Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân la mic, unul să nu fle lipsă, că-i scurtează coada și-i lungește urechile! Și, dacă s-au adunat ei cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii la el și le-a zbierat așa:
– Afurisiților! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate și el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: “femeia” și iar “femeia”. Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?… Pe spusele oamenilor, firește, mare temei nu putem pune, fiindcă-i știm ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăși nu-mi vine să las așa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere ca să știm tot, fără greșală, nici îndoială… Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am gândit că nici așa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaștem și pe dumnealor cât de-ndărătnice și de-ncăpățânate sunt… Așadar și prin urmare, după multă chibzuință, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuță… Ce? n-a venit Aghiuță?… Unde-i Aghiuță?
Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunței de la urmă, și, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărea coada-n mâni. Cum și-a auzit numele, a lăsat coada și a țipat:
– Aici sunt, întunecimea-ta!
– Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? Vino-n-coace, proclete! Te dai coadei, ai? Simțiși c-am să te pun la treabă și te pitești, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii!
Și când s-a apropiat Aghiuță de tron, l-a-nhățat Dardarot de urechi și scuturându-l, de-i trosnea junghietura – de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit și când se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușuri.
– Ascultă-mă, Aghiuță puiule… Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliții de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă – zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpelițezi din cap până-n călcâie în chip de om muritor și să te duci pe pământ, în ce loc ți s-o părea mai potrivit. Acolo – ascultă bine, astâmpără-te cu codița! – să te căsătorești și să trăiești cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ți lași acolo trupul, și să te-ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat…
Bietul Aghiuță! știa el de ce sta pitit pântre plevușcă, măcar că era un drac și jumatate: bănuise ce-l aștepta, că iar o să-i dea cine știe ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă a face și cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani… Îi dedese baba de lucru – să-i îndrepteze un fir de păr creț: l-a tot muiat cu limba Aghiuță și l-a tras pân degete, zi și noapte fără răpaos; de ce-l muia și-l trăgea, de-aia firul se-ncârlionța și mai tare; și așa și iar așa, până i-a ieșit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit și de simbrie și de tot, ș-a fugit de la stăpână.
– … Și să știi – a adăogat Dardarot, după ce a stat puțintel la gânduri – că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor… la neștiință, la sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi putea și cum te-o tăia capul… înțelesu-m-ai, puiule?
Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară.
– Înțeles, întunecimea-ta!
– Apoi, dac-ai înțeles, puiule dragă, ce mai stai?
– Dacă nu-mi dai drumul de ureche…
Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, și zice râzând:
-Pt! să nu te deochi!
Și l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea și, fără să mai zâmbească, răcnindu-i furios: “Ai plecat?”, i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, și, p-aci ți-e drumul! într-un suflet, la-mplinirea datoriei.
Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos și arătos; și, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe pământ, zice:
“Știi ce?… Am să mă duc la București… cunosc orașul… (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată… din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă… din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate”.
Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul – niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron…
Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle rostul – că de unde e, cine e, cu ce trăiește, ce caută aici și câte altele – a chemat pe jupâneasa bătrână – o cotoroanță zugrăvită și smălțuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile și să ducă grija de toate – a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a apucat a-i povesti pă cum urmează.
– Uite, dragă kera Marghioalo… Mie, cum ți-am mai spus, îmi zice kir Ianulea… Eu sunt de felul meu din părțile despre Sfântagora. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam șeapte anișori, le-a venit părinților dorința să meargă la hagialâc; și așa, după ce au făcut rost “de ceva parale, m-au luat împreună și ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aștepta cu pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul așteptat; s-au umflat pânzele, și am pornit. Trei zile cu soare și trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole și ridichi… Ce sa te pomenești?… Așa pe la toacă, au început amândoi părinții mei să se ție cu mânile de pântece și să se vaite grozav: “mor” și iar “mor”!… Căpitanul, văzându-i cum se zvârcolesc și se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaș, care se suise cu noi pe corabie, om învățat, priceput și la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să-nvinețească și d-abia i-au putut spune ce mâncaseră – fasole și ridichi. Călugărul a-ntrebat încă o dată:
– Înțeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneți: ați mâncat fasole și ridichi, ori ridichi și fasole?
