajunsese să considere că o dobândise prin propriile sale merite – o eroare de calcul cu totul de neiertat și o supraestimare a importanței proprii pentru care a trebuit să plătească cu viața. Nu uita: nu lua niciodată o victorie drept definitivă, și nu lăsa mărirea acordată de alții să ți se urce la cap. Cunoscând pericolele la care te expui dacă îți pui în umbră superiorul, devii capabil să folosești această Lege în avantajul tău. În primul rând, trebuie să-ți flatezi și să-ți elogiezi stăpânul. Flateria deschisă dă rezultate, dar are limite: este prea bătătoare la ochi, prea de prost gust și îți atrage resentimentele celorlalți curteni. Discreția se dovedește mult mai eficace. Dacă, de exemplu, ești mai inteligent ca superiorul tău, încearcă să dai impresia că el este mai inteligent decât tine. Arată că îți lipsește experiența și priceperea sa. Comite, din când în când, mici erori inofensive pentru tine, dar care să te pună în situația de a-i cere ajutorul. Superiorii adoră acest gen de solicitări din partea subalternilor. Dacă nu le dai ocazia să-și manifeste ascendentul profesional, te-ar putea ține de rău sau, cu timpul, ai risca să-i agasezi cu competența ta infailibilă. Dacă ai mai multe idei și ești mai creativ decât superiorul, manevrează astfel încât lumea să creadă că inițiativele îi aparțin lui. Explică tuturor că sfaturile sau părerile tale sunt un simplu ecou al celor exprimate de el. În cazul în care ești mai inteligent ca șeful tău, nu e rău să-ți asumi rolul de „bufon al curții” – dar ai grijă să nu creezi impresia că, prin comparație cu tine, el este o persoană rece și posacă. Ține-ți umorul în frâu și caută să-l prezinți pe el ca pe omul în stare să știe de glumă și să aprecieze o atmosferă veselă și destinsă. Dacă ai o fire mai generoasă și mai sociabilă ca a superiorului, ferește-te să devii norul care împiedică „razele” generozității și sociabilității lui să încălzească inimile celorlalți. El și numai el trebuie să rămână soarele (adică centrul atenției) în jurul puterii și strălucirii căruia să se învârtă totul. Dacă te găsești în situația de a-l distra, îi poți câștiga simpatia etalându-ți cu măsură, o parte din talente. Orice tentativă de a-l impresiona cu eleganța sau generozitatea ta riscă să ți se dovedească fatală: nu uita că Fouquet a trebuit să plătească scump această greșeală. În orice astfel de împrejurări, a-ți ascunde forța nu înseamnă a fi slab, pentru că, în final, această tactică îți va aduce puterea dorită. Când îi lași pe alții să te întreacă, îți păstrezi controlul asupra evenimentelor, întrucât eviți să devii victima invidiei ori a nesiguranței adversarilor și acumulezi puncte de care vei avea nevoie în clipa când te hotărăști să te ridici deasupra actualului tău statut de subaltern. Dacă, asemenea lui Galilei, contribui la sporirea prestigiului superiorului tău, acesta te va privi ca pe o ființă providențială pentru el și avansarea îți este asigurată.   Imagine: Stelele de pe cer. Pe boltă nu are loc decât un singur soare. Nu-l întuneca și nu încerca să rivalizezi cu el. Este mai cuminte ca, discret, să-ți pui strălucirea în slujba strălucirii lui, amplificând-o.   Ultimul cuvânt: Evită să-ți pui în umbră stăpânul. Orice manifestare de superioritate este supărătoare, însă manifestarea de superioritate a vasalului asupra seniorului înseamnă nu numai o prostie, ci chiar o eroare fatală. Aceasta este o lecție pe care trebuie s-o învățăm de la stele: deși sunt înrudite cu soarele și au aceeași strălucire ca și el, nu se ivesc pe cer în același timp cu acesta. