Problema reversibilităţii timpului în organismul uman – Time reversibility in human body
Ştiind că îmbătrânesc şi că sunt muritori, toţi oa menii sunt preocupaţi, cel puţin în inconştientul lor, de noţiunea de ti mp şi mai ales de trecerea ireversibilă a timpului. Se gândesc mereu la timpul care trece ca o aţă care se scurtează mereu, ceea ce determină, după cum arăta S. Kirkegaard (2013), o anxietate funciară, o frică inconşti entă de moarte şi de îmbătrânire.
Căutând, încă de pe vremea alchimişti lor, să se lupte cu timpul, cercetătorii au descoperit la un moment dat că aţa aceea, despre care se vorbeşte în poveste, este realmente înfăşurată în genom sub forma unor telomeri, care se scurtează cu fiecare diviziune celulară (Aubert, 2008). Dar cu toate descoperirile care s-au făcut, privind telomerii, privind genele îmbătrânirii, pri vind alterarea ADN, privind stresul oxidati v, care influenţează trecerea timpului biologic, timpul a continuat să rămână un mare mister. Poate că timpul este un mister chiar mai mare decât spaţiul pe care îl putem pipăi şi în anumite situaţii îl putem chiar modifica, în funcţie de dorinţele noastre. Dar culmea este însă că chiar şi atunci când s-au făcut descoperiri importante privind spaţiul şi timpul, dată fi nd stranietatea lor, omul nu şi le-a putut însuşi pe deplin.
Aşa se face că, deşi fizicienii au descris în ulti mii ani o lume cu 11 dimensiuni şi chiar cu 20 de dimensiuni (Smolin, 2008), noi continuăm să gândim într-o lume cu 4 dimensiuni, dintre care una este dimensiunea temporală. Deşi în ultimul secol noţiunile de spaţiu şi ti mp au fost modificate profund, am rămas în mintea noastră cu imaginea de timp şi de spaţiu absolut, pe care Isaac Newton a introdus-o acum 400 de ani. Astfel, deşi am ajuns să lucrăm cu o tehnologie extrem de performantă, bazată pe fi ica cuanti că, în care materia, spaţiul şi timpul au o altă înfăţişare, noi continuăm să gândim cu o fizică mecanică, sau mai bine zis mecanicistă, cu ajutorul căreia, deşi am realizat anumite progrese, suntem depăşiţi la un moment de complexitatea şi de subtilitatea fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, dar şi de descoperirile fizicii contemporane, care sunt foarte greu de înţeles (Herbern, 1985, Rae, 1986). Pentru Isaac Newton, care a fost, alături de Galileo Galilei şi de Rene Descartes, unul dintre fondatorii şti inţei moderne, timpul şi spaţiul reprezentau nişte cadre absolute în care se desfăşurau toate fenomenele din univers. Pentru Isaac Newton, universul era un fel de masă de biliard, în care bilele se mişcau într-un spaţiu şi un timp absolut, după formula F = m.a, unde F este forţa, m este masa, iar a este acceleraţia. Această concepţie a timpului şi a spaţiului, ca nişte cadre absolute în care se desfăşoară toate fenomenele din univers, inclusiv fenomenele patologice, s-a perpetuat din generaţie în generaţie până astăzi, deşi, încă de la începutul secolului trecut, Albert Einstein a arătat că spaţiul şi timpul nu sunt chiar atât de absolute după cum s-ar părea la prima vedere.
Albert Einstein a arătat că timpul şi spaţiul sunt relative. Spaţiul se contractă în direcţia mişcării. El este deformat de forţa gravitaţională. Astfel, forţa gravitaţională a soarelui atrage razele de lumină care ne vin de la alte galaxii. De aceea în univers nu există linii drepte, ci numai linii curbe. Pe de-altă parte, timpul depinde de observator şi de viteza cu care ne deplasăm. Cu cât viteza este mai mare, cu atât ti mpul se desfăşoară mai încet. La viteze apropiate de viteza luminii, timpul poate sta pe loc, iar la viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce este foarte greu de imaginat, deoarece, conform teoriei relativităţii, lumina are o viteză maximă de 300 de mii de km pe secundă, ti mpul ar putea să o ia înapoi.