Iar mama i-a răspuns cu glasul leșinat:
– Ridichi și fasole…
– Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.
Și a poruncit să-i frece pe pântece cu câlți aspri… Dar degeaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărea luna, tata întâi și mama îndată după el, și-au dat otpustul … Eu, copil, ce să fac?… Mă țineam plângând tot după căpitan și după călugăr, și i-am auzit vorbind așa: zice capitanul:
– Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa și rămâi sărac pe drumuri!
Dar omul învățat i-a răspuns:
– Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriță. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu samă în postul Paștelui la christianii răsăriteni… Greșesc oamenii – c-așa e bietul om, supus greșelii – mănâncă întâi ridiche și pe urmă fasole… Vezi bine, ridichea își repede tăria-n sus, iar fasolea își navălește puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n mațe, de se sparge praporul – și se prăpădește omul de hurdukarismós – așa zic grecii la năpasnica asta de boală.
– Dar nu se ia?
– Deloc; n-ai nici o grijă.
I-au înfășat frumos pe bieții părinții mei în niște cearșafuri curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit și, de dimineață, când s-a arătat soarele deasupra talazurilor – “vecinica lor pomenire!” – una! două! trei! i-au aruncat în adâncime… Pe mine, văzându-mă plângând, și-a făcut pomană căpitanul de m-a luat pe procopseală – întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăș… Nu-ți mai spui, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături și bătăi am înghițit; de câte ori era să pier în vultoare; de câte ori m-au amăgit împrejurările și înșelat lumea – mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie și m-am apucat de negoț pe seama mea, fără alt stăpân nici tovarăș decât norocul meu! Nu-ți mai spui cum am scăpat odată cu viața numa-n pielea goală, că, după ce umblasem șapte luni pe ape, tocmai când să intru în Țarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu cositor și chihlimbar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper și curmale nici de trei sute! Nu-ți mai spui câte și mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări și pân țări, cu fiarele, și, încă mai grozave, cu oamenii!… Destul să-ți spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea… Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; știu destule limbi străine – încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei; măcar că de viță sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire limba și lumea de-aici, și, așa, fiindcă m-am săturat de atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap și de inima ale negoțului, am venit să m-așez aici, în Valahia, la București; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude…
– Doamne, kir Ianuleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut și dumneata!… Dar să nu-ți pară rău! Încai n-ai pătimit ca atâția alții degeaba! Frumos ești, voinic ești, bogat ești! de trăit știi să trăiești! Halal să-ți fie!
Iar kir Ianulea a adăogat:
– Uitam ceva… Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva – da măcar tatii, de s-ar întoarce din fundul mării – câte le aflași acu de la mine, că, vezi dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită și credincioasă ce te știu; cât sunt eu de blând și cât ești de bătrână, nu-ți caut!… te cotonogesc! îți rup ciubucul ăsta pe șale și te dau ș-afară din pâine cu ocară!… Ai priceput?
– Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea?… N-am obiceiul!… În viața mea n-am mâncat labe de pui!… Hei! kir Ianuleo; eu am slujit la case mari boierești… Câte am văzut ș-am auzit eu!… n-am vreme acuma să ți le povestesc!… dar, lasă…
– Ei, eu atâta-ți spui dumitale… te nenorocesc!… s-a isprăvit!
– Să mă omori! a zis jupâneasa și n-a mai stat; s-a ridicat de pe chilim și a plecat degrabă cu cheile la treburile ei.
Până seara, toți ai casei; până-n două zile, mahalaua-ntreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul… toată lumea a știut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; corabia arsese de trei ori; chihlimbarul prăpădit făcea douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă – nimini ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi.
Cu azi, cu mâine, a făcut cunoștință kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri; a-nceput să meargă pe la ei și să-i poftească pe la el, la sindrofie. Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări-alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie și de hristoitie – într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini – o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutaților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori – băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata era vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea și ea, că se uita, uneori, nu totdeauna, cruciș; dar tocmai asta îi plăcea lui cu deosebire. Fata-l plăcea și ea pe el… A cerut-o hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.
