Viteazul Gelu Romanul – Dumitru Almas

 

Demult, demult de tot, în partea ţarii noastre care se numeşte Transilvania, traia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Romanul. Era înalt, spatos, voinic şi frumos.
Voievodatul lui se întindea pe valea raului Someş; iar Gelu îl conducea cu multa pricepere. De aceea romanii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un parinte… Şi toţi îl ajutau sa gospodareasca bine voievodatul, adica ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor, caci, va rog sa ma credeţi, era foarte mult de munca. De ce? Apoi pentru ca, multe sute de ani, ţara fusese pradata şi parjolita cu foc de o sama de popoare venite din pustietaţi. Gelu, cu romanii lui, au alungat pe acei navalitori. S-au apucat şi au arat iar pamîntul şi l-au semanat, la vreme, cu grau bun. Au sadit pomi cu roada dulce. Au construit iar case şi cetaţi, în locul celor arse de navalitori. Cetatea de piatra unde sta Gelu se înalţa pe malul Someşului. Aici traia liniştit, împreuna cu soţia şi copiii, cu sfetnicii şi oştenii sai.

 

Dar, afland vecinii ca voievodatul sau ţara lui Gelu Romanul ajunsese a fi bogata în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprinda. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, razboinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogaţii, cum rar se vede.
Ajutat de ai sai, Gelu s-a aparat cu mult curaj şi îndîrjire împotriva navalitorilor. S-a aliat şi cu voievodul Menumorut, care avea tara pe Crişuri. De multe ori i-a biruit, în lupta, şi i-a poftit la pace: sa stea fiecare în ţara lui şi sa se ajute la nevoie, ca buni vecini şi prieteni.

 

Dar Tuhutum nu se împaca defel cu gandul înfrîngerii. S-a pregatit straşnic şi a navalit iara în ţara romanilor, cu mulţi luptatori, iscand crunt razboi. Cadeau luptatorii, de o parte şi de alta, ca holdele sub ascuţişul coaselor. Dar mai mulţi au cazut dintre romani. Ramas aproape singur, Gelu Romanul voia ca, pe carari numai de el ştiute, sa ajunga în cetatea Dabaca. Sa se apere acolo, la adapostul zidurilor.

 

Dar i-a ieşit în cale Tuhutum, cu un palc mare de luptatori. Gelu s-a batut straşnic, rapunînd pe mulţi dintre potrivnici. Ci vazîndu-se copleşit de mulţimea lor, a dat pinteni calului şi a gonit cu mare repeziciune sa se adaposteasca în cetatea lui. Urmaritorii au tras cu arcurile dupa dansul. O sageata s-a înfipt în trupul lui Gelu. Ranit, a cazut de pe cal. îl ustura rana; simţea ca moare; dar nu se vaita. Dimpotriva: şi-a smuls sageata din piept, a pus-o pe coarda arcului şi a tras asupra lui Tuhutum, sa-l rapuna cu propria lui sageata. L-a lovit, dar nu prea adanc, caci Gelu pierduse mult sange şi îi secasera puterile. Ca sa nu încapa în mana biruitorului, Gelu a rugat calul sa sape, cu copita, o groapa, sa-l prinda cu dinţii, sa-l arunce în ea şi sa-l acopere cu pamînt.

 

Vedeţi şi voi ca Gelu Romanul a fost dintre acei viteji care au platit, cu viaţa lor, libertatea ţarii. De aceea, dragii mei, se cuvine sa-i cinstim fapta şi numele.