Dar ca şi când rediscutarea spaţiului şi ti mpului nu ar fi fost suficiente, tot pe la începutul secolului trecut, Max Planc, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Ervin Schrodinger şi John von Neumann au pus bazele fizicii cuanti ce şi au arătat că nici materia din care sunt formate bilele, de pe masa de biliard a lui Isaac Newton, adică materia din care suntem şi noi formaţi, nu este ceea ce ni se pare la prima vedere (Hoff mann, 1959). Plecând de la studiul luminii, lumină care joacă un rol deosebit în geneză, lumină care se comportă atât sub formă ondulatorie, cât şi sub formă corpusculară, Niels Bohr a elaborat principiul complementarităţii, care susţine că o parti culă se poate comporta atât ca undă, cât şi ca corpuscul. Dar deşi acest lucru se petrece în permananţă sub ochii noştri, creierul nostru nu s-a putut obişnui cu această dualitate.
După cum arată R.P. Feymann, laureat al premiului Nobel pentru fizica cuantică, noi nu putem înţelege cum o particulă poate fi când undă, când corpuscul, în funcţie de observator. În creierul nostru persistă dilema lui Hamlet, de a fi sau a nu fi , de fi undă sau de a fi corpuscul. Deşi transformarea din undă în corpuscul se petrece în permanenţă sub ochii noştri, deşi fără această transformare viaţa noastră nici nu ar fi posibilă, deşi fără această transformare, care are loc în fiecare moment în miliardele de frunze, ale miliardelor de plante care acoperă pământul, în care undele de lumină, care vin de la soare, se transformă în electroni şi în cele din urmă în glucoză, viaţa noastră nu ar putea exista, totuşi noi nu ne-am putut obişnui cu ideea că o undă nepalpabilă se poate transforma într-un corpuscul palpabil.
La fel ca Apostolul Lazăr, noi nu credem decât ceea ce pipăim. Noi vedem lumea în care trăim, formată din corpusculi, din atomi şi din molecule şi nu ne putem imagina cum ele pot lua naştere din nişte unde, sau cum se pot transform ele în nişte unde. Cum se poate transforma electronul în doi fotoni, sau cum se pot transforma fotonii din nou în electroni, ceea ce se întâmplă în mod curent atât în frunzele plantelor, cât şi în ochii noştri. Undele de lumină care cad pereti nă sunt transformate la nivelul reti nei în electroni şi în ioni, care se transmit mai departe sub forma unor stimului nervoşi, adică sub formă corpusculară, până la creier. Pe de-altă parte în momentul în care particula se transformă în undă, ea difuzează peste tot, în tot spaţiul înconjurător. Particula aceea transformată în undă se află peste tot şi nu va colapsa, conform funcţiei de undă descrisă de Erwin Schrodinger, laureat al premiului Nobel pentru fi zica cuantică, adică nu se va transforma din nou în particulă, decât atunci când va fi sesizată de un aparat de măsură sau, şi mai de neînţeles, atunci când va fi sesizată de un observator conştient, după cum susţine John von Neumann, care a pus bazele matemati ce ale fizicii cuanti ce.