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658) CONTRAARGUMENT Nu îți poți bate capul din pricina faptului că „deranjezi” de fiecare dată când faci un pas. Trebuie să fii necruțător, dar în mod selectiv. Dacă superiorul tău este un soare pe cale de a apune, nu ai de ce să te temi că l-ai pune în umbră. Renunță la milă – este greu de crezut că în momentul când și-a croit drum către vârf, el a dat dovadă de asemenea scrupule. Evaluează-i cu grijă soliditatea poziției. Dacă această poziție este vulnerabilă, subminează-i-o în mod treptat; arată că ești mai competent, mai carismatic și mai inteligent decât el, în toate momentele cheie. În cazul în care poziția sa este foarte șubredă, aproape compromisă, lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Nu risca să pui în umbră un șef prea slab ca să se apere – ți-ai crea o reputație nedorită de om crud și lipsit de „sportivitate”. Dacă, însă, superiorul se bucură de o poziție solidă, iar tu te simți în stare să-i iei locul, înarmează-te cu răbdare. Este în firea lucrurilor ca puterea să descrească și să slăbească. Va veni și ziua căderii celui aflat acum pe culme, iar dacă îți joci bine cartea, îi vei supraviețui și puterea care acum este în mâna lui va trece în mâna ta. LEGEA 2 NU TE ÎNCREDE PREA MULT ÎN PRIETENI, ÎNVAȚĂ SĂ TE FOLOSEȘTI DE DUȘMANI ARGUMENT Fii precaut cu prietenii – te vor trăda cu atât mai repede cu cât le vei trezi mai multă invidie. În plus, devin răsfățați și tiranici. Angajează pe un fost dușman și îți va fi mai loial ca un prieten, pentru că are tot interesul să-ți dovedească loialitatea sa. De fapt, ai mai multe motive să te temi de prieteni decât de dușmani. Dacă nu ai dușmani, fă-ți-i. ÎNCĂLCAREA LEGII Pe la mijlocul secolului al IX-lea d.Hr., pe tronul Bizanțului s-a urcat împăratul Michael al III-lea. Împărăteasa-mamă, Teodora, a fost exilată într-o mânăstire, iar iubitul ei, Teoctist, asasinat. Căpetenia conspiratorilor care urmăriseră detronarea Teodorei și înscăunarea lui Michael fusese unchiul acestuia, Bardas, un om plin de inteligență și de ambiție. Noul împărat era tânăr, lipsit de experiență și înconjurat de intriganți, ucigași, paraziți profitori și desfrânați. În cine să se încreadă? Avea nevoie de un sfetnic. L-a ales pe Basileos, prietenul său cel mai bun. Nici acesta nu avea mai multă pricepere într-ale guvernării statului – de fapt, Basileos era mai marele peste grajdurile imperiale –, dar își dovedise de nenumărate ori atașamentul față de împărat.   Dacă vrei să ai un dușman adevărat, alege-ți un prieten: el știe unde să te lovească. Diana de Poitiers (iubita regelui Henric al II-lea al Franței)   Principele îl cunoscuse cu câțiva ani înainte, când, în timp ce vizita acareturile, un cal sălbatic a scăpat din îngrăditură. Forța și curajul tânărului rândaș (de felul său din Macedonia) i-au salvat lui Michael viața. Impresionat, acesta l-a ridicat de îndată la rangul de căpetenie a grajdurilor și l-a copleșit cu daruri și favoruri. Cei doi au devenit inseparabili. Principele l-a trimis pe macedonean la cea mai bună școală din Bizanț. Fostul rândaș necioplit s-a transformat într-un curtean cultivat și rafinat.   De fiecare dată când numesc pe cineva într-o slujbă vacantă, mă aleg cu o sută de dezamăgiți plus un ingrat. Ludovic al XIV-lea, 1638 – 1715   Acum Michael ajunsese împărat și avea nevoie de un sfetnic de încredere. Pe cine să aleagă șambelan și prim-consilier dacă nu pe omul care îi datora absolut totul?! Basileos putea fi instruit ca să facă față îndatoririlor sale, iar tânărul împărat îl iubea ca pe un frate. Neținând seama de sfaturile celor care considerau că persoana cea mai potrivită ar fi fost unchiul său, Bardas, Michael l-a preferat pe Basileos. Acesta a învățat repede ceea ce se cuvenea să știe un dregător și, curând, a ajuns consilierul cel mai ascultat al împăratului, pe care îl îndruma în toate problemele de stat. Singurul aspect supărător era cel al banilor – Basileos voia mereu din ce în ce mai mulți. Fastul de la curtea Bizanțului îl transformase într-un avar plin de ambiție. Michael i-a dublat, apoi i-a triplat salariul, l-a înnobilat și l-a însurat cu propria sa iubită, Eudoxia Ingerina, considerând că nicio favoare nu era prea mare pentru ca un atât de devotat prieten și sfătuitor să fie mulțumit. Numai că viitorul avea să aducă unele necazuri. Bardas ocupa funcția de comandant al armatei, iar Basileos l-a convins pe împărat că unchiul său nutrea ambiții de domnie. În realitate, sfetnicul nu se afla prea departe de adevăr. Bardas pusese la cale detronarea Teodorei cu gândul că, înscăunându-și nepotul nevârstnic, ar putea guverna în locul său. Basileos i-a strecurat lui Michael ideea că Bardas ar fi gata să țeasă alte comploturi, de data aceasta în propriul său folos. Macedoneanul a continuat să repete aceste insinuări până când împăratul și-a dat acordul la uciderea unchiului său. În timpul unei curse de cai, Basileos s-a apropiat pe nesimțite de Bardas și l-a înjunghiat. La puțină vreme după acest asasinat, i-a cerut împăratului să-l numească la comanda armatei, dregătorie din care putea să vegheze mai bine asupra liniștii imperiului și să înăbușe orice tentativă de rebeliune. Împăratul i-a satisfăcut cererea.   