Steagul cu cap de lup – Dumitru Almas
Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Înca de pe cand era baieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţa.
Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grija şi mila. Într-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut într-o prapastie. Era mic, abia facea ochi şi în cadere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara.
Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopaţele şi l-a adapostit într-o şura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni şi aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Cand se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi cainii şi chiar oamenii se înspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învaţat sa adune vanatul sagetat de el în padure.
Odata, pe vreme de iarna cu nameţi mari, Decebal s-a razleţit de ceata vanatorilor. Şi iaca, într-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parca bucuros ca-şi vede fraţii.
Decebal, langa tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier sa-i fie de ajutor. Lupul îmblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.
Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tanarul prinţ şi crestat în ceafa. Ceilalţi lupi se pregateau sa sara… Deodata, Şuier s-a repezit între lupi, începand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins sa-l sfaşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi strapungea cu sageţile şi haita s-a retras în padure, urland a paguba.
Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau.
– Tata, Şuier m-a salvat!…
Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zacand între cei patru lupi sagetaţi, care înroşisera zapada.
Şuier n-a mai trait. A murit privindu-şi stapanul pe care l-a aparat cu credinta.
Tanarul i-a cerut unui meşter fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coţi, care, prinsa de capul de lup de arama pus într-o prajina de fier, şuiera în bataia vantului.
Aşa s-a facut steagul de lupta al dacilor.