Dumitru Almaș povestiri istorice

Decebal eroul dacilor Într-o vizită la Muzeul de istorie, Oana, Andrei şi Dorina au văzut o statuie de marmură albă. Reprezenta un bărbat înalt, cu barbă scurtă, cu faţa aspră, brăzdată de multe zbârcituri, cu umerii laţi, cu braţe vânjoase, cu pantaloni strânşi pe picior, cu centură lată. Oana i-a observat căciuliţa, cu moţul aplecat înainte. Dorina a văzut încălţămintea, asemănătoare opincilor. Ca de obicei, Andrei a admirat sabia scurtă şi încovoiată, pe care o poartă bărbatul din statuie. Şi m-au întrebat, toţi trei odată: – Cine-i? Cum îl cheamă pe acest bărbat falnic? – Îl cheamă Decebal. Şi a fost cel mai de seamă conducător al dacilor, după Burebista. Şi el a întărit Dacia cu cetăţi multe şi cu ostaşi viteji. Mai ales că acum se ivise un duşman nou: împărăţia romanilor. Mult au luptat dacii cu romanii, care voiau să cucerească Dacia şi să supună poporul dac. La început au biruit dacii. Aşa, de pildă, când împăratul romanilor a trimis o oaste mare împotriva lui Decebal, acesta şi-a strâns oştenii şi i-a ieşit in cale. A trimis soli să întrebe pe generalul roman dacă nu crede c-ar fi mai bine să se întoarcă acasă, în împărăţia lui, că-i mare şi bogată şi nu-i bine să se năpustească asupra oamenilor care vor să trăiască slobozi, în ţara lor. Dar generalul roman a respins solia de pace a lui Decebal. S-a arătat trufaş: se credea nebiruit, căci până atunci câştigase multe victorii, în bătălii grele. Decebal ştia asta: de aceea a căutat să-l răpună nu numai cu puterea armelor, ci şi cu isteţimea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a retras spre munţi şi l-a lăsat pe generalul roman să înainteze pe râul Olt în sus, cu oştirea lui multă şi bine înarmată. Când a ajuns la un loc strâmt, Decebal şi-a năpustit Dacii săi asupra romanilor. Pe mulţi i-a luat prizonieri. Văzând primejdia, generalul roman a cerut să lupte singur, cu Decebal. Acesta i-a trimis vorbă: „M-aş lupta, bucuros, căci nu mă tem de moarte şi mă ştiu viteaz. Dar rangul mă opreşte să lupt cu cineva care nu-i de rangul meu. Dacă vine împăratul tău, da, mă bat cu el, fără şovăire. Iar acum, viteazule roman, îţi trimit pe cel mai vrednic general al meu, pe Duras. Luptă-te cu el. Şi de-l vei birui, slobod eşti să te-ntorci în împărăţia ta, cu toţi ai tăi.” Trufaş, generalul roman n-a primit să se bată cu un general dac. A strigat: „Eu sunt general roman! Nu mă lupt cu orice general…” Văzând atâta trufie, ce s-a gândit Decebal? „Decât să pierd mulţi soldaţi în bătălie, mai bine îmi calc pe inimă şi mă lupt eu, deşi sunt rege şi el general.” Aşa a făcut. După multe lovituri de spadă, Decebal l-a doborât pe acel general viteaz, dar prea încrezător în sine. L-a învins, însă nu l-a ucis, ci i-a spus: „Îţi las viaţa, porunceşte ostaşilor tăi să se retragă din ţara mea.” S-a dus generalul roman la ai săi. Dar împăratul roman l-a primit cu mânie, l-a socotit nevrednic şi l-a osândit la moarte. Apoi romanii s-au retras din Dacia. Victoria lui Decebal l-a cam speriat pe împăratul roman. Şi o vreme a renunţat la planul de a cuceri Dacia.Mai târziu, când Traian a ajuns împărat al romanilor, războiul cu dacii s-a stârnit din nou. sursa: Dumitru Almaş, Povestiri istorice, partea I, copertă şi ilustraţii Valentin Tănase, Editura Didactică şi Pedagogică

Ocaua lui Cuza de Dumitru Almas Cuza-Voda obisnuia adesea sa se imbrace ca un om de rand si sa se amestece prin norod. Dorea sa afle el insusi cum traiesc cei multi. Asa, intr-o zi, si-a pus caciula si suman taranesc, a luat doua putini cu lapte acru si s-a dus in targ la Galati. Pesemne, aflase maria-sa ca unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, asa cum hotarase o lege din acea vreme, si careia poporul ii spunea Ocaua lui Cuza. A cautat, deci, taranul sa vanda laptele la un bacan, despre care se spunea ca n-ar fi tocmai-tocmai cinstit si ca vinde cu ocaua mica, iar nimeni nu-l putea prinde cu inselaciunea.   – Jupane negustor, nu-ti iau bani, s-a tocmit taranul, ci ne invoim ca la sase ocale de lapte sa-mi dai o oca de untdelemn. – Bine, a primit negustorul, clipind smecher din ochi. A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, si-a masurat laptele: douazeci si patru de ocale. A socotit ca trebuie sa plateasca, in schimb, patru ocale de untdelemn. – Cauta sa-mi masori drept, cu aceeasi oca, a staruit taranul. Nu se poate, ca-i plina de lapte. Iti masor cu asta! Si a scos de sub tejghea alta oca. – Pai, ocaua asta-i mai mica, a zis taranul. – Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca si gata!   Atunci, taranul a scos caciula din cap, a lepadat sumanul si s-a aratat in tunica albastra, cu epoleti auriti, ca un domnitor. Negutatorul a inlemnit. De multa uimire a scapat ocaua din mana. – Ei, negustorule, mai zici si-acum ca nu te-am prins cu ocaua mica? – Nu mai zic, Maria-Ta! … Iertare, mila prea bunule …   Cuza-Voda a poruncit sa-i lege de gat cele doua ocale si sa-l poarte pe uliti, sa afle lumea ca a cautat sa insele cumparatorii. -Sa ridice ocalele pe rand, sa le arate lumii si sa spuna tare cu care va vinde si cu care n-are sa mai vanda de-aici incolo.   Strajuit de slujitori domnesti, negutatorul mergea pe uliti, ridica ocaua mica si striga cat ii tinea gura: – Cu asta, nu! Apoi, ridica ocaua mare si striga si mai tare: – Cu asta, da! Si asa l-au plimbat slujitorii domnesti prin tot targul: Cu asta, nu! … Cu asta, da! … Si i-a fost de ajuns aceasta plimbare ca sa se faca om cinstit.