Fiind și kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omenești, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domnește, numa-n petreceri scumpe, împărțind în dreapta și-n stânga daruri prețioase. Așadar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât bărbații ziceau: “Trebuie să fie putred de bogat arvanitul!… Văzuși, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de hagiu!”, iar femeile: “Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuță!”
Cum a adus-o kir Ianulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o pe dos. Până la sfârșitul cununiei, duminică seara, era blândă și supusă ca o mielușea; dar, luni dimineața, s-a ridicat din pat ca o leoaică…; A chemat toate slugile, femei și bărbați; s-a uitat o dată chiorâș de i-a băgat în spaime pe toți și, de față cu bărbatu-său, le-a zis:
– Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecât la agie să-și ia merticul și de-acolo! Scurt!… Ați înțeles?… Aid-acuma! ieșiți afară!
De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră și mai țanțoșă; și, de ce era mai țanțoșă și mai aspră, d-aia kir Ianulea o iubea mai tare; și de ce creștea dragostea dumnealui, de-aia-i creștea și ifosul dumneei. Toata ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet… Ea sta tot posacă și-ncruntată. Daca “s-apropia de ea și da s-o mângâie, ca s-o mai îmbuneze: “Dragă Acrivițo, de ce ești supărată?” ea-l împingea cât colo:
– Ah! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc… nu vezi? Alt barbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la babacă-său, la Hagi Cănuță… Dar el, unde? Când îl împingea, el îi cădea-n genunchi: “Dragă Acrivițo, iarta-mă!” și da să-i sărute mânile; dar ea:
– Uf! Ianuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi!
– Nu mă scol până nu ma ierți!
– Atuncea, stăi așa până poimâine, dacă poftești!
Și se scula ea și pleca, după ce-i da cu tifla.
Kir Ianulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieșea înțepată fără să-și întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească așa… ofta, se ștergea la ochi și…. o iubea și mai mult.
A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară . S-a prefacut azi, s-a prefacut mâne, pân-a-nceput -chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, și firește veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbași, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acrivița sta cu urechea la ușă, s-auză tot; și nu s-a mulțumit s-auză numai; a sfredelit ușa cu un burghiu, ca să și vază. Și-ncai, nu tăcea? îi spunea fără sfială ce auzise și văzuse, și ține-te: că ăla ți-a zis așa și i-ai răspuns așa; că pe aia ai strâns-o de mână și i-ai sărutat-o de trei ori, și, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș, și ai dus-o până la ușă și iar i-ai sărutat mâna— și câte alte ponosuri și mai și.
Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuiește, că el e dator să se poarte politicos cu lumea și mai ales cu cocoanele, ca orice negustor – ea începea să-l ocărască, făcându-l nerușinat și mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să se strângă de gât ca pițigoiu și mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulțumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea și le vedea pe ascunsele; ca să afle și mai multe, da bacșișuri la slugi să-l iscodească; ba a pus chiar pe un frățior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, să-i descopere toate “berbantlâcurile dumnealui”. Firește că nici slugile, nici frățiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă.
Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca hiște “păcătoase, ticăloase și necredincioase”; frățiorului i-a strigat că ori e halpe, ori “pes… semne altceva”, și i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața lui kir Ianulea, le-a smintit în palme și le-a dat afară.
Cum a schimbat slugile, alte bănuieli și alte certuri… Dar nici nu putem zice așa, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârșit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, țipa, ocăra și blestema numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghițea și tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoșul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face și drege, că umblă așa și pe dincolo; și, fiindcă Ianuloaia era mulțumită cu astfel de slugi, apoi și ele-și făceau de cap; furau de stingeau.
Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă – otusbir, ghiordum, ba și stos – și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, era și agiamie și-nfumurată că nimini nu știe juca mai bine ca ea – și, se-nțelege, pierdea gros. Toate cheltuielile și pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea nimica; dar așa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape și lui câte o vorbă, bunioară:
– Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!