Astfel, eu însumi am fost înșelat nu o dată tocmai de către persoana la care ținusem cel mai tare și în iubirea căreia mă încrezusem mai mult decât în a oricărei alta. Așadar, socotesc că nu este nimic rău în a iubi și a sluji pe un om mai presus decât pe oricare altul, după cum se arată vrednic de a fi iubit și slujit, dar că este mai bine să nu-ți dăruiești fără reținere încrederea și să nu cazi vreodată în capcana ispititoare a prieteniei, ca să nu ai mai târziu de ce te căi. Baldassare Castiglione, 1478 – 1529   Puterea și averea lui Basileos creșteau fără încetare. Nu după mult timp, ca urmare a propriei sale extravaganțe financiare, Michael a ajuns destul de strâmtorat. I-a solicitat sprijin lui Basileos, rugându-l să achite unele dintre datoriile contractate de tron. Spre marea și amara sa surpriză, sfetnicul cel de încredere a refuzat cu o atât de sfruntată neobrăzare, încât împăratul a înțeles că se afla cu spatele la zid: fostul rândaș avea acum mai mulți bani, mai mulți aliați în armată și în senat – în ultimă instanță, mai multă putere decât monarhul însuși. Câteva săptămâni mai târziu, după o noapte de beție, Michael s-a trezit înconjurat de soldați. Basileos era și el de față. Ținuse să vadă cu ochii săi cum aceștia îi înjunghie binefăcătorul. S-a autoproclamat împărat și, călare, a pornit să străbată străzile Bizanțului, arătând mulțimii capul înfipt într-o suliță al omului căruia îi datora totul. Comentariu Michael al III-lea și-a mizat viitorul pe sentimentul de recunoștință pe care considera că Basileos îl nutrea față de el. Desigur, acesta urma să-l slujească cel mai bine – doar îi datora totul: averea, educația, rangul. Apoi, după ce Basileos a ajuns la putere, împăratul a continuat să-i acorde favoruri peste favoruri, întărind și mai mult legăturile dintre ei. Nu și-a dat seama de gravitatea acestei greșeli fatale decât în clipa în care a văzut zâmbetul sfidător de pe chipul protejatului său. Michael crease cu propriile sale mâini un adevărat monstru. Îi îngăduise unui om să se apropie prea mult de putere, iar acest om, fascinat, a început să dorească din ce în ce mai intens, din ce în ce mai multe lucruri și, obținându-le, s-a simțit tot mai copleșit de binefacerile revărsate asupra sa – și a făcut ceea ce face majoritatea oamenilor: a uitat că acestea erau daruri și a ajuns să-și închipuie că succesul său se datora propriilor sale merite. Dar chiar în momentul când și-a dat seama de realitatea situației, Michael încă ar mai fi putut să-și salveze viața, dar prietenia și iubirea l-au orbit. Nimănui nu-i vine a crede că cineva apropiat este un trădător – Michael a refuzat să înțeleagă acest lucru până în ziua în care capul i-a ajuns în vârful unei sulițe.   Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur. Voltaire, 1694 – 1778 RESPECTAREA LEGII După prăbușirea dinastiei Han (în anul 222 d. Hr.), secole de-a rândul, evenimentele au urmat cam același curs al comploturilor și ciocnirilor, unele mai sângeroase decât altele. De obicei, oștenii puneau la cale uciderea împăratului insuficient de puternic pentru a-i ține în ascultare și aduceau la domnie pe tronul Dragonului câte un general ambițios. Acesta întemeia o nouă dinastie și se încorona împărat. Ca să-și asigure liniștea, punea să fie uciși foștii săi complici și tovarăși de arme. Liniștea aceasta dura o vreme, după care scenariul se relua: alți generali mai tineri se ridicau, mânați de ambiție și îl asasinau pe fostul general devenit împărat sau pe urmașii săi. În China, a fi împărat însemna a fi teribil de singur în mijlocul unei haite de dușmani – slujba în care aveai cea mai puțină putere și cel mai mare risc. În anul 959, generalul Chao K’uang-yin s-a înscăunat împărat sub numele de Sung. Știa prea bine care îi