Steagul cu cap de lup – Dumitru Almas   Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Înca de pe cand era baieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţa.   Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grija şi mila. Într-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut într-o prapastie. Era mic, abia facea ochi şi în cadere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara.   Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopaţele şi l-a adapostit într-o şura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni şi aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Cand se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi cainii şi chiar oamenii se înspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învaţat sa adune vanatul sagetat de el în padure.   Odata, pe vreme de iarna cu nameţi mari, Decebal s-a razleţit de ceata vanatorilor. Şi iaca, într-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parca bucuros ca-şi vede fraţii.   Decebal, langa tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier sa-i fie de ajutor. Lupul îmblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.   Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tanarul prinţ şi crestat în ceafa. Ceilalţi lupi se pregateau sa sara… Deodata, Şuier s-a repezit între lupi, începand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins sa-l sfaşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi strapungea cu sageţile şi haita s-a retras în padure, urland a paguba.   Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau. – Tata, Şuier m-a salvat!… Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zacand între cei patru lupi sagetaţi, care înroşisera zapada. Şuier n-a mai trait. A murit privindu-şi stapanul pe care l-a aparat cu credinta.   Tanarul i-a cerut unui meşter fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coţi, care, prinsa de capul de lup de arama pus într-o prajina de fier, şuiera în bataia vantului. Aşa s-a facut steagul de lupta al dacilor.

Numele și prenumele............................ Data:................................                                   Fișă de lectură                        Steagul cu cap de lup de Dumitru Almas 1. Cum a numeste legenda ? ....................................................... ............................ 2. Cine este autorul legendei ? ....................................................... ............................ 3. Cum  chema pe cel mai inteleîn și mai viteaz rege al dacilor  ....................................................... ............................ 4. Ce găsește Decebal împreună cu prietenul său Duran in pădure? ....................................................... ............................ 5. Descrie aspectul fizic al lui Șuier. ....................................................... ............................ 6. Descrie cu cuvintele tale scena în care lupii îl ataca pe Decebal. ....................................................... ............................ 7. Ce te-a impresionat în mod deosebit la aceasta legendă? .......,............................................... ............................  

Povestea preafrumoasei Dochia – Dumitru Almas   Cica Decebal avea o sora numita Dochia. Era aşa de tînara, de viteaza şi de frumoasa încat, atunci cand a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dansa. I-a zis: „Te-am vazut, Dochia, cu cat curaj ţi-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, cand eu l-am biruit pe fratele tau Decebal şi am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfarşit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogaţie şi marire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împarate” a zis Dochia. Admir vitejia şi bunatatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge”. „De ce?” „Pentru ca sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca sa nu ajunga prizonierul tau. Oricît de frumos ar fi palatul tau, eu acolo tot o biata roaba aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; daca vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tai, sa se zamisleasca un nou popor, care sa aiba în firea lui darzenia şi vitejia noastra şi mareţia voastra. Eu însa de aici nu plec, voiesc sa ma îngrop aici, în pamîntul sfant al Daciei”.   Traian împaratul i-a ascultat povaţa. Dar cand a aflat ca Dochia a luat o turma de mioare, s-a facut pastoriţa şi a urcat în munţi, departe, s-a suparat foc. Fiind el împarat mare şi puternic, a vrut ca macar sora lui Decebal sa-i fie, ca o podoaba în carul de triumf. Şi-a luat caţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmarirea Dochiei. A mers zile şi saptamani, peste dealuri şi vai. A gasit-o abia în varful muntelui Ceahlau: paştea oile, pe un plai înclinat catre soare, cu iarba deasa şi flori multe albe, roşii şi albastre.   „Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”. „Nu, împarate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roaba.” „Îţi vreau binele, Dochia: ai sa traieşti în „mare bogaţie!” — „Daca-mi vrei binele, lasa-ma în ţara mea, aici, în Dacia”. „- Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te rapesc!” Şi a şi facut semn ostaşilor s-o prinda.   Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raaman aici în ţara mea!”.   În adevar, cat ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasa, cu toate mioarele ei, raspandite pe pajişte, s-au prefacut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,barbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decat sa ascult sfatul Dochiei si sa aduc aici cat mai mulţi romani. Şi zicand aşa, Traian s-a întors la Roma.   Iar pe muntele Ceahlau se vede şi azi o stanca înalta, ca o pastoriţa, iar în jur cateva zeci de stanci rasfirate pe plai, ca nişte oi brumarii. Din strabuni, romanii zic acelor stanci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.