Nu-i trebuia mai mult cocoanei…
– Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea?… Dumneata nu trebuia sa te fi-nsurat, dacă te știai pârlit, să iei pe Acrivița, fata lui Hagi Cănuță, care n-a fost învățată la casa părinteaseă să-și mănânce de sub unghie!… Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ții încuiată pe măsline și pe mămăligă, să-ți spele rufele și să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-ți puie niște coarne, să nu le poți duce!… Nu ți-e destul că sunt cinstită, după ce că-ți rabd, ca o nenorocită, toate ticăloșiile și murdăriile dumitale?… Eu voi să trăiesc; d-aia m-am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!… Și-n sfârșit, dacă-ți place, kir Ianuleo! de unde nu, du-t’ te plimbă, și să ne vedem când mi-oi vedea ceafa… fără oglinzi!
Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de față:
că s-a ținut cu beizadea cutare, un copil! și vodă, suparat foc, era să puie să-i taie coadele și s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munților;
că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Țurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi; – țiganii îi trăgeau de unul singur “Măi, cazace, căzăcele!” și ea chiuia și juca numa-n papuci, cu palmele-n ceafă, apilpisită, ca un maladeț zaporojean;
că-ntr-un rând, a plecat la Căldărușani, s-o spovedească sfinția-sa părintele Ioanichie, și a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii; – se plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună și cânta de răsuna lacul: “Frunzuliță lobodă, of! țațo, gura lumii slobodă!” iar părintele lucra din lopeți și-i ținea isonul pe glas al optulea…
Și câte alte grozăvii.
Musafirii și mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe. A răbdat el cât a răbdat, și zice, întâi cu destulă blândețe:
– Bine, Acrivițo, scumpa mea! cum poți dumneata, mai ales că știi ce bun prietin sunt cu bărbatu-său… cum poți, fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un temei, să catigorisești astfel pe o prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră?… Îmi pare rău!
– Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi… ca vă scoateți ochii unul la altul!
Și apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai duhovnicește la Căldărușani: i-a pus lui kir Ianulea gândul… “să-mi spargă casa!” Da o s-o prinză odată și n-o s-o ierte cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe… și din “muscălească” și “călugărească” n-o mai scoate.
N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat și s-a răstit odată tremurând:
– Ascultă-mă, Acrivițo! nu-ți dau voie, mă-nțelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care – poți spune dumneata toate murdăriile ce-ți trec prin gândul dumitale! – este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata ești, mă-nțelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, și oricât de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă și te trimit la balamuc, mă-nțelegi!
Cocoana s-a ridicat și dumneei și s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă și i l-a aruncat în față – l-a opărit de sus până jos. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-n-cleștați, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept:
– Nene Ianuleo! stai, omule! nu șade frumos!
Și, pe urmă, cătră dânsa:
– Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru Dumnezeu! nu-l mai turba!
Ți-ai găsit!… S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:
– Săriți! săriți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!… Mă bați, ai? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!… Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lescaie, râtane!… Da pe mine să mă bați? pe mine, mă! spurcăciune de bă-dăran?… pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule!?… Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghene turcească!
Și până nu i s-o stins glasul, n-a contenit… Firește că petrecerea n-a mai mers înainte… Au sărit toți musafirii, care mai de care: “Nene Ianuleo!”, “Cocoano Acrivițo!”… că “la necaz spune omul multe”; că “are mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul”; că “și măruntaiele din om tot se ceartă uneori”; dar orișicum “nu e bine să s-auză-n lume de așa-ntâmplări într-o casă de seamă!”… și așa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, firește, s-a știut îndată în toată mahalaua că “biata Acrivița lui Hagi Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul – la masă! față cu musafirii! – după ce o-nșeală cu care-i iese-nainte!…” și pe urmă prietenele: “Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a-ncăput!… o s-o bage-n pământ păgânul!”
Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul și iar “dragă-n sus! dragă-n jos! puiule și suflete!” și orce poruncea dumneei, dumnealui răspundea:
– Cum poftești dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinica: lumina mea, mângâierea lumii!).
În vremea asta, cocoana Acrivița se gândea:
“Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici… Ia să mă gândesc la viitorul meu…”
Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuță; pe urmă, a-nceput să vânză și de pân lucrurile de preț ale casei, despre care “budalaua” habar n-avusese să facă și el, ca orce negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s-a luat cu binișorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie și să-l mâglisească. După ce l-a răsucit și l-a fermecat cum a știut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a pomenit kir Ianulea că se repede dumneei și-l ia-strâns în brațe și pupă-l!… El zice:
– Mă iubești, draga Acrivițo?
