Threads
-
0Replies
-
131Views
-
0Replies
-
203Views
-
0Replies
-
140Views
Recent playlists
Recent Discussions
"Santo este un fost taran gangster calabrez care s-a mutat in nordul bogat industrial la Milano. În câțiva ani îşi formează o bandă puternică şi temută de interlopi, lansându-se în afaceri din ce în ce mai murdare și mai profitabile: jaf, răpire, trafic de droguri, spălare de bani și nu în ultimul rând, execuții cu sânge rece. În cursă nebună spre bogăție, Santo Russo este împărțit între două femei: soția sa Mariangela, supusă și devotată, și iubita Annabelle, o femeie frumoasă și elegantă…"
https://www.fembed.com/v/yxo3rnpqqol
https://gounlimited.to/embed-p77z0mgop8xo.html
https://openload.co/embed/8C4iDtYRA5U/
Kosem sezonul 2 online subtitrat romana complet toate episoadele
Sezonul 2 are ca vechitate tot pe sultana Kosem dar cu Nurgul Yeşilcay. Nu e tocmai actrita mea preferata, o preferam pe prima sultana. Kosem a fost regenta sultanatului timp de 10 ani dar a fost nevoita sa predea fraieile puterii fiului sau Sultanul Murat al IV-lea.Imperiul Otoman este ravasit, iar dinastia este in pragul unui dezastru. Situatia este foarte tensionata in Palat iar Sultana Kosem considera ca fiul ei trebuie sa „cedeze” in fata razvratitilor. Murat, care isi doreste mai mult ca orice sa le vina de hac tiranilor, considera ca situatia a scapat de sub control si va lua decizii surprinzatoare care vor bulversa intregul Imperiu. Intre Sultana Kosem si fiul sau incepe o adevarata lupta pentru suprematie iar epoca Sultanului Murat este pe cale sa inceapa!
Episodul 1
https://fruithosts.net/embed/pstsefqlalpdqsen/
Episodul 2 online subtitrat in romana
https://openload.co/embed/3PZCzuGyRP8/
Episodul 3 online subtitrat in romana
https://fruithosts.net/embed/asrlaftaaeefonot/
sau...https://oladblock.me/embed/TX1gZnpj5YU/
Episodul 4 online subtitrat in romana
https://openload.co/embed/16Te5gg4faQ/
Episodul 5 online subtitrat in romana
https://openload.co/embed/7laS_p7JnIA/
Episodul 6 online subtitrat in romana
https://openload.co/embed/xL_bc2woh8s/
link-urile care nu merg direct, copiati-le in browser
Episodul 7 – 16 octombrie 2017
https://openload.co/embed/2Jp_Xu4WkAI/
Episodul 8 – 17 octombrie 2017
https://openload.co/embed/jQLWJd3C7Vc/
Episodul 9 din 23 octombrie 2017
https://streamango.com/embed/alcdlsdspnrtostd/
Episodul 10 din 24 octombrie 2017
https://streamango.com/embed/srnbdntqkradcbaq/
Episodul 11 din 30 octombrie 2017
https://fruithosts.net/embed/cntqddatdmrqaptr/
Episodul 12
https://fruithosts.net/embed/nlerdrclocqdncdr/
Episodul 13 din 6 noiembrie 2017
https://openload.co/embed/uoaEs28VPLo/
Episodul 14 din 13 noiembrie 2017
https://vidoza.net/embed-andxha3gal3z.html
Episodul 15 din 14 noiembrie 2017
https://vidoza.net/embed-jho7ypapl72e.html
Episodul 16
https://vidoza.net/embed-th6vrmnpj634.html
Episodul 17 din 20 noiembrie 2017
https://streamango.com/embed/fnbdpktbfaabtfde
Murad al IV-lea in timpul domniei lui a interzis fumatul si bautura in locurile publice. A gasit o "portita" dupa ce capitala a luat loc, din cauza unor uneltiri impotriva lui, luand decizia sa dea un hatiserif, un decret lege care a fost pus in aplicare imediat si fara conditii.
link-urile care nu merg direct, copiati-le in browser
Episodul 18 din 21 noiembrie 2017
https://openload.co/embed/oHchTnBJUw0/
Episodul 19 din 27 noiembrie 2017
https://openload.co/embed/xMlBjpHX06A/
Episodul 20 din 28 noiembrie 2017
https://fruithosts.net/embed/aqqdnebmaffrnrtk/
Episodul 21 – 28 noiembrie
https://fruithosts.net/embed/dfracpqrdpaskplb/
episodul 51 dupa numataroarea integrala a episoadelor
Episodul 22 – 4 decembrie
https://streamango.com/embed/tblkeqqdqndrqpta/
episodul 52 dupa numataroarea integrala a episoadelor
Episodul 23 – 11 decembrie
https://fruithosts.net/embed/annnpqeneekarfer/
episodul 53 dupa numaratoarea sezoanelor
Episodul 24
https://fruithosts.net/embed/cfpnsfatlmflmlas/
episodul 54 dupa numaratoarea sezoanelor
link-urile care nu merg direct, copiati-le in browser
"Bazat pe celebra carte cu același nume, este o poveste atemporală a unei prietenii neobișnuite și necondiționate. Atunci când un fost om de afaceri de succes începe să vadă imagini din trecutul său pe care la început nu le poate explica, viața lui ia o întorsătură dramatică. Michael este nevoit să-și amintească copilăria pe care o uitase de mult, crescând pe o coastă izolată împreună cu tatăl său, Tom. Atunci când rebela sa nepoată se răzvrătește împotriva tatălui ei, el este forțat să-și reevalueze viața și să o împiedice să meargă pe o cale similară cu cea pe care el o luase cu ani în urmă. Michael îi povestește nepoatei sale cum în copilărie a salvat și a crescut un pelican extraordinar, Mr.Percival, și cum legătura lor foarte specială și aventurile remarcabile au avut un efect profund asupra vieții lor."
https://www.fembed.com/v/env8y2rg091
https://gounlimited.to/embed-zgo1xp1l7iil.html
https://ok.ru/video/1315727346191
https://openload.co/embed/9tshlHp_jfA/
Filmul este o reprezentare a viitorului societăţii noastre în timpul apropiat, atunci când Antihristul va guverna lumea, şi cei ce nu vor dori să primească aceste cipuri vor fi omorâţi!
