Inspecțiune
Mai mulți prietini – impiegați în diferite administrații publice – stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, dintre toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcționar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, și care fuge din țară lăsând la casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare dintre camarazi comentează în felul său această tristă aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu și-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenții altora!“. La această părere, aruncată cu toată seriozitatea de d. Anghelache, toți ceilalți fac niște ochi mari; din aceasta, vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput deloc vorbele, și astfel se simte obligat a le da explicațiunile necesare. Și nu trebuie să uităm a spune că dintre toți cel mai competent în materie este d. Anghelache: d-sa este mânuitor de bani publici într-o mare administrație.
– Firește că nu este el de vină, zice d. Anghelache. El este o victimă a neglijenții altora!
– !?
– De câtă vreme nu a fost controlat? De câți ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii!
– Dă-mi voie! Care va să zică, dacă mânuiește cineva bani publici și nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile?… Să mă ierți!
– Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bătând cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești! Cine n-ar cunoaște bine pe d. Anghelache și-ar explica tonul și manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să caute o altă explicație; pe când o caută în zadar, d. Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar și urmează din ce în ce mai cu căldură:
– Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mâncat! Daca la cea dintâi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic… Așa e?
– Așa e!
– Și dacă i-ar fi zis: „Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc, și aldată socotește mai bine; că foarte curând am să viu iar să te vizitez, și-ți declar că nu-ți voi mai vorbi tot astfel; imediat voi raporta cui de drept!“ Așa e că nu se nenorocea omul?
– Așa e!
– Apoi daca e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trântind cu paharul în masă, daca e așa, de ce vă faceți că nu-nțelegeți? ori sunteți idioți? Idioți! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din țâțâni. Însă ce?… ce l-a putut scoate astfel din țâțâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înțelege camarazii. Dar d. Anghelache bea încă un pahar și foarte enervat urmează:
– Știți dv. câți bani îmi trec mie pân mână?
– Mii.
– Vezi că ești prost?
– Nene Anghelache!
– Mii, ai?… Sute de mii, boule!
– Nene Anghelache!
– Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?… Țal! Țal!! Țal!!!
– Nene Anghelache, spargi paharul!
– Nu vezi că bat de un ceas, și nu vrea să vie mizerabilul!… Țal!!! În sfârșit, mizerabilul vine… D. Anghelache își plătește consumația plus un pahar, care trebuie să vie.
– Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice casa?
– De când?…
– De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mișeii!
– Pentru că te cunosc toți că ești un funcționar corect.
– Corect! strigă d. Anghelache fierbând… Corect! De unde știu dumnealor că sunt corect?… Canaliile!
Și aduce paharul la gură.
– Cine poate crede de dumneata că nu ești om cinstit? Cinstit!… Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus și, în culmea furiei:
– Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul! Trântește paharul de masa de marmură, prefăcându-l în țăndări, și iese turbat pe ușă. Lumea toată din berărie își întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas consternați. Câteva minute, în timp ce chelnerul șterge urmele accesului de violență al d-lui Anghelache, tac, toți căutând fiecare în ochii celorlalți o lămurire…
– Am înțeles! zice unul.
– Să știi c-a făcut-o! adaogă altul.
– E pierdut, nenorocitul!
În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se apropie cu bunăvoință de dânșii și le întinde mâna cu un aer de vădită superioritate.
– Bună seara, băieți.
– Bună seara, d-le inspector.
– Îmi dați voie?
– Mai încape vorbă!… și d. inspector se așază în locul unde cu câteva minute mai-nainte a șezut d. Anghelache.
– Ce mai nou? întreabă noul venit.
– Mai nimica, d-le inspector… S-au dat lefurile astăzi.
– Da?… Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin de deputați și de senatori… M-a chemat telegrafic ministrul să viu de la gară drept la dânsul acasă… De mâne începem să călcăm rând pe rând toate casele… Istoria nenorocitului celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. ministru.