Dar ea, uitându-se la el cruciș:
– Mai mă-ntrebi, Ianulică; fos-mu?
N-a putut kir Ianulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie că s-a dat Acrivița lui pe brazdă… De-acu-ncolo, trai, neneco! Despre ziuă, când s-ațipească și el, haț! îl ia dumneei iar în brațe și zice:
– Dragă Ianulică, am să te rog ceva… dar… să nu zici ba.
– Când am zis eu ba la vreo dorință a mătăluță, sufletul meu?
– Uite ce e… Tătița ar vrea să mărite și pe surioarele mele – să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă – c-au și-nceput mahalagioaicele (le știi gurița) să le zică “iepele lui Cănuță” – și nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă nu era om cinstit și filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!… Mulți bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu-i poate scoate?… Dar, după ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să strângi pe boieri în chingi negustorește și o să-ți intri-n bani… Și… așa, m-am gândit să-l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata – și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta! ”
Și pe urmă, strânge-l iar și pupă-l.
– Bine, puică, să le dăm… Cam cât?
– De! știu eu?… cam câte o mie, două de galbeni.
– Bucuros, suflețele!… adu-mi aminte mâne să mergem la hagiul, să-i numărăm paralele… Acu, aide, bibilico, să ne culcăm.
Dar ea îl strânge iar și zice:
– Și… pe urmă, uite… Frățiorii mei… Nu e bine să mai stea așa degeaba… M-am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s-apuce și dânșii’ de vreo negustorie, că sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun-te masă! scoal-te, masă!… Ce zici dumneata, nu zic bine?
– Dragă puiule, nu știi că eu zic ce zici mătăluță?… Adu-mi aminte mâne dimineață… Acuma, hai să-i tragem un somn.
– Mai dă-mi o guriță, Ianulică, parigboria tu kosmu!
I-a mai dat o guriță, și au adormit ca niște copilași scăldați.
A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă și amândoi frățiorii încăpuiți; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului, ca om încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă – unul, cu corabia, de la Galați cătră Smirna înspre părțile răsăritului; altul pân Brașov, spre părțile apusului cătră Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci.
Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire… Ziafeturi peste ziafeturi zi și noapte, cu toate bunătățile și trufandalele; chef și tămbălău cu zeci de musafiri și de lăutari – și tot ce dorea Acrivița trebuia să se-mplinească: Turnul Colții să-l fi cerut pe masa, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus.
Au mers lucrurile tot așa și iar așa; a tot băgat mânile kir Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N-avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n ladă; acu i-a dat în cap să facă și asta, și nu i-a trebuit multă răbdare… Mai rămăseseră vreo trei sute și ceva de lire – să tot ajunga pentru coșniță și cheltuielile mărunte pe vreo două-trei săptămâni… Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit așa:
“Ei! ș-apoi?… ce-mi pasă?… Mâine, poimâine se-ntorc băieții cu marfa, ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem lada la loc… Pân-atunci, helbet! avem credit destul!”
Și s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orșice preț… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai piparată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, care, nu-și putea el închipui, de ce zăbovesc atâta, când toți negustorii plecați totodată, ba unii chiar mai târziu, se și-ntorseseră de la tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.
Pasămite, cumnățeii aveau cuvinte să zăbovească… Tocmai când să-și piarză kir Ianulea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două vești destul de urâte… Băiatului dintâi, pe când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze… Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir, se-ntâlnise cu niște elini, de care mișună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemțești toată ziua, iar seara, merseseră-mpreună la cafeneluța unui simpatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un stosișor; și așa, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.