Cei care îşi vor păstra credinţa creştină până la urmă, până la sfârşit, vor fi omorâţi, însă ei vor câştiga. A mai ramas foarte puţin timp, până când va veni dictatorul mondial, şi creştinii dar şi cei din celelalte religii vor fi ucişi dacă nu vor primi semnul fiarei 666 încorporat în cip. Şi suntem la un pas de acest eveniment final al epocii în care trăim. Orşiunde putem deja observa semnul 666 cel mai bun şi evident exemplu este bar-code de pe orice produs comercial.
Deasemenea 666 este ascuns şi în banda magnetică a cardurilor noastre bancare. Îar Romania a avut nefericirea să introducă începând de la 1 ianuarie 2009 paşapoarte cu date biometrice care deasemenea şi evident conţin 666. Aceste paşapoarte în curând se vor implimenta pe tot globul. Însă punctul final va culmina cu trecerea de la paşapoarte biometrice la cipuri, care se vor implanta sub piele.
nu am gasit niciun link
Când Estera devene regină, vărul ei Mardoheu și Haman, implicați într-un joc periculos de intrigi pentru controlul tânărului rege persan Xerxes.
Nu e nici un secret faptul că Haman plănuiește să-i extermine pe evrei, dar planul lui Haman înseamnă sfârșitul tragic al lui Mardoheu și al poporului său. Acum soarta evreilor este în mâinile Esterei. Va reuși ea să câștige afecțiunea regelui și să demaște planul lui Haman, chiar cu prețul vieții ei?
https://oload.services/embed/5zdsYOOOTOc/
Filmul prezinta povestea lui Olgun si Zehra ale caror vieti sunt prinse intr-un vid.Locul unde traiesc si muncesc,este un loc in continua schimbare,un loc de tranzitie.In contextul acestui film,cuvantul are sensul superficial de la jumatatea distantei pe autostrada dintre cele doua centre urbane ale Turciei,Istanbul si Ankara.Zehra si Olgun lucreaza la un popas de pe marginea acestei autostrazi.Ca toti adolescentii,Zehra si Olgun,viseaza sa se stabileasca pe cont propriu si sa exploreze fascinanta lume care asteapta dincolo de parcarea restaurantului in care lucreaza.Viseaza dar nu stiu cum sa faca pasul urmator.Olgun ia in considerare armata iar Zehra cade sub vraja unui sofer de camion misterios care o imbrobodeste cu promisiuni nerostite de libertate si independenta.
Cu: Neslihan Atagül, Baris Hacihan, Özcan Deniz
https://fruithosts.net/embed/qddqrcfdbrptnnpt/
https://oload.services/embed/XwXcbt34EPs/
Cand a venit in Deer Springs, la 18 ani, Eliza Monteclaire Wyatt si-a dorit o familie si si-a facut-o alaturi de un barbat bun si iubitor. Acum este tanara vaduva, ramasa cu doi copii mici, Becky si Luke White si dupa moartea si a socrului, face greu fata recesiunii economice. Impreuna cu matusa Batty incearca sa salveze ferma de portocali dar se descurca greu si banca o preseaza cu datoriile. Mai sunt patru zile in care trebuie sa culeaga o imensa livada de portocale, sa le ambaleze si sa le vanda pentru a-si acoperi ipoteca. In ajutorul ei vine un tanar, Gabe Harper ce cutreiera prin oras in cautare de lucru, un barbat cu numele Arhanghelului Gabriel, bland si muncitor, un om ce traise drama razboiului, isi pierduse fratele mai mic in luptele din Franta si coplesit de privirile pline repros ale familiei plecase de acasa.
https://ok.ru/video/25702369925
Mexicul ...una din cele mai crestine tari din lume, dar si una dintre cele mai violente si corupte societati omenesti, desi populatia bastinasa a fost crestinata sistematic cu japca, acest fenomen cultural religios a reusit doar in aparenta manifestarilor ritualice, insa, pe dinauntru, mexicanii au ramas aceeasi vechi pagani cu gandirea traditionalist inapoiata si superstiile lor milenare...catolicismul a esuat lamentabil peste tot in lume, dar nicaieri mai spectaculos ca in Mexic
rate imb: 8 https://www.netflix.com/ro-en/title/80241474
episodul 1
episodul 2
episodul 3
episodul 4
episodul 5
episodul 6
episodul 7
episodul 8
episodul 9
episodul 10
episodul 11
Greseala abatelui Mouret de Emile Zola
I
Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji.
După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi.
— Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă.
Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare.
Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor.
— Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert?
Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă:
— Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus.
— Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat.
Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă:
— Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o.
— Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare.
Ea se întrerupse, zicând:
— Patrafirul de aur, nu-i aşa?
Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase?
Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei.
— Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă.
Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă:
— Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată.
Şi pe când preotul îşi vedea de treabă:
— A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta?
Tânărul preot o privi cu severitate.
— Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar.
Preotul continua s-o privească, refuzând din cap.
— Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune!
Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse.
— Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte!
Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor.
Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată:
— Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva.
Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă.
— Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule!
Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.
Gervaise de Emile Zola
Gervaise il aşteptase pe Lantier până la două dinspre ziuă. Apoi, tremurând toată din pricină că stătuse numai în cămaşă în bătaia aerului rece care năvălea prin fereastra deschisă, aţipise, trântită de-a lungul patului, înfrigurată, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. De opt zile încoace, cum ieşeau de la birtul „Veau à deux têtes”[1], unde luau masa, o trimitea să se culce cu copiii şi se ivea din nou abia în toiul nopţii, spunând că umblase după lucru. În seara aceea, în vreme ce-l aştepta nerăbdătoare să se-ntoarcă acasă, i se păruse că-l vede intrând la balul de la Grand-Balcon, ale cărui ferestre învăpăiate, zece la număr, potopeau cu vâlvătăi de pârjol şuvoiul întunecat al bulevardelor exterioare[2]; şi-o zărise în urma lui pe puştoaica de Adèle, o lustruitoare care cina la acelaşi local, mergând la cinci sau şase paşi după el, bălăbănindu-şi mâinile, de parcă abia atunci îl lăsase de braţ ca să nu treacă împreună prin lumina vie a globurilor din faţa intrării.
Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înţepenită, cu şalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase ţintuită pe marginea patului, sub zdreanţa de stambă decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Şi încet, cu privirea-i înceţoşată de lacrimi, dădea ocol odăii sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit şi cu-o măsuţă slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea spre scrin şi ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui Gervaise şi Lantier, vârât într-un ungher al camerei şi stând larg deschis, îşi dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub nişte cămăşi îngălate şi ciorapi murdari; în timp ce de-a lungul pereţilor, pe speteaza mobilelor, atârnau un şal ciuruit şi-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai rămăsese din ţoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe poliţa căminului, la mijloc, între două sfeşnice de tinichea desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele-de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Aşa arăta camera cea frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere spre bulevard.
În răstimp, culcaţi alături pe aceeaşi pernă, cei doi copii dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuţele deasupra plăpumii, răsufla liniştit, în vreme ce Etienne, numai de patru anişori, zâmbea cu braţul petrecut pe după grumazul frăţiorului. Când mama lor, cu ochii înecaţi de lacrimi, îi privi îndelung, izbucni iarăşi într-un hohot de plâns şi-şi duse batista la gură ca să-şi înăbuşe scâncetele care-o năpădeau. Desculţă, uitând să-şi ia papucii care-i căzuseră din picioare, se înapoie să-şi rezeme coatele de prichiciul ferestrei, reluându-şi aşteptarea de peste noapte, privind mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare.
Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga barierei Poissonnière. Era o dărăpănătură cu două etaje, zugrăvită până la al doilea cat într-un roşu ca drojdia de vin şi cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă cu litere mari şi galbene, din care mucegaiul ipsosului ciobise câteva bucăţi. Stingherită de felinar, Gervaise se înălţa în vârful picioarelor, ţinându-şi batista în dreptul gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, unde parlagiii cu şorţurile lor însângerate stăteau îngrămădiţi în faţa abatoarelor, iar vântul rece aducea din când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâşie prelungă de bulevard, oprindu-şi-o drept în faţă-i, asupra masei albe a spitalului Lariboisière, pe atunci în construcţie. Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul percepţiei comunale, din spatele căruia auzea câteodată noaptea vaietele celor ucişi; şi scormonea cu privirea colţurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de umezeală şi gunoaie, temându-se să nu descopere acolo trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de şiş. Când îşi înălţa privirea dincolo de zidul cenuşiu şi nesfârşit care împrejmuia oraşul cu-o şuviţă de pustiu, zărea un belşug de lumină, un colb însorit, care şi apucase să răsune de larma de dimineaţă a Parisului. Dar se întorcea mereu tot spre bariera Poissonnière, cu grumazul întins, ameţită de priveliştea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de căruţe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace ale percepţiei, coborând dinspre Montmartre şi la Chapelle. Se desluşea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulţime pe care opririle bruşte o silea să staţioneze pe şosea ca nişte băltoace, o defilare fără sfârşit de muncitori ducându-se la lucru cu uneltele la spinare şi pâinea sub braţ; şi gloata se prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. Când Gervaisei i se părea că-l recunoaşte pe Lantier în inima mulţimii, se pleca şi mai mult fără să ţină seama că era în primejdie să cadă; apoi, îşi îndesa şi mai tare batista la gură, de parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe durerea.
Un glas tânăr şi voios o făcu să părăsească fereastra.
— Va-s’-că jupânul nu-i pe-acas’, madam Lantier!
— Nu, dom’ Coupeau, răspunse ea străduindu-se să zâmbească.
Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la cucurigu, într-o cămăruţă de zece franci. Îşi ţinea sacul cu scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în uşă, intrase ca prieten de-al casei.
— Ştii, îşi continuă el spusele, acum lucrez acolo, la spital… Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pişcă iute, în dimineaţa asta.
Se uita la chipul înroşit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu că patul nu fusese desfăcut, dădu încetişor din cap; apoi se apropie de culcuşul copiilor care dormeau mai departe cu feţele îmbujorate ca nişte îngeraşi; după aceea rosti mai încet:
— Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i aşa?… Nu fi mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai deunăzi, când l-au votat pe Eugène Sue, un om de treabă, pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-şi fi pierdut noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte.
— Nu, nu, şopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Ştiu unde-i Lantier… Avem şi noi necazurile noastre, ca toată lumea, Dumnezeule!
Coupeau clipi din ochi, dând de înţeles că nu se lăsa tras pe sfoară de minciuna ei. Şi plecă, după ce se oferi să meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era o femeie frumoasă şi de treabă, se putea bizui pe el, când va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se duse iarăşi la fereastră.
La barieră, tropotul mulţimii se auzea întruna, în răcoarea dimineţii. Lăcătuşii puteau fi recunoscuţi după bluzele scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din depărtare, această mulţime arăta alburie şi ştearsă, de o nuanţă searbădă în care domneau albastrul spălăcit şi cenuşiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în când să-şi aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui ceilalţi îşi vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să spună vreo vorbă tovarăşilor, cu obrajii pământii, cu chipurile îndreptate către Parisul care-i înghiţea, unul câte unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnière. Dar, la amândouă colţurile străzii Poissonnière, în faţa uşilor celor doi crâşmari care tocmai îşi ridicau obloanele, unii dintre ei încetineau pasul; şi, înainte de a intra, stăteau pe marginea trotuarului, privind chiondorâş spre Paris, cu braţele blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând de băutură, rămâneau uitaţi acolo, în picioare, îmbulzindu-se în încăperile crâşmei, scuipând, tuşind, limpezindu-şi gâtlejul cu păhărelele date duşcă.
Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâşma lui Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu şorţul pe ea, o strigă din mijlocul drumului.
— Ia-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu noaptea-n cap!
Gervaise se plecă peste fereastră.
— Ia te uită! ‘mneata erai, madam Boche!… O! astăzi am o droaie de treburi!
— Bineînţeles, nu-i aşa? că treaba nu se face singură.
Şi, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la parterul căreia se afla birtul „Veau à deux têtes”. Gervaise îl aşteptase de câteva ori pe Lantier în odăiţa de la poartă, ca să nu se aşeze de una singură la masă, alături de toţi bărbaţii care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se duce la doi paşi de-acolo, în Rue Charbonnière, să-l trezească pe un funcţionar de la care bărbatu-său nu izbutea să-şi scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriaşii ei care, în ajun, venise acasă cu-o femeie şi nu dăduse pace lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, aţâţată de curiozitate; părea că venise să se proţăpească aici, sub fereastră, anume ca să afle ce se petrece.