Iar acest lucru de neînţeles este de monstrat în fiecare moment cu o exactitate matemati că de numeroasele telefoane mobile, de GPS-uri şi de aparate de radio, care sunt găsite sau găsesc undele respective, care plutesc în spaţiu, oriunde s-ar afla şi le transformă în electroni, care apoi vor pune în mişcare aparatul respecti v. Adică, deşi există date certe, care susţin principiile fizicii cuantice, privind natura fenomenelor care se desfăşoară atât în lumea înconjurătoare, cât şi în corpul nostru, creierul nu s-a putut obişnui cu realitatea stranie pe care ne-o oferă fizica cuantică din ultimele decenii. Noi lucrăm în spitale cu aparate uluitor de performante, bazate pe fizica cuanti că, dar continuăm să gândim cu fizica lui Newton, care nu poate explica fenomenele extrem de subtile cu care suntem confruntaţi. Deşi RMN, pe care îl folosim în mod curent pentru investi garea bolnavilor, se bazează pe fizica cuantică, noi continuăm să gândim problemele de fiziologie, de fi ziopatologie, de diagnostic şi de tratament, în termenii meca nicişti şi reducţionişti . Pentru noi nu există decât materie palpabilă, nu există decât molecule, ignorând faptul că în spatele acestor molecule se află nişte câmpuri, că moleculele vibrează, că ele emit nişte unde şi că în cele din urmă aceste unde sunt cele care creează imaginea furnizată de RMN. Unii cerectători susţin că recunoaşterea mesa gerilor chimici de către receptorii celulari nu se face conform modelului clasic de cheia care se potriveşte într-o anumită broască, ci conform undelor pe care le emite molecula respectivă. După cum arată Luca Turin, receptorii olfactivi reacţionează la vibraţii, adică la undele pe care le emit diferitele molecule.
Iar în acest caz vom avea de-a face nu cu combinaţia a două molecule, de mesager şi de receptor celular, ci cu interferenţa a două câmpuri de unde, ceea poate pune problema interacţiunii de la distanţă dintre două molecule. Iar în acest caz intervine un fenomen şi mai straniu decât principiul dualităţii dintre undă şi corpuscul, sau al colapsării undei atunci când este sesizată de un observator, şi anume principiul interconectării, conform căruia două particule cuantice comunică instantaneu între ele indiferent la ce distanţă s-ar afla (Bhom, 1981). Adică nu numai conceptul de timp şi de spaţiu, ci şi conceptul de materie din care sun tem formaţi a suferit în ultimul timp mutaţii aproape imposibil de imaginat de către creierul unui om obişnuit. Se spune că fizica lui Newton poate fi folosită în continuare la studiul fenomenelor care se desfăşoară la vitezele reduse la care trăim noi. Basarab Nicolescu (2009) susţine că lumea este stratificată pe niveluri de realitate şi că fiecare nivel are legile lui.
Se spune că fizica cuantică se referă la fenomenele subatomice, ca şi când acestea nu ar avea nicio legătură cu atomii şi cu moleculele din care suntem constituiţi. Dar lucurile sunt mult mai complicate, deoarece unii cercetători au exti ns, pe bună dreptate, fizica cuantică de la nivelul atomic la nivel universului. Foarte mulţi cercetători vorbesc despre cuanti ca sistemelor biologice. Iar R. Penrose (1995) a elaborat un model cuantic al creierului uman. Deşi transferul medicinei de la nivelul organic la nivelul molecular a reprezentat un mare progres şi deşi noi cunoaştem astăzi substratul molecular al tuturor bolilor, nu cunoaştem încă cauza precisă a bolilor cronice cu care suntem confruntaţi. Deşi cunoaştem patogenia lor moleculară, noi nu cunoaştem încă cauza precisă a hipertensiunii arteriale, a aterosclerozei, a diabetului zaharat, a bolilior psihice şi a cancerului. De aceea nici nu putem recurge la un tratatment etiologic. În toate aceste boli se vorbeşte de nişte factori de risc, care uneori produc, iar alteori nu produc boala. Pe de-altă parte, aceşti factori de risc sunt foarte răspândiţi; uneori sunt chiar necesari, aşa cum se întâmplă în cazul lipidelor, care, într-o anumită cantitate, sunt chiar necesare, şi uneori nu pot fi influenţaţi, aşa cum se întâmplă cu antecedentele familiale. De aceea este foarte probabil, dacă nu chiar obligatoriu, ca în spatele modificărilor moleculare, la care ne-am oprit acum, să se afle nişte fenomene ondulatorii, caracteristi ce fizicii cuantice, care nu au cum să nu influenţeze procesele biologice care au loc în organismul uman. Probabil că, pentru a putea continua progresul realizat de medicina moleculară, va trebui să abordăm fenomenele mai profunde ale patologiei umane. Probabil că pentru a putea înţelege mai bine modul în care apar şi se desfăşoară bolile cronice cu care suntem confruntaţi, va trebui să ne revedem concepţiile despre materie, despre spaţiu şi timp, conform ultimelor descoperiri ale fizicii cuantice. Să nu mai înţelegem spaţiul şi timpul ca pe nişte cadre absolute, ca pe nişte şosele care se află înaintea noastră şi pe care noi ne deplasăm cu bolile noastre cu tot, ci ca pe nişte procese care îşi fac singure drumul în viitor şi care lasă timpul în spatele nostru. După cum susţin unii fizicieni, în faţa noastră nu se află decât nişte procese posibile.