Cum s-a răspândit vorba și despre asta, au intrat la grijă mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, și s-au adunat cu toții la cafeneaua de la Hanul cu Tei, spre a se sfătui ce-i de făcut, ca să-l țină zi și noapte sub de aproape pază, nu cumva s-o șteargă înainte de sorocul plăților, cum au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază… Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?… Or să-l vâre întâi în temniță, și, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna pe la porțile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăți și daruri!… Și încă, treacă-meargă toate!… Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cănuță?…
N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele degrabă putina – să se ducă, încotro vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roșu. Astfel dar, în faptul zilei, s-a sculat binișor, a strâns câtă drojdie se mai găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i puie șaua pe un buiestraș tătăresc, a-ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseara musafiri la masa, a ieșit pe poartă la pas și… pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ți-e dmmul…
Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, așa că, suind la deal, pân dreptul Cuțitului de Argint, și uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreți în goană venind parcă pe urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată… Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el cu ceauși de la agie. El a vrut s-abată din drumul mare și s-o ia pe subt deal la dreapta; dar a dat de niște șanțuri; buiestrașul s-a poticnit și l-a trântit cât colo… Atunci, omul s-a sculat, a părăsit calul și a apucat-o pe jos. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în fața viișoarei unui margmaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineață la soare în prispa cramei.
Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:
– Bună dimineața, neicuțule; cum te cheamă?
– Bună dimineața, jupâne… Pe mine Negoiță mă cheamă; da pe dumneata?
– Kir Ianulea…
Și d-abia mai ținându-l balamalele, a pășit pârleazul înăuntru și zise:
– Frate Negoiță, fă-ți pomană și mă scapă! Umblă niște dușmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe-aici, și eu te fac om bogat… Iar, dacă pân-oi pleca nu ți-oi dovedi că te pot procopsi, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna dușmanilor… Mă rog dumitale, frate Negoiță, nu mă lăsa-n pierzare! mă rog și iar mă rog!
Negoiță s-a scărpinat în cap stând puțin la gânduri și a răspuns:
– Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt dușmanii dumitale?… n-or fi boieri?… că de! drept să-ți spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag…
– De unde, hoieri? sunt negustori…
– Atuncea, te scap…
Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai trântit și niște coceni de porumb, iacătă și dușmanii…
– Mă, neicuță – a-ntrebat unul – nu văzuși dumneata adineaori trecând p-aici un negustor – așa ș-așa?
– N-am văzut.
– Ți-am da un bacșiș bun, să ne spui încotro a apucat…
– Păi, dacă nu l-am văzut…
– Spune, mă! A zis un slujitor ridicând gârbaciul…
– Dumneata mă poți și omorî!… da dacă nu l-am văzut…
– Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul… Hai degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba.
Și au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta, alergând ca nebunii… După plecarea lor, Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată, să se-ncredințeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare.
– Te-am scăpat! acuma, să te văz, kir Ianuleo… te ții de vorba?
– Dragă neică Negoiță, nu știi cât îți sunt de-ndatorat și cât vreau din tot sufletul să mă țiu de cuvânt!… Iar ca să-nțelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog șezi colea lângă mine să afli cine sunt eu și să asculți toate pățaniile mele.
Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianulea lui Negoiță – de cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească și până-n ceasul de față – toate, cu de-amănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere mare și cu multă luare-aminte.
– Și acuma, neică Negoiță, ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata… De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să știi că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata… Firește că daca i-ai da de leac, degeaba n-are să-ți fie… Bărbatul femeii ori părinții fetei or să te răsplătească frumos… Ce zici?… îți vine la socoteală?
– Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiță. Iar kir Ianulea, după ce i-a mulțumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo.
Nu se-ncheiase nici o lună după astea, și coborând Negoiță-n târg cu niște vișine trufandale de vânzare, a aflat de la precupeți că pe una din fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Barăție, o muncește dracul de vreo zece zile… Ce nu i-au făcut?… Leacuri, descântece, molitve… degeaba! Părinții și logodnicul plâng într-una văzând-o cum se canonește… Vorbește în toate limbile fără să le fi-nvățat, și sporovește și-i turuie mereu gura și spune fel de fel de taine și pâre – de unde le-o mai fi știind? – încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă și se crucește:
ba că “sacul cu lire de la pahamicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă – furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei – se află acum pus bine, înfășurat într-un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui – se-ntâmplă! – și că cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat”;
ba că “adiata lui Agop, tutungiul de la Sfinți, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și cana de păr… Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească”;
ba că “fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprâncenat, care șade la preacuvioșia-sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei – chip și seamă la-nvățătura cântărilor – este fata a mai micșoară a lui Ristache Muscalagiul de la Ploiești”…
și câte și mai câte alte bazaconii – cine le mai poate ținea minte?
Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu rădicata pe ce a putut rupe și s-a dus de-a dreptul să vază și el pe fata apucată; și cum a ajuns acolo, s-a vârât pântre lumea adunată ș-a spus părinților și logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Firește că bieții oameni n-au mai stat la gânduri: o sută fie! Iar Negoiță s-a apropiat de urechea pătimașei și, făcându-se că o descântă, i-a zis încet și sfios:
– Am venit, kir Ianuleo, după vorba noastră…
– Am înțeles, i-a șoptit duhul: dar, drept să-ți spui, neică Negoiță, nu te-am crezut așa de nătărău, să te mulțumești cu o sută de galbeni… Ce o să-ți ajungă ție numai atâta? Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greșit, te iert de data asta… Acu mă duc la Craiova, să intru în soția caimacamului. Săptămâna viitoare să te-nființezi acolo… Nu mă face să te-aștept prea mult; mai am și alte trebușoare, nu numai grija dumitale… Caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap, e și bogat și darnic. Socotește-te bine în talia asta, că de-acolea-ncolo nu mai ai nici o putere asupra mea; să știi că după aia sunt dezlegat de orce cuvânt și nu mai avem nimica de-mpărțit împreună!
Zicând acestea, s-a depărtat duhul… Tânăra s-a tâmăduit. Toată lumea se-nchina; părinții și logodnicul nu știau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiță, luându-și suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.
Și-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură și șea pân la ipingea; a patra, dimineața, a plecat. Asta era într-o miercuri… Ziua umbla, noaptea se odihnea; așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei, și, de acolo, întrebând din om în om că unde ar putea găzdui un negustoraș ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.
Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciumă, unde mai erau și alți isnafi, să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu și cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Înserase binișor. Până să-i frigă niște pastramă, sta la masă pe gânduri; stând așa, aude clopote, și întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face priveghere mare.
De la arnăut și de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a doua zi nici o sărbătoare, dar că așa se fac ziua și noaptea slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru ușurarea tinerei soții a caimacamului, care e chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meștere, toți doftorii de la Sibiu, pricepuți la așa boale, toate maslurile și molitvele, citite de vlădica și arhiereii cu patruzeci de preoți – degeaba. Femeia are năvârlii grozave: într-una sare și joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o țin legată, dârdâie din toate-ncheieturile și scrâșnește, parcă ar arde-o în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară și să țopâie, și țopâie și sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, fără clipă de odihnă și fără să primească-n gură măcar o picătură de apă… O lume se-ngrozește; iar soțu-i se jelește ca un nenorocit; și de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s-o milostivi Maica Domhului cu vreo minune.
Negoiță a dat țoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aștepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului și l-a rugat să-l ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta… O sumă de cucoane și slujitoare o țineau legată-n cearceafuri ude pe biata tânără, care se zbuciuma din creștet până-n tălpi; preoții-n odăjdii mari o slujeau ș-o afumau cu cădelnițele, iar soțul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine și zice-n gura mare:
– Maria-ta, nu te supăra!… este aici un om prost, care vine tocmai de la București într-adins; zice că el știe să descânte la boale ca a m.-sale și-și pune capul chezășie că o tămăduie îndată.
S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, și a strigat:
– Să vie!
Cum s-a arătat Negoiță în prag, până să-l întrebe cineva ce și cum, tânăra s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui vechi prietin de mult așteptat, și i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:
– Bine-ai venit, dragă Negoiță! ce mai faci? sănătoșel? vino-n-coace mai aproape, că am să-ți spun ceva, să nu ne-auză niminea!
Cine să-și crează ochilor și urechilor?… Negoiță a dat pe toți într-o parte, s-a apropiat prietenește de pătimașă și i-a șoptit:
– Drăguță, să mă ierți că te lăsai să cam aștepți, dar nu știi ce greu drum și ce gloabă de cal am avut.
– Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici… De-acuma, te-am procopsit; nu-ți mai