era soarta și că într-un an sau doi avea să sfârșească asasinat. Cum să facă să modifice scenariul? La scurt timp după încoronare, Sung a poruncit să se organizeze un banchet pentru celebrarea recent întemeiatei sale dinastii. I-a invitat pe toți marii comandanți de armate. După ce vinul cursese din belșug, Sung a ordonat oștenilor din gardă să părăsească sala. Rămași numai cu împăratul, generalii se temeau că vor fi omorâți cu toții. Dar în loc să-i ucidă, Sung li s-a adresat deschis: „Trăiesc cu frica în oase de dimineața și până seara. Nu am liniște nici la masă, când mănânc, nici în pat, când mă odihnesc, fiindcă este, oare, vreunul dintre voi care să nu viseze la domnie? Nu că v-aș pune la îndoială loialitatea, dar dacă întâmplarea ar face ca, umblând după avere și după putere, oamenii voștri să țină a vă îmbrăca în hlamida galbenă de împărat, ați fi oare în stare să o refuzați?” Beți și tremurând de frica morții, generalii nu mai pridideau să-l asigure pe Sung de devotamentul și de bunele lor intenții. Dar Sung își făcuse alte planuri: „Cel mai bine este ca omul să-și trăiască ziua în pace, bucurându-se de bogăție și onoare. Dacă voi sunteți gata să îmi dați mie comanda soldaților voștri, și eu sunt gata să vă dau moșii întinse și case frumoase, în care să vă duceți viața în tihnă, cu cântăreți și cu fete tinere care să vă slujească și să vă însenineze traiul.”   ȘARPELE, ȚĂRANUL ȘI BÂTLANUL Un șarpe hăituit de vânători a venit odată la un țăran și l-a rugat să-i salveze viața. Ca să-l ascundă de hăitași, omul s-a așezat pe vine și șarpele i s-a strecurat în pântece. Dar după ce primejdia a trecut, șarpele pas să se mai dea dus din adăpostul unde se bucura de căldurică și de siguranță. Mergând către casă, țăranul a zărit un bâtlan. S-a dus la el și i-a povestit în șoaptă cele întâmplate. Pasărea l-a sfătuit să se mai așeze o dată pe vine și să încerce să-l dea afară pe intrus. Când șarpele a scos capul, bâtlanul l-a apucat iute, cu ciocul, l-a tras din pântecele omului și l-a omorât. Dar țăranul se temea că veninul târâtoarei i-a rămas în trup. Bâtlanul i-a spus că cel mai bun antidot pentru veninul de șarpe este fiertura făcută din șase păsări albe, „Dar și tu ești o pasăre albă”, a zis țăranul. „Tocmai bine; o să încep cu tine”. A pus mâna pe bâtlan, l-a vârât în tolbă și s-a tot dus către casă. O dată ajuns, a agățat pasărea de grindă și s-a dus să-i povestească nevestei toată istoria. „Nu-mi vine să cred ce-ai fost în stare să faci”, i-a zis femeia. „Pasărea asta te-a ajutat la nevoie, te-a scăpat de necazul aciuat în pântecele tău, adică, de fapt, ți-a salvat viața, iar tu o prinzi și-mi spui că ai de gând s-o omori”. Nevasta s-a dus la grindă și a eliberat bâtlanul, care și-a și luat zborul, fără să mai stea pe gânduri. Dar pe când își întindea aripile, s-a repezit și i-a ciugulit ochii femeii. Morala: dacă vezi vreodată că apa o ia în susul dealului, să știi că, undeva, cineva este pe cale să răsplătească o faptă bună. Poveste din folclorul african   Uluiți de ceea ce le era dat să audă, generalii au înțeles că în locul unei existențe tulburate de frică și de luptă, împăratul le oferea bogății și perspectiva siguranței. A doua zi, și-au prezentat cu toții demisiile și s-au retras la moșiile dăruite de Sung. Dintr-o singură „lovitură”, noul împărat a transformat o haită de lupi aparent prietenoși, dar pe loialitatea cărora nu se putea conta cu adevărat, într-o turmă de miei blânzi, îndepărtându-i de putere. Vreme de încă vreo câțiva ani, Sung și-a continuat politica de consolidare a domniei. În 971, după o îndelungată rezistență, regele Liu, căpetenia rebelilor din regatul Han, a capitulat și el. Spre marea sa uimire, Sung i-a acordat un rang înalt la curtea imperială și l-a invitat la palat ca să pecetluiască noua lor prietenie cu o cupă de vin. În mâna lui Liu, cupa tremura – oare fusese vinul otrăvit? „Este adevărat că trădarea supușilor trebuie pedepsită cu moartea”, a strigat Liu, „dar o implor pe maiestatea voastră să cruțe viața nevrednicei sale slugi. Nu îndrăznesc să beau din vinul acesta.” Împăratul Sung a izbucnit în râs, a luat cupa și a băut-o el însuși dintr-o suflare. Vinul nu era otrăvit. Din clipa aceea, Liu i-a devenit prietenul cel mai demn de încredere și mai devotat.   