Cuvintele inspectorului finanțiar produc asupra camarazilor o așa de puternică zguduitură, încât unul, fără să vrea și fără să știe pentru ce, zice: „An-ghe-la-che…“.
– Cum ți-a dat prin cap de Anghelache? întreabă inspectorul… Cu Anghelache vreau să încep mâne… tocmai pentru că știu că la el merge lucrul mai ușor… Ei! dacă ar fi toți mânuitorii de bani publici ca Anghelache…
– An-ghe-la-che…
– … n-ar mai trebui inspectori finanțiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toți… Ei! ca Anghelache, mai rar, așa corect și serios!
– An-ghe-la-che!… șoptește aiurit impiegatul, pe când ceilalți tac zdrobiți.
Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfățișarea camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei constrângeri pe care trebuie s-o simtă niște inferiori având plăcerea și onoarea să stea la aceeași masă într-un loc public cu un superior. D. inspector are să se scoale de dimineață a doua zi pentru ca să pornească a face surprize mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl plătește, apoi întinde cu multă bunăvoință mâna tutulor inferiorilor și se retrage. Un moment, camarazii rămân în picioare, ca țintuiți, fără a se hotărî să mai șează jos ori să plece, când unul din ei rupe tăcerea:
– Ce-i de făcut?
– Nenorocitul !
– Trebuie să-i dăm numaidecât de știre… Imposibil să-l lăsăm așa… Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla.
– Trebuie să-l găsim… să-l luăm cu binișorul!
– Anghelache?… Se-mpușcă!
– Nu l-ai văzut ce iritat era?
– Îi lipsește mult!…
– Încai să se facă nevăzut!…
Repede camarazii plătesc consumațiile, ies, se suie toți trei într-o birje și pornesc către locuința nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopții…
– Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă…
– Aș! fără grijă! nu l-ați văzut în ce hal era?
– Eu gândesc că-și face bagajele…
– Să-l luăm cu binișorul…
Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată.
Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mișcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: același rezultat.
– Doarme dus!
– Bate mai tare!
– Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru.
– Bate mereu!
– Cine e?
Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoționat:
– Dormeați, domnișoară Elizo?
– Da, d-le Costică… Ce e?
– Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit?
– Nu.
– Ne dați voie să-l așteptăm…
– Îl așteptați degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape până la ziuă…
– Nenorocitul!… Noapte bună, domnișoară Elizo!
– Mersi!
Și icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se-n întunerec.
– Ce e de făcut?
– După el!… Trebuie să-l găsim undeva.
– Mână, birjar!
– Nenorocitul!
Unde?… unde să fie nenea Anghelache?… De atâtea ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin întunericul nopții de colo până colo, când în birje, când pe jos – degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două și trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde și-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii… Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute… Anghelache nicăieri! Biruiți de osteneală, demoralizați de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluță, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În odăița din fund, un alt camarad… La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ține o linguriță, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceașcă plină cu șvarț. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-și nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zâmbește – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne – și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba câtuși de puțin măsura mișcării. Camarazii, înțelegând starea sufletească a camaradului, s-așează discreți la o masă alături și comandă cafele… Dar unul are o inspirație și, mai puțin discret decât ceilalți, se adresează către omul care amestecă-n ceașcă:
– Mitică… nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe nenea Anghelache?
Mitică zâmbește și face semn din cap că da. Toți trei camarazii se ridică drept în picioare:
– Unde?
Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici.
– Când?
Mitică face din buze un semn și ridică din umeri, adică: n-aș putea spune precis, când…
– Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din răbdare!… Când a plecat?
Mitică amestecă cu mâna dreaptă și arată cu cea stângă spre ușă, adică: acușic’ a plecat.
– Ci vorbește, domnule! ești mut? ce dracu! Unde a plecat?
Mitică lasă lingurița și zice cu o sforțare supremă:
– ’Ă… ’ăp… ’ăpt…
Și caută să prinză iar lingurița.