— Deci, dom’ Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe neaşteptate.
— Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut stăpâni să nu roşească.
Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; şi, fără îndoială mulţumită, apucă să plece spunând că bărbaţii-s nişte puturoşi afurisiţi, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige:
— În dimineaţa asta te duci la spălătorie, nu-i aşa?… Am ceva de spălat, am să-ţi opresc un loc lângă mine şi-o să stăm de vorbă.
Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă:
— Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să răceşti… Te-ai învineţit toată.
Gervaise se încăpăţână să mai rămână la fereastră încă două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. Valul bluzelor muncitoreşti ce coborau de pe coline încetase; doar câţiva întârziaţi mai treceau bariera cu paşi grăbiţi. În crâşme, aceiaşi oameni continuau să bea de-a-npicioarelea, tuşind şi scuipând. După muncitori, urmaseră muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, gheboşându-se în veşmintele lor subţiri, mergând iute de-a lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind şi aruncând în juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, singuratică, plăpândă, palidă şi posomorâtă, păşea pe lângă zidul percepţiei comunale, ocolind scursorile. Apoi, trecuseră funcţionarii, suflând în pumni, înfulecând din mers pituştile de cinci centime; tineri pricăjiţi, în haine rămase mici, cu ochii încercănaţi, buimaci de somn; bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, doborâţi de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, uitându-se la ceasornice, ca să-şi potrivească mersul aproape la minut. Iar bulevardele îşi căpătaseră tihna lor de dimineaţă; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, îşi legănau pruncii în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă întreagă de copii şleampeţi; şi cu muci la nas, se îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, râsete şi plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, simţi că se-năbuşă, cuprinsă de ameţeala spaimei; i se părea că totul se isprăvise, că se sfârşise lumea, că Lantier n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel şi duhoare, la spitalul cel nou[3], alburiu, care-şi dezvăluia prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale şirurilor de ferestre, saloanele golaşe în care avea să secere moartea. În faţa ei, dincolo de zidul percepţiei, cerul sclipitor, soarele ce se înălţa deasupra giganticei deşteptări a Parisului, îi luau vederea.
Când Lantier intră în casă liniştit, Gervaise şedea pe un scaun, cu braţele pleoştite, fără să mai plângă.
— Tu eşti! Tu eşti! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât.
— Da, eu mi-s, ei şi? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din nou cu tâmpeniile tale!
O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, îşi azvârli în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de douăzeci şi şase de ani, mărunt, tare oacheş, cu chip frumos, cu mustăţi subţiri, pe care le netezea mereu cu-o mişcare inconştientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns în talie, şi când vorbea avea un accent provensal foarte pronunţat.
Gervaise, care se prăbuşise iarăşi pe scaun, se văita domol, vorbind printre sughiţuri.
— Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi… Mi se năzărea că-ţi făcuseră de petrecanie… Unde-ai fost? Unde ţi-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci aşa ceva, că-nnebunesc… Spune-mi, Auguste, unde-ai fost?
— Unde-aveam treabă, zău aşa! spuse el dând din umeri. Pe la opt eram în Rue Glacière, la prietenul care vrea să-njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am zis că-i mai bine să dorm la el… Şi-apoi, ştii că nu-mi place să fiu iscodit. Mai slăbeşte-mă, cu de-alde astea!
Femeia se porni iarăşi pe plâns. Răcnetele şi îmbrâncelile lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiaţi, descurcându-şi părul cu mânuţele plăpânde; auzind-o pe mama lor plângând, începură să ţipe îngrozitor plângând şi ei, cu lacrimile şiroind din ochii abia deschişi.
— Aha! iacă şi muzica! exclamă furios Lantier. Băgaţi de seamă, acuşi îmi iau valea! Şi, de data asta, o întind pentru totdeauna… Nu vreţi să legaţi căţeaua? Rămâneţi cu bine, mă-ntorc de unde-am plecat.
Chiar apucase să-şi ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se năpusti înainte, îngăimând:
— Nu, nu!
Şi înăbuşi plânsetele micuţilor, dezmierdându-i. Le săruta părul şi-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. Copilaşii, liniştindu-se deodată, chicotind pe pernă, se puseră pe giumbuşlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între timp, Lantier care arata istovit şi avea chipul gălbejit după o noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-şi mai scoată ghetele. Nu izbuti să aţipească, rămase cu ochii larg deschişi, cu privirea dând ocol odăii.
— Cam împuţit pe-aici! îngână el.
Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu răutate:
— Nu te mai speli deloc?
Gervaise avea doar douăzeci şi doi de ani. Era năltuţă, cam subţirică, cu trăsături gingaşe, dar de pe acum ofilite de greutăţile vieţii pe care o ducea. Nepieptănată, în papuci, tremurând în cămaşa albă pe care mobilele îşi lăsaseră praful şi slinul, părea cu zece ani mai bătrână din pricina ceasurilor petrecute în spaimă şi lacrimi. Cuvintele lui Lantier o făcură să-şi iasă din starea de frică şi de supunere.
— Nu eşti drept, spuse ea ieşindu-şi din fire. Ştii prea bine că fac tot ce-mi stă-n putinţă. Nu-i vina mea, dac-am ajuns aici… Aş vrea să te văd şi pe tine, cu doi prunci, într-o odaie în care nu-i nici măcar o maşină de gătit ca să ai niţică apă caldă… Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ţi toci banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, aşa cum îmi făgăduiseşi.
— I-ascultă! strigă el, şi tu ai păpat gologanii cu mine; nu se-nghite acu’ să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun!
Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude:
— Pân’ la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieşim la un liman… Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, care ţine spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la lucru. Dac-ai să te întovărăşeşti cu prietenul tău din Rue Glacière, până-n şase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât să ne înţolim şi să închiriem undeva o cotineaţă, unde să fim la noi acasă… Of! va trebui să muncim, să muncim…
Lantier se întoarse plictisit cu faţa la perete. Atunci Gervaise îşi dădu drumul.
— Da, aşa-i, îi lucru ştiut că dragostea de muncă nu-ţi prea dă ghes. Plezneşti de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca domnii şi să scoţi la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i aşa? nu-ţi mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate[4]… I-ascultă! Auguste, nu voiam să-ţi vorbesc de treaba asta, aş mai fi aşteptat niţel, dar ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea; te-am văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adèle. Ah! păi ştii să le-alegi! E bine, aia are şi de ce să-şi dea ifose de prinţesă… S-a culcat cu tot birtul.
Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe faţa lividă ochii i se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, mânia se dezlănţuia ca o vijelie.
— Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o să le dea afară, pe ea şi pe deşirata de soră-sa, fiindcă mereu fac coadă bărbaţii la ele pe scară.
Lantier îşi ridică pumnii; apoi, stăpânindu-şi pofta de-a o bate, îi apucă braţele, o zgâlţâi cu sălbăticie şi-i dădu brânci peste patul copiilor care se porniră iarăşi pe urlete. Şi se culcă din nou, bâiguind, cu înfăţişarea cumplită a omului care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai şovăie:
— Nu-ţi dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise… Ai greşit, o să vezi.
Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, încovoiată pe marginea patului, îi ţinea strâns îmbrăţişaţi laolaltă; şi repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu acelaşi cuvânt:
— Vai! Dacă nu v-aş fi avut pe voi, sărmanii mei copilaşi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!…
Tolănit alene, cu privirea aţintită la peticul de stambă spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând sâcâitor. Stătu aşa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu faţa împietrită şi hotărâtă, Gervaise sfârşise cu dereticatul odăii. Făcea patul copiilor, pe care-i sculase şi-i îmbrăcase. O privi cum mătura şi ştergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, cu cele trei scaune şi scrinul hodorogit, pe care slinul stăruia şi se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-şi legase părul în faţa oglinjoarei rotunde atârnate de cremona ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru că-i cercetează braţele goale, grumazul despuiat, toată goliciunea pe care şi-o dezvăluia, ca şi cum în minte-i se năşteau asemuiri. Îşi ţuguie dispreţuitor buzele, Gervaise şchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de seamă decât în zilele de oboseală, când simţea că se sfârşeşte, cu şalele zobite. În dimineaţa aceea, istovită de noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul şi umbla sprijinindu-se de pereţi.
Tăcerea domnea, nu-şi mai spuseseră nicio vorbă. Lantier părea în aşteptare. Gervaise, înăbuşindu-şi durerea, străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele cufărului, într-un ungher, Lantier îşi dezlipi în sfârşit buzele, întrebând-o:
— Ce-nvârteşti, acolo?… Un-te duci?
La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier repetă întrebarea cu mânie, se hotărî să răspundă.
— Doar vezi prea bine… Mă duc să spăl toate astea… Nu pot să ţin copiii în jeg.
O lăsă să strângă două sau trei batiste. Şi, după o altă clipă de tăcere, o întrebă din nou:
— Ai ceva parale?
Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în faţă, fără să lase din mână cămăşuicile murdare ale copiilor.
— Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?… Ştii prea bine c-am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am prânzit de două ori cu ei, şi se duc la iuţeală, cu mezelurile astea… Nu, bineînţeles, n-am niciun sfanţ. Doar douăzeci de centime pentru spălătorie… Eu nu câştig parale ca anumite femei.
Lantier se făcu că nu-nţelege aluzia. Coborâse din pat şi iscodea pe rând cele câte va zdrenţe atârnate în jurul odăii. În cele din urmă îşi luă din cui pantalonii şi şalul, deschise scrinul, mai puse în bocea o cămaşă de noapte şi două cămăşi femeieşti; apoi, zvârlind totul în braţele lui Gervaise:
— Na, du-te de le-amanetează.
— N-ai vrea cumva să-mi pun şi copiii amanet? întrebă ea. Hei! dacă s-ar împrumuta bani şi pe copii, ar fi o uşurare nemaipomenită!
Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între cele două sfeşnice.
— Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut şase franci, dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment… Şi totdeauna, e-atâta lume, acolo la ei!
Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase şi ei ceva. Dar când văzu pe scrin o rămăşiţă de şuncă într-o hârtie, cu un coltuc de pâine, se hotărî s-o strecoare în buzunarul vestei.
— Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine şi nişte cotlete pané, şi-o să prânzim… Ia şi-un litru de vin.
Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia cămăşile şi ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă să le lase acolo.
— Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau!
— Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de gând să porţi împuţiciunile astea? Trebuie neapărat spălate.
Se uita la el neliniştită, regăsind în trăsăturile chipului său de băiat frumos aceeaşi asprime, ca şi cum de azi înainte nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă-ţi spun că nu vreau!
— Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămăşile tale chiar acum, doar n-ai să pleci nicăieri… Ce-ţi pasă dacă le iau cu mine?
Lantier şovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l ţintuia Gervaise.
— De ce? De ce? bâiguia el… Zău! ai să te lauzi peste tot că mă-ntreţii, că-mi speli, că-mi cârpeşti. Ei bine! mi-i lehamite de toate astea! Vezi-ţi de treburile tale, iar eu am să-mi văd de-ale mele… Spălătoresele nu muncesc pentru jigodii.
Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; dar el trânti deodată capacul cufărului, se proţăpi deasupra şi-i strigă drept în obraz:
— Nu!
Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, spunând că-i era somn şi să nu-l mai bată la cap. De data asta, într-adevăr, păru că aţipeşte.
Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea un picior boccelei cu rufe, să se aşeze şi să coasă. Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniştească, îşi luă boţul de albăstreală şi ciotul de săpun care-i rămăseseră de la ultimul spălat; şi, apropiindu-se de copilaşii ce se jucau cuminţi lângă fereastră cu nişte dopuri vechi, îi sărută, spunându-le cu glas scăzut:
— Fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie. Tata doarme!
Când ieşi din odaie, în liniştea copleşitoare de sub tavanul negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbuşite ale lui Claude şi Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se strecura prin fereastra întredeschisă.
Pe bulevard, Gervaise coti la stânga şi o lua pe Rue Neuve din cartierul Goutte d’Or. Trecând prin faţa dughenei lui madam Fauconnier, dădu bineţe cu-o mişcare uşoară din cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teşite, trei uriaşe rezervoare de apă, nişte cilindri de tablă prinşi trainic în buloane. Îşi dădeau la iveală rotunjimile cenuşii; în vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj foarte înalt, împrejmuit din toate părţile cu jaluzele din stinghii subţiri, printre care răzbătea o pală puternică de aer şi lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de alamă. În dreapta rezervoarelor, coşul îngust al maşinii cu abur gâfâia, răsuflând icnit şi uniform, cu ţâşnituri de fum alburiu. Gervaise, fără să-şi mai suflece fustele, ca o femeie ce era obişnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoştea mai de mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiuşcă gingaşă, cu privirea bolnăvicioasă, care şedea, având în faţă un teanc de registre, într-un birou cu geamlâc plin cu calupuri de săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane şi cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul şi peria, pe care i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după ce-şi luă numărul de ordine, intră.