Așadar, sunt mulți cei care cred că un principe înțelept trebuie ca, ori de câte ori se poate, să se folosească de șiretenie pentru a îmblânzi și înăbuși dușmăniile, căci, înlăturându-le, își sporește autoritatea. Principii, mai cu seamă cei nou veniți la tron, au găsit întotdeauna mai multă credință și mai mare zel la acela dintre supușii lor pe care, la începutul domniei, i-au privit cu mai puțină încredere decât la cei în devotamentul cărora s-au încrezut încă din primele zile. Pandolfo Petrucci, principele din Siena, a guvernat mai degrabă cu sprijinul oamenilor pe care i-a bănuit de nesupunere decât cu ajutorul celorlalți. Niccolò Machiavelli, 1469 – 1527   Pe vremea aceea, China era fărâmițată într-o mulțime de regate mai mari și mai mici. Atunci când Ch’ien Shu, regele unuia dintre ele, a fost înfrânt în luptă, sfetnicii lui Sung i-au sugerat împăratului să-l arunce în temniță pe nesupus. Ei i-au arătat dovezi scrise că rebelul continua să conspire împotriva sa, plănuind să-l aresteze. Însă Sung nu a renunțat la tactica sa – l-a invitat pe Ch’ien Shu la palat și, în loc să-l asasineze, l-a tratat cu toată considerația. I-a oferit și un dar, pe care fostul rege nu trebuia să-l deschidă decât atunci când avea să se afle la jumătatea drumului spre casă. Ch’ien Shu a desfăcut pachetul și a găsit în el toate documentele care îi dovedeau amestecul în conspirație. Și-a dat seama că Sung cunoștea planurile lui criminale și, cu toate acestea, îi cruțase viața. Generozitatea împăratului l-a copleșit. Astfel, Ch’ien Shu a devenit unul dintre cei mai loiali vasali ai lui Sung. Comentariu Un proverb chinezesc compară prietenii cu fălcile și dinții unui animal primejdios: dacă nu ești atent, riști să te trezești sfâșiat. Împăratul Sung era conștient de dinții printre care trebuia să se strecoare imediat după urcarea sa pe tron: „prietenii” din armată l-ar fi sfâșiat fără cruțare și chiar dacă ar fi izbutit să scape cu viață, ceilalți „prieteni” de la curte l-ar fi înghițit pe nemestecate. Decât să aibă de-a face cu asemenea „prieteni”, Sung a preferat să-și mituiască dușmanii, oferindu-le domenii splendide și, totodată îndepărtându-i – o cale de a-i anihila cu mult mai bună decât dacă i-ar fi omorât, în care caz s-ar fi ridicat alți generali dispuși să-i răzbune. Sung nu voia în preajma sa nici „prieteni” consilieri. De cele mai multe ori, ajungeau să bea faimoasa cupă cu vin otrăvit. În loc să conteze pe prieteni, Sung a hotărât să se folosească de dușmani, luându-i la rând și transformându-i, unul după altul, în sfetnici cu mult mai devotați. Dacă prietenii se așteaptă să le acorzi mereu alte favoruri și sunt geloși unii pe ceilalți, acești foști dușmani nu se așteptaseră la nimic, dar primiseră totul. Un om pe care îl cruți și îl întorci înapoi de sub spânzurătoare atunci când nu mai speră să scape îți va fi într-adevăr recunoscător și va ține să arate că e în stare să meargă până în pânzele albe pentru cel care l-a iertat. Cu timpul, acești foști dușmani au devenit cei mai buni prieteni ai lui Sung.   Un brahman bun cunoscător al Vedelor, care devenise și un excelent arcaș, își oferi serviciile bunului său prieten, care devenise rege. Când îl vede venind, brahmanul îi strigă: „Mă recunoști, sunt prietenul tău!” Regele îi răspunde cu dispreț și apoi îi explică: „Da, e adevărat că înainte am fost prieteni, dar prietenia noastră se întemeia pe puterea pe care o aveam pe atunci. […] Ți-am fost prieten, bunule brahman, pentru că acest lucru servea scopurilor mele. Dar niciun sărac nu are cum să fie prietenul bogatului, niciun om slab la minte, prietenul înțeleptului, niciun laș, prietenul viteazului. Prieten vechi?! Cine are nevoie de așa ceva?! Prietenia, ca și căsătoria, se leagă între doi oameni de același rang și cu aceeași avere, nu între un bogat și un sărăntoc. […] Prieten vechi? – Cine are nevoie de așa ceva?! Mahabharata, secolul al III-lea î. Hr.   Astfel, Sung a reușit, în sfârșit, să modifice scenariul – succesiunea mecanică de lovituri de stat, violențe și războaie civile – iar dinastia sa a domnit peste China vreme de peste trei secole.   