În faţa noastră se află doar un câmp de probabilităţi. Timpul şi spaţiul se află doar în spatele nostru, ca rezultat al proceselor care au avut loc. De aceea, pentru a putea înţelege mai bine problemele extrem de complicate şi de subtile ale fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, va trebui să trecem de la medicina moleculară, în care, cântărind şi măsurând moleculele palpabile, am obţinut anumite rezultate, la o medicină cuantică, în care, pentru a putea progresa, va trebui să gândim nu numai în molecule palpabile, ci şi în câmpuri de unde şi de probabilităţi, mai puţin palpabile, dar tot atât de reale ca şi moleculele pe care le divinizăm. Sau poate ar trebui să trecem chiar la o medicină informaţională, deoarece organismul nostru nu este numai un sistem fizic sau chimic, ci şi un sistem de comunicaţii, în care toate celulele şi moleculele, pe care le studiază medicina moleculară, participă fie la construirea sistemului de comunicaţii, fie la transmiterea semnalelor care circulă prin acest sistem (Resti an, 1980). Dimensiunea spaţială a organismului uman. Organismul uman, ca şi toate celelalte sisteme din univers, are cel puţin trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală.
Atunci când ana lizăm fenoti pul unui pacient, noi analizăm de fapt dimensiunile lui spaţiale, privind înălţimea, volumul, greutatea, forma capului, a membrelor, a toracelui, a abdomenului şi aşa mai departe. Atunci când consultăm un pacient, analizăm mărimea ficatului, mărimea inimii, sonoritatea pulmonară şi zgomotele inimii.
Iar atunci când solicităm anumite investigaţii, aşa cum ar fi hemoleucograma, ecografi a, ecocardiografi a, tomografia sau RMN, noi investigăm de fapt dimensiunile spaţiale ale pacientului. Dimensiunile spaţiale sunt determinate de întinderea, de mărimea, de forma, de numărul şi de greutatea aparatelor şi organelor. Dimensiunile spaţiale reprezintă starea de moment a organismului. Toate dimensiunile spaţiale, obţinute prin examenul clinic şi paraclinic al bolnavului, definesc de fapt starea de moment a pacientului. Conform stării pacientului, se poate stabili un diagnostic şi un tratament. Dacă examenul clinic a evidenţiat o creştere în volum a abdomenului şi o creştere în volum a ficatului, iar investigaţiile paraclinice au evidenţiat o formaţiune tumorală hepatică, se poate suspecta un cancer hepatic, se vor putea face alte analize pentru a stabili natura tumorii şi tratamentul cel mai adecvat.