Era un hangar uriaş, cu acoperişul teşit şi grinzile la vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu ferestre mari şi luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se strecura lesne prin aburul călduţ ce plutea ca o ceaţă lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărţându-se şi înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părţile culoarului din mijloc, stăteau şiruri de femei, cu braţele dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbaţi şi ghetele groase cu şireturi. Băteau înverşunate cu maiul, râdeau, se lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de-acolo, se cocârjau deasupra copăilor, neruşinate, grosolane, deşelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu cărnurile încinse şi aburinde. În preajma lor şi pe sub ele, se scurgea un şuvoi imens, găleţile cu apă fiartă purtate şi golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate deschise, şiroind de sus, împroşcăturile maiurilor, scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se bălăceau, curgând ca nişte pârâiaşe pe povârnişul dalelor de piatră. Şi, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadenţate, al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se înăbuşea sub tavanul ud, maşina cu abur, în dreapta, acoperită toată de-o rouă gingaşă şi albă, gâfâia şi huruia neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuş al volantului care părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo.
Gervaise, păşind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stingă. Îşi ducea bocceluţa cu rufe sub braţ, şoldie, şchiopătând şi mai tare în forfota spălătoreselor care-o îmbrânceau.
— E! fă-te-ncoa, fetiţo! strigă glasul răsunător al lui madam Boche.
Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se oprească din treabă.
— Aşează-te aici, că ţi-am ţinut locul… Oh! nu mai am mult. Boche aproape că nici nu-şi murdăreşte rufele… Dar mata? nici mata n-ai să zăboveşti prea mult, hai? E mititică rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata şi-o să ne putem duce la masă… Eu îmi dădeam rufele la o spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniţă cu clorul şi cu periile ei. Aşa că-mi spăl singură. N-am decât de câştigat. Nu mă costă decât săpunul… Ia spune, n-ar fi trebuit să pui cămăşile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoşii ăştia de copii parc-au fundul dat cu funingine!
Gervaise desfăcu bocceaua şi întinse cămăşile copilaşilor; şi întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de leşie, îi răspunse:
— O! nu, e de-ajuns cu apă caldă… Mă pricep la treaba asta.
Îşi alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva colorate. Apoi, după ce-şi umplu albia cu patru găleţi de apă rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de albituri în apă; şi, suflecându-şi fusta, o prinse între pulpe şi se vârî într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea până la brâu.
— Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam Boche. La mata acasă, fetiţo, ai fost spălătoreasă, nu-i aşa?
Gervaise, sumecându-şi mânecile, îşi dezgoli braţele-i frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roşite pe la coate, şi porni să-şi cureţe rufele de slin. Întinse o cămaşă pe scândura îngustă a spălătorului, albită şi roasă de atâta apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea şi-o freca şi pe partea cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înşfăca maiul şi porni să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu-şi cuvintele cu lovituri vârtoase şi bătute cadenţat.
— Da, da, spălătoreasă… De la zece ani… sunt doisprezece ani de-atunci… Ne duceam la gârlă… Altfel mirosea acolo… Să fi văzut, era un locşor sub copaci… c-o apă limpede curgătoare… Ştii, la Plassans… N-ai auzit de Plassans?… lângă Marsilia?
— Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! cu mânuţele ei de domnişoară, îţi îndoaie şi fierul!
Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile fură bătute cu maiul, şi încă zdravăn! Gervaise le cufundă din nou în albie, le luă iarăşi bucată cu bucată să le săpunească a doua oară şi să le frece cu peria. C-o mână, ţinea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se prelingea pe jos ca nişte bale. Şi-atunci, în zgomotul hârşâit al periei, se apropiară una de alta şi-şi vorbiră mai prietenos, de la suflet la suflet.
— Nu, nu suntem cununaţi, continuă Gervaise. Dar eu una, n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de drăguţ încât să jinduieşti să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilaşii, e-hee!… Aveam paişpe ani, şi el optşpe, când l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani… S-a-ntâmplat, aşa cum se-ntâmplă totdeauna, doar ştii. Nu eram fericită acas’ la noi; moş Macquart, dintr-un te miri ce, îmi trăgea un picior în şale. Atunci, zău aşa, ţi se năzare să-ţi faci de cap… Ne-am fi căsătorit dar, nu mai ştiu de ce, n-au vrut bătrânii.
Îşi scutură mâinile ce i se înroşiseră în clăbucul alb.
— Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea.
Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverşunare. Se oprea, tărăgănându-şi săpunitul, ca să stea acolo, să afle povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe jumătate căscată; ochii, bulbucaţi cât cepele, îi luceau. Se gândea, mulţumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, şi-a dat fetiţa drumu’ la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.”
Apoi, cu glas tare:
— Înseamnă, că nu se poartă frumos?
— Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai scot la capăt… Trebuie să-ţi spun că maică-sa şi-a dat duhul anul trecut, lăsându-i o oarecare moştenire, aproape vreo mie şi şapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Şi-atunci, fiindcă moş Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu amândoi copilaşii. Trebuia să-mi facă un rost ca spălătoreasă şi să lucreze şi el în meseria de pălărier. Am fi fost tare fericiţi… Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, risipitor, care se gândeşte numai la plăcerile lui. Ce să mai lungim vorba, nu face prea multe parale… Aşa c-am tras la „Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Şi ne-am pus pe chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când are bani. Înţelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după două luni am rămas fără un sfanţ. Atunci ne-am mutat la „Hotel Boncoeur”, şi-a început viaţa asta blestemată…
Gervaise se opri, simţind cum i se pune un nod în gât şi încercă să-şi stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor la perie.
— Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, şopti ea.
Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele.
— Charles, băieţelule, ai fi tare drăguţ dac-ai aduce o găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbeşte.
Slujitorul luă găleata şi-o aduse plină. Gervaise îi plăti, costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie şi mai trase rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor care-i agăţau fuioare de fum cenuşiu în părul bălai.