Ia de jos o albină din pură bunătate și învață totodată și limitele bunătății pure. Proverb sufi   Într-un discurs rostit în plin Război Civil, Abraham Lincoln i-a numit pe sudiști „semeni de-ai noștri aflați în greșeală”. O doamnă mai în vârstă i-a reproșat președintelui formularea aleasă, spunându-i că ar fi fost cazul să-i numească „dușmani ireconciliabili, care trebuie nimiciți”, la care Lincoln i-a răspuns: „Dar bine, stimată doamnă, oare nu îmi nimicesc dușmanii atunci când mi-i fac prieteni?” CHEILE PUTERII Este cât se poate de firesc să vrei să te adresezi prietenilor atunci când ai nevoie de ei. Lumea este un câmp de luptă, iar prietenii îți fac viața mai ușoară. În plus, îi cunoști. De ce să te lași în seama unui străin când ai la îndemână un prieten?   Oamenilor le vine mai ușor să răsplătească o nedreptate decât o binefacere, pentru că recunoștința este o povară, în timp ce răzbunarea este o plăcere. Tacit, circa 55 – 120 d. Hr.   Problema este că, adeseori, nu-ți cunoști prietenii atât de bine pe cât crezi. Oamenii se declară de acord cu tot felul de lucruri, numai ca să evite discuțiile, mai ales când sunt amici. Caută să-și ascundă unele trăsături neplăcute, ca să nu se jignească. Râd mai tare la glumele celor de care sunt apropiați. Cum rareori se întâmplă ca sinceritatea să întărească prietenia, poți să nu ajungi niciodată să afli ce simt sau ce cred ei cu adevărat. Prietenii îți spun că le place ceea ce scrii, că adoră muzica ta, că îți invidiază bunul gust și eleganța vestimentară – poate că sunt sinceri. Adeseori, însă, nu sunt. Atunci când te hotărăști să angajezi un prieten, îi descoperi, treptat, calități care până în acel moment îți rămăseseră necunoscute. În mod destul de ciudat, tocmai gestul tău de generozitate dezechilibrează relația. Oamenilor le place să creadă că își merită norocul. Primirea unui act de favoare constituie o povară și o frustrare: înseamnă că datorezi situația obținută nu talentelor tale, ci bunăvoinței altcuiva. Faptul de a angaja prieteni cuprinde și o anumită doză de condescendență ofensatoare, care îi deranjează. Rana iese la iveală încetul cu încetul: ceva mai multă sinceritate, unele momente de resentiment și de invidie pe ici pe colo și, înainte de a-ți da seama ce se întâmplă, prietenia s-a și destrămat. Cu cât oferi mai multe favoruri și mai multe daruri ca să consolidezi prietenia, cu atât mai puțină recunoștință vei primi. Ingratitudinea are o istorie lungă și bogată. Manifestările ei abundă de-a lungul atât de multor secole, încât este uimitor că oamenii continuă să le subestimeze. Cel mai bun lucru este să fii precaut. Dacă nu te aștepți niciodată la recunoștința prietenilor, tot ceea ce ți se poate întâmpla este să ai o surpriză plăcută atunci când ea este exprimată. Cealaltă latură dificilă a situației când angajezi sau utilizezi sprijinul prietenilor este că prezența lor îți limitează, în mod inevitabil, puterea. De altfel, nu aceștia te pot ajuta cel mai bine – în ultimă instanță, mai mult decât amiciția contează competența și meritele persoanelor din jurul tău. (Împăratul bizantin Michael al III-lea avea la îndemână omul potrivit, care să-l fi îndrumat și să-i fi apărat viața – Bardas, dar a preferat să-și ia alături prietenul ce urma să-l trădeze.) Relațiile de serviciu necesită, fără excepție, o anumită distanță între oameni. La lucru, lumea lucrează, nu leagă prietenii. Prietenia (adevărată sau falsă) alterează percepția realității. Cheia puterii este, deci, capacitatea de a alege pe acei colaboratori care sunt capabili să-ți servească cel mai bine interesele, indiferent de situație. Nu amesteca prietenia cu relațiile bazate pe competență și performanță pe care trebuie să le cultivi la serviciu. Pe de altă parte, dușmanii reprezintă o adevărată mină de aur pe care trebuie să înveți s-o exploatezi. Când, în 1807, Talleyrand, pe atunci ministrul de externe al lui Napoleon, și-a dat seama că împăratul ducea Franța la ruină și că venise timpul să nu-l mai sprijine, a înțeles perfect cât era de periculos să conspiri împotriva sa. Talleyrand avea nevoie de un aliat. Cărui prieten i s-ar fi putut destăinui, făcându-și-l părtaș