– Unde?
— … ’ptăiie!
Și prinde lingurița și-ncepe iar s-amestece.
– Băiete! strigă unul din camarazi.
Chelnerul vine…
– A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache?
– Da!
– A fost pe aici!… Când?
– Adineaori…
– Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte importantă și să ne aștepte?
– Ba da.
– Și ce-a zis?
– A zis: „ce afacere importantă? să mă slăbească!”
– Nenorocitul!
– Și nu știi unde a plecat?
– … ’ptăiie!
– Cum?
– La lăptărie, tălmăcește chelnerul, care e deprins cu vorba lui d. Mitică.
Peste câteva momente, o birje iese în goană pe la capul Podului către Șosea…
La lăptărie, întuneric beznă.
– Ce-i de făcut?
– Înapoi, birjar!
– Haid’ iar acasă? Trebuie să se fi întors?
– Ești nebun? Tocma-n Dobroteasa?… Ne-apucă ziua pe drum…
– Dar putem să-l lăsăm așa?… Dacă nu știe nimica, se duce la canțilerie, și-l prinde acolo inspectorul… Trebuie să știe ce-l așteaptă…
Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în Dobroteasa… Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt șapte ceasuri… Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la postul său. În definitiv, au conștiința împăcată că și-au dat toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi și amici. Oamenii au făcut tot ce puteau face; de acuma, aibă Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânșii, care lucrează la aceeași administrație cu Anghelache, ia însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întîmplat. Și, în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprece trecute ceilalți doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă gravitate.
Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză casa, a venit inspectorul financiar, și, așteptând pe Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. Pe la unsprezece și jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la Anghelache să-l cheme, că-l așteaptă inspectorul. Aprodul s-a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a mai dat p-acasă de ieri dimineață, că noaptea a trimis vorbă să nu-l aștepte cucoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, inspectorul a-nceput să râză… pe urmă a cerut lumânare și ceară, a pecetluit casa și a plecat spunând că se-ntoarce la trei.
– Nenorocitul de Anghelache!
Imediat, după dejun, camarazii se reped în Dobroteasa. Dar și acuma același rezultat – Anghelache nu se află. Din Dobroteasa apucă la stânga, să iasă pe chei spre Piața Mare. Trecând prin fața morgei, văd căruța funebră: un nou oaspete a venit, sătul de căldurile vieții, să coboare în răcorosul otel. Camarazii își fac cruce și, privindu-se unul pe altul, se-ncruntă, ca și cum ar voi să gonească unul din mintea altuia un gând, același, pe care unul altuia și l-au ghicit.
– Sărmanul Anghelache!… Unde-o fi Anghelache?
La șase seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalți doi urmarea inspecțiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s-a înființat la casă și iar a mai cercetat registrele, și iar a trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un proces-verbal, dispunând că, dacă și a doua zi casierul nu se va prezenta la post, să se cheme lăcătușul. Pe când povestește camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una și-și aruncă ochii pe ultimele informațiuni. Unul dă un țipăt și încremenește cu gazeta-n mână.
– Anghelache!
Atât poate zice și întinde gazeta, în care fiecare citește:
„Azi-dimineață s-a găsit la Șosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40–45 de ani. Din ordinul procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunțiș în monete nouă de nichel ca de șaptezeci de bani și un ceasornic de argint cu monograma A.M., a fost transportat la Morgă.“
– Bravo! nene Anghelache!…
– Da! mai bine moartea decât dezonoarea!
– Sărmanul nenea Anghelache!
Și toți trei camarazii se despart cu inima zdrobită.
A doua zi, la dejun…
– S-a deschis casa…
– Îi lipsește mult?
– Nimic nu lipsește!
– !?
– S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiță de țigară.
– !!
– Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m-astâmpăr până nu-l văd!
Și pornesc iară toți trei. La Morgă se pregătesc servanții a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit complet identitatea și l-a reclamat familia. Camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor.
– De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr.
Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.