— Na, pune-ţi şi nişte sodă, uite-o aici, spuse săritoare portăreasa.
Şi goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. De asemenea vru să-i dea şi nişte apă de clor; dar Gervaise refuză; era bună doar pentru petele de grăsime şi cele de vin.
— Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume.
Gervaise, plecată de şale, cu mâinile cufundate în apă şi încleştate printre rufe, se mulţumi doar să clatine din cap.
— Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de seamă unele lucruri…
Dar îşi înghiţi vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea.
— Oh! nu, nu ştiu nimic!… Îi place să glumească, pare-mi-se, asta-i totul… Aşa cum face cu fetele alea două care stau la voi la hotel, Adèle şi Virginie, le ştii, ei bine! glumeşte cu ele, nimic mai mult, sunt sigură.
Gervaise, încremenită în faţa ei, cu obrajii scăldaţi de sudoare, cu braţele şiroind de apă, se uita întruna la ea, cu privirea neclintită şi scormonitoare. Atunci portăreasa se supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-şi cuvântul de cinste. Striga:
— Nu ştiu nimic, zău, aşa-i cum îţi spun!
Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbeşti cu cineva căruia nu i-ar prii adevărul:
— Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă… O să te ia de nevastă, fetiţa mea, eu ţi-o spun!
Gervaise îşi şterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă rufă din apă, dând iarăşi din cap. O clipă, tăcură amândouă. În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un şold de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată lângă ele, mâncau cârnaţi vârâţi în coltuce de pâine frânte-n două. Numai gospodinele care veniseră să-şi spele rufele aduse în bocceluţe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva bătăi de mai, ici şi colo, în larma râsetelor pe înfundate, a pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al fălcilor; în vreme ce maşina cu abur, văzându-şi înainte de treabă, fără tihnă şi răgaz, părea că-şi ridică glasul, zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaş. Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăşi răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea sub grinzile acoperişului aburul veşnic şi plutitor. Căldura ajunsese de neîndurat; suliţele soarelui răzbăteau din stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau ca nişte nespus de gingaşe neguri lăptoase, bătând într-un trandafiriu-cenuşiu şi un albastru-pământiu. Şi, întrucât se iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, şi deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale şi aplaudat; se înteţea o veselie de neînchipuit. Peste câteva clipe, amuţiră chiar şi cele din urmă maiuri. Cu gura plină, spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea bricegelor deschise pe care le ţineau în mână. Se făcuse atâta linişte încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârşâitul uniform al lopeţii fochistului, adunând cărbuni şi zvârlindu-i în cuptorul maşinii.
Între timp, Gervaise îşi spăla rufele colorate în apa caldă şi grasă de săpun pe care şi-o păstrase. Când isprăvi, trase lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezişul toate rufele din care se prelingeau pe jos şiroaie albăstrii. Şi porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea şi străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care rufele erau puse la scurs.
— Iacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i aşa de rău, zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul ăsta de rufe.
— Vai! nu te osteni, îţi mulţumesc mult, răspunse Gervaise, care frământa cu pumnii şi clătea în apă curată rufele colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba.
Dar totuşi fu silită să primească ajutorul portăresei. Tocmai storceau amândouă, ţinând fiecare de-un capăt, o fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit şi din care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă:
— Ia te uită! lungana de Virginie!… Ce-o fi venit să spele asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă?
Gervaise îşi ridicase la iuţeală capul. Virginie era o fată de vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheşă, frumuşică, în ciuda chipului cam lunguieţ. Purta o rochie veche cu volane şi-o panglică roşie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului central, îşi miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, înţepată, obraznica, bâţâindu-şi şoldurile, şi se proţăpi pe acelaşi rând, la vreo cinci copăi mai încolo.
— Ia-n te uită, ce se fâţâie! turui în continuare madam Boche, cu glasul mai înăbuşit. Niciodată nu-şi săpuneşte mânecarele… Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ţi spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălţările să şi le cârpească! Ca şi soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de Adèle, care chiuleşte de la atelier două zile din trei! Nimeni nu-i cunoaşte nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăieşte din nu se ştie ce, şi, dac-ar fi să vorbim… Dar ce freacă acolo? Hai? fustă să fie? Mai mare scârboşenia, multe trebuie să fi văzut la viaţa ei fusta asta!
Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. Adevărul era că adeseori îşi bea cafeluţa cu Adèle şi Virginie, atunci când puştoaicele erau în bani. Gervaise nu răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Îşi pregătea albăstreala într-o copăiţă aşezată pe trei stănoage. Muia albiturile mişcându-le câteva clipe pe fundul apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; şi după ce le storcea puţintel, le înşira sus pe stinghiile de lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i întoarce spatele deşiratei de Virginie. Dar o auzea chicotind, îi simţea căutarea piezişă aţintită asupră-i. Se părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, Gervaise întoarse capul şi se pironiră din priviri.
— Las-o-n plata Domnului, şuşoti madam Boche. Că doar n-o să vă luaţi de păr… de vreme ce ţi-am spus că nu-i nimic! Nu de ea era vorba!
În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei.
— Îs doi copii, ce-şi caută mămica! strigă Charles.
Toate femeile se întoarseră spre uşă. Gervaise îi recunoscu pe Claude şi Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu încălţările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, îşi ţinea de mână frăţiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, niţel cam speriaţi dar totuşi zâmbitori, femeile venite la spălat le spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să se despartă, ridicându-şi căpşoarele bălaie spre ea.
— Tăticu’ v-a trimis? întrebă Gervaise.
Dar, pe când se pleca să lege şireturile de la pantofii lui Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia odăii, cu numărul de aramă agăţat de ea.
— Ia te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte nedumerită. De ce?
Zărind cheia pe care şi-o uitase prinsă de deget, copilul păru să-şi amintească de ceva şi strigă cu glasul lui limpede:
— Tăticu’ a plecat.
— S-a dus să cumpere de-ale mâncării şi v-a spus să veniţi să mă luaţi de aici?
Claude şovăind, se uită la frate-său, nemaiştiind ce să spună. Apoi, rosti dintr-o suflare:
— Tăticu’ a plecat… A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o trăsură… A plecat.
Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetişor, cu chipul alb ca varul, cuprinzându-şi obrajii şi tâmplele în mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesneşte capul. Şi nu izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse întruna, de zeci de ori, cu aceeaşi intonaţie:
— Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Vai! Doamne!…
Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de faptul că se găsea şi ea în miezul acestei păţanii, îl întrebă la rândul ei pe copil:
— Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat… Nu-i aşa că tăticu’ a-ncuiat uşa şi v-a spus s-aduceţi aici cheia, nu-i aşa?
Şi, vorbind în şoaptă la urechea lui Claude:
— Nu era şi-o cucoană în trăsură?
Copilul se simţi iarăşi tulburat. Spuse de la capăt povestea, cu-o înfăţişare triumfătoare:
— A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr şi-a plecat…
Şi-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe frate-său lângă robinet. Şi porniră amândoi să se joace, dând drumul la apă.
Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbuşea, sprijinită cu şalele de albie, ascunzându-şi întruna obrajii în podul palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i scape un oftat prelung, în vreme ce-şi apăsa şi mai mult pumnii în ochi, ca şi cum ar fi vrut să piară, părăsită în beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia simţea că se prăbuşeşte.
— Haide, fetiţo, ce dracu! şoptea madam Boche.
— Dac-ai şti! Dac-ai şti! murmură ea în cele din urmă. Azi de dimineaţă m-a trimis să-mi duc şalul şi cămăşile la Muntele-de-pietate ca să-şi plătească acum trăsura…
Şi se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre întâmplările dimineţii, îi dezlănţui hohotele ce i se înăbuşeau în piept.
Drumul ăsta fusese o ticăloşie, durerea cea mai cumplită a deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care adineaori şi-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin gând să-şi ia o batistă.
— Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna madam Boche, care-o înconjura cu atenţia ei. Cum e cu putinţă să-ţi faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!… Va să zică, totuşi îl iubeşti, hai? biata de tine. Adineaori, erai pornită rău de tot împotriva lui. Şi-acum, iată că-l plângi de ţi se rupe inima… Dumnezeule, cât suntem de proaste!
Apoi, o alintă ca o mamă.
— O femeiuşcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putinţă aşa ceva!… Acum ţi se poate povesti totul, nu-i aşa? Ei bine! ţi-aduci aminte, când ţi-am trecut pe sub fereastră, aveam eu nişte bănuieli… Închipuie-ţi că astă-noapte, când s-a întors Adèle, am auzit şi-un pas de bărbat împreună cu al ei. Atunci, am fost curioasă, şi m-am uitat pe scară. Ibovnicul apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, care azi de dimineaţă era de pază, l-a văzut coborând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Cu Adèle era, mă-nţelegi? Virginie are acu’ un domn la care se duce de două ori pe săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, vezi, n-au decât o singură cameră şi un singur pat, şi nu-mi dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie.
Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăşi să vorbească înăbuşindu-şi glasul puternic:
— Îşi râde de tine, că te vede plângând, căţeaua aia, de-acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de caragaţă… I-a încârligat p-ăia doi şi-a venit aici ca să le povestească apoi ce mutră ai făcut.
Gervaise îşi luă mâinile de la ochi şi se uită. Când o zări pe Virginie în faţă-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la număr, şuşotind şi iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o mânie vecină cu nebunia. Întinzându-şi braţele, cătând pe jos, se roti în juru-şi, tremurând din toate mădularele, făcu câţiva paşi, dădu peste o găleată plină, o înşfăcă cu amândouă mâinile şi-o goli din răsputeri spre Virginie.
— Şterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie.
Sărise de-a-ndaratelea, i se udaseră doar botinele. În răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă încăierarea. Câteva spălătorese care-şi sfârşiseră îmbucătura de pâine, se căţărară pe albii. Dădură buzna şi celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul lor.
— Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o fi apucat-o pe turbata asta?
Înmărmurită, cu bărbia încleştată şi chipul schimonosit, Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână vorbirea deşănţată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă răgea mai departe:
— Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n-avea nici doişpe ani când o tăvăleau soldaţii; pe coclaurile alea şi-a lăsat şi piciorul schilod… i-a putrezit, mâncat de boli…
Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, mai făcu doi paşi şi, apropiindu-se porni să urle şi mai avan, săltându-se cât era de înaltă:
— Hai, fă-te-o ţâră-ncoa, să văd ce mutră ai, şi să-ţi fac felul! Să nu ne baţi la cap pe aci… Ce treabă am eu cu alde ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeţi ce i-aş fi dat poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut… Spune, stârpitură, ce ţi-am făcut?
— Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Ştii prea bine… L-am văzut aseară pe bărbatu-meu… Şi mai ţine-ţi fleanca altminteri te strâng de gât, aşa să ştii.
— Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!… Bărbatu’ cucoanei! De parcă şontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!… Nu-i vina mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ţi l-oi fi furat eu. Puteţi să mă căutaţi… Vrei să-ţi spun una şi bună, prea-l pisai pe omul ăsta! Era prea drăguţ pentru una de-alde tine… Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit pe soţul cucoanei? Se dă şi-o răsplată pentru treaba asta…
Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape sugrumat, se mulţumea numai să îngâne:
— Ştii bine, ştii bine… E vorba de soră-ta, am s-o strâng de gât pe soră-ta…
— Da, du-te şi te-atinge de soră-mea, turui mai departe Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, soră-mea-i mai cu chichirez decât tine… Dar ce mă priveşte pe mine? Nu mai poate omul să-şi vadă de spălatul rufelor, făr’ să-l bată cineva la cap? Să mă laşi-n pace, auzi tu, că m-am săturat!
[1] Veau à deux têtes – Viţelul cu două capete (l. fr.)
[2] Bulevarde exterioare (în original: boulevards extérieurs) – nume sub care sunt desemnate la Paris bulevardele care urmează traseul zidurilor ridicate în jurul capitalei în anii 1785—1797; bulevardele exterioare formează o importantă artera de circulaţie care, multă vreme, a constituit linia de centură a metropolei.
[3] E vorba de marele spital Lariboisière a cărui construcţie, iniţiată în 1846, încă nu era încheiată în 1849—1850, în momentul când se înfiripă acţiunea.
[4] Munte de pietate – casă de împrumut pe amanet; la Paris şi în principalele oraşe ale Franţei fiinţează, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o reţea de asemenea case de împrumut, considerate „instituţii de utilitate publică”.