la un proiect atât de important? L-a ales pe Joseph Fouché, șeful poliției secrete, dușmanul său cel mai înverșunat, care, cândva, încercase chiar să-l asasineze. Știa că vechea lor ură crea ocazia unei reconcilieri. Știa, în aceeași măsură, că Fouché nu se aștepta la niciun fel de avantaj sau favoare din partea lui și că își va da toată silința să se arate demn de încrederea cu care fusese onorat. Dacă cineva are ceva de demonstrat, nu se va da în lături să mute și munții din loc. În sfârșit, Talleyrand știa că relațiile sale cu Fouché s-ar întemeia pe interesul lor mutual, fără a fi contaminate de vreun element emoțional. Alegerea s-a dovedit perfectă. Deși cei doi conspiratori nu au reușit să-l răstoarne pe Napoleon, colaborarea unor personalități atât de puternice și atât de deosebite din toate punctele de vedere a atras atenția tuturor: opoziția a început, treptat, să se coaguleze și să se extindă. Din acest moment, Talleyrand și Fouché au avut o foarte bună relație de colaborare. Ori de câte ori este posibil, îngroapă securea războiului și atrage-ți de partea ta dușmanul.   CUM SĂ PROFIȚI DE PE URMA DUȘMANILOR Odată, stând de vorbă cu unul dintre dușmanii săi, regele Hiero l-a auzit reproșându-i că răsuflarea sa este urât mirositoare. Bunul rege, întrucâtva speriat și amărât, s-a întors acasă și numaidecât și-a luat la rost nevasta: „Cum se face că nu mi-ai spus niciodată nimic despre asta?” Blândă și la locul ei, regina i-a răspuns cu toată simplitatea și sinceritatea: „Stăpâne, am crezut că așa miroase răsuflarea tuturor bărbaților.” Prin urmare, este limpede că despre neajunsurile noastre cele mai vădite și mai grave, care sunt cunoscute tuturor, aflăm mai degrabă de la dușmani decât de la prietenii și apropiații noștri. Plutarh, circa 46 – 120 d. Hr.   După cum spunea Lincoln, dușmanul este anihilat atunci când ți-l faci prieten. În 1971, în timpul războiului din Vietnam, Henry Kissinger a constituit ținta unei tentative de răpire, plan urzit, între alții, de cei doi faimoși frați Berrigan, preoți și activiști pacifiști, laolaltă cu alți patru preoți catolici și patru călugărițe. Fără să informeze Serviciul Secret sau Departamentul de Justiție ale Statelor Unite, Kissinger a decis să-i invite într-o sâmbătă dimineața pe trei dintre acești oameni bănuiți de conspirație. Le-a explicat că dorea ca majoritatea soldaților americani să se întoarcă acasă până la jumătatea anului 1972. I-a cucerit cu totul și definitiv. I-au dat și câțiva nasturi cu inscripția „Kidnap Kissinger”, iar unul dintre acești complotiști i-a rămas prieten fidel. Mulți ani după aceea, au continuat să se întâlnească și să stea de vorbă. Faptul nu este un incident izolat – Kissinger își făcuse o constantă a strategiei sale tocmai din această tehnică de a atrage și a lucra cu acele persoane care se aflau în dezacord cu el. Colaboratorii săi comentau ridicând din umeri, că „bossul” părea să se înțeleagă mai bine cu dușmanii decât cu prietenii. Dacă nu avem dușmani care să ne mențină trează vigilența, tindem să lenevim. Un adversar gata de luptă ne ține „în priză”, atenți, pregătiți. Uneori este preferabil să ne folosim de dușmani ca dușmani fără a-i transforma în prieteni sau aliați. Mao Tse-tung considera conflictul ca pe un concept cheie în teoria sa despre putere. În 1937, japonezii au invadat China, întrerupând războiul civil dintre comuniștii maoiști și adversarii lor, naționaliștii. De teamă că japonezii i-ar spulbera cu totul, unii lideri comuniști au susținut ideea încetării conflictului cu naționaliștii, pentru ca aceștia să lupte cu japonezii, timp în care maoiștii ar avea răgaz să se regrupeze și să se pregătească. Mao nu a fost de acord: Japonia nu era în stare să ocupe o țară atât de întinsă cum este China sau, dacă o ocupa, nu avea capacitatea de a-și menține pozițiile. Până la plecarea lor, forțele comuniste ar fi „ruginit” și eficacitatea lor combativă ar fi fost grav afectată de o inactivitate prelungită pe parcursul mai multor ani, astfel că, ulterior, nu le-ar fi făcut față naționaliștilor. Lupta cu un inamic atât de puternic ca trupele invadatoare constituia antrenamentul cel mai bun cu putință pentru armata de strânsură