Dar starea din fiecare moment a organismului este rezultatul unor procese. Toate dimensiunile spaţiale, normale sau patologice, sunt rezultatul unor procese biologice. Fenotipul organismului ia naştere în urma unui proces care începe din momentul fecundării, care este urmat de diviziunea celulară şi de diferenţierea celulară care duc în cele din urmă la apariţia tuturor ţesuturilor, a aparatelor şi organelor în forma în care le cunoaştem. Dar deşi noi gândim în termeni de substanţă şi de energie, toate aceste procese, care dau naştere în cele din urmă la fenotipul organismului, nu pleacă de la cele 3 pg de substanţă, adică trei milionimi de gram de substanţă, cât cântăreşte ADN primit de la părinţi, ci de la informaţia cuprinsă în cele 3 pg de ADN, informaţie apreciată la 1GB, care dacă am vrea să o scriem pe hârti e ne-ar trebui aproximati v 4.000 de cărţi.
Evident că această discrepanţă dintre cantitatea enorm de mică de substanţă şi enorm de mare de informaţie pledează pentru importanţa informaţiei în defi nirea celor patru dimensiuni ale organismului. Dar este greu de explicat cum reuşeşte organismul, plecând de la aceeaşi informaţie genetică, să dea naştere la peste 200 de tipuri de celule foarte diferite, aşa cum ar fi celulele neuronale, celulele hepatice, leucocitele sau hematiile. O explicaţie este oferită, în ultimii ani, de epigenetică, care arată că genele care sunt în mare parte metilate şi înconjurate de cromatină, sunt inactive. Iar pentru a fi activate este necesar ca anumiţi factori de mediu să acţioneze asupra cromatinei şi a metilării genelor.
În felul acesta în funcţie de infl uenţa factorilor de mediu, vor fi activate anumite gene şi vor fi inhibate alte gene, corespunzătoare diferitelor tipuri de celule (Restian, 2010). Dar nici epigeneti ca nu ne poate explica cum celulele se organizează într-un anumit fel pentru a determina o anumită formă a ficatului, o anumită formă a inimii, a creierului, a mâinilor a capului. Pentru a explica acest lucru, A.R. Sheldrake (1981) a elaborat conceptul de câmp morfogeneti c, care prefigurează şi dirijează celulele pentru a creşte într-o anumită formă. Chiar dacă nu se ştie încă mare lucru despre acest câmp morfogenetic este foarte probabil ca el să existe deoarece, în jurul tuturor organelor, se pot depista anumite câmpuri de unde electromagnetice. Procesele care determină starea mereu schimbătoare a organismului reprezintă dimensiunea temporală a organismului.
Dacă starea reprezintă dimensiunea spaţială a organismului, procesele care au determinat starea respectivă şi care o schimbă de la un moment la altul reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Dacă starea reprezintă dimensiunile spaţiale ale organismului, devenirea şi schimbarea permanentă a acestei stări reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Adică dacă forma, volumul, masa şi numărul diferitelor aparate şi organe reprezintă dimensiunea spaţială, procesul de modificare a formei, a volumului şi a numărului reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Importanţa dimensiunii temporale este determinată de viteza şi de mărimea cu care se succed diferitele modifi cări. Schimbarea stării organismului este inevitabilă. Toate sistemele din univers sunt într-o continuă mişcare şi transformare.
Chiar mai mult, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creşterea entropiei, adică a dezordinei, toate sistemele din univers sunt într-o continuă degradare. Chiar dacă cel de-al doilea principiu la termodinamicii se referă la sistemele închise, principiul a fost generalizat la întregul univers. Adică şi organismul uman este supus acestui principiu. Iar timpul, sau mai bine zis ireversibilitatea timpului, este de terminată de cel de-al doilea principiu al termodinamicii. În toate formulele importante ale fizicii, timpul este reversibil, numai în cel de-al doilea principiu al termodinamicii, timpul este ireversibil. De aceea am putea spune că cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, un decret de condamnare la moarte a tuturor sistemelor biologice.
Practica medicală – Prof. As. Dr. Adrian Resti an