a comuniștilor. Planul lui Mao a prevalat și a funcționat. Până la retragerea japonezilor, comuniștii câștigaseră experiența necesară pentru a-i înfrânge pe adversarii lor, naționaliștii. După mulți ani, când un reprezentant al Japoniei a încercat să-i ceară scuze pentru invadarea țării sale, Mao l-a întrerupt: „Oare nu ar fi cazul ca, de fapt, să vă mulțumesc?” Fără un dușman puternic, a explicat el, niciun om (și niciun grup) nu ajunge să devină puternic la rândul său. Strategia conflictului permanent cuprinde mai multe elemente cheie. Întâi, asigură-te că ai șanse reale de victorie pe termen lung. Nu te angaja niciodată într-o luptă pe care nu ești sigur că o poți câștiga – Mao știa că japonezii nu dispun de capacitatea de a-și menține pozițiile în China. În al doilea rând, dacă nu ai dușmani, trebuie uneori să ți-i creezi, eventual transformându-ți în adversar pe unul dintre prieteni. Pe plan politic, Mao a recurs la această soluție de nenumărate ori. În al treilea rând, folosește-te de dușmani ca să-ți precizezi și mai bine propria ta doctrină în fața opiniei publice, prezentând-o chiar ca pe o luptă a binelui împotriva răului. Mao a încurajat divergențele existente între Uniunea Sovietică și Statele Unite. Era convins că în absența unei imagini clare a unui asemenea dușman, poporul ar risca să uite ceea ce dorea el să prezinte drept comunismul chinezesc. Existența acestei imagini clare constituie un argument mai puternic decât oricâte lozinci sau discursuri mobilizatoare puse laolaltă. Să nu te lași niciodată destabilizat de prezența adversarilor – ești mult mai în siguranță cu un rival pe care îl cunoști decât dacă nu știi cine îți sunt dușmanii. Cine e puternic întâmpină cu bucurie conflictul, folosindu-și oponenții ca să-și întărească reputația de luptător sigur de sine și de om pe care se poate conta în împrejurări dificile.   Imagine: Colții nerecunoștinței. Știind ce urmează să se întâmple dacă îți vâri degetele în gura leului, nu mai repeți greșeala. Față de prieteni nu ești la fel de precaut, iar dacă îi iei pe lângă tine, te vor mânca de viu cu nerecunoștința de care vor da dovadă.   Ultimul cuvânt: Învață să te folosești de dușmani în propriul tău avantaj. Trebuie să te deprinzi să nu apuci sabia de tăiș fiindcă te tai, ci de mâner, pe care îl poți ține fără primejdie. Omul înțelept profită de pe urma dușmanilor mai mult decât prostul de pe urma prietenilor. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658) CONTRAARGUMENT Deși, în general, nu este recomandabil să amesteci interesele cu prietenia, există ocazii când un prieten se poate dovedi mai util decât un dușman. De pildă, atunci când omul nostru aflat la putere are de făcut unele lucruri nu tocmai curate, deși, de dragul aparențelor, vinovat trebuie să pară altcineva. Într-o asemenea situație, mizându-se pe afecțiunea care îi leagă, prietenii pot să-și asume anumite riscuri. Dacă, la fel, dintr-o pricină sau alta planurile tale nu merg așa cum ai dori, poți să-ți folosești un prieten în chip de țap ispășitor. Acest mecanism al „căderii în dizgrație a favoritului” constituie un procedeu la care regii și ceilalți potentați au recurs foarte adesea: pentru o greșeală de-a lor, plătea prietenul cel mai apropiat, cu atât mai mult cu cât opiniei publice nu îi vine prea ușor să creadă că cineva și-ar sacrifica prietenul fără motiv. Bineînțeles că, după ce ți-ai jucat această carte, „pionul”-prieten este pierdut definitiv. De aceea este preferabil să rezervi rolul de țap ispășitor pentru o persoană apropiată, dar nu prea apropiată. În sfârșit, dezavantajul de a lucra cu prietenii este că apar confuzii și se perturbă sistemul de relații interumane de la serviciu. Dacă, însă, ambele persoane înțeleg și acceptă limitele și riscurile implicate, angajarea unui prieten poate da rezultate spectaculoase. Totuși, trebuie să fii mereu vigilent și să observi imediat primele semne ale unei eventuale alterări a relației: invidie, ingratitudine, și așa mai departe. Când este vorba despre putere, nici nu se pune problema stabilității definitive, astfel încât chiar cel mai devotat amic poate să se transforme, la un moment dat, în cel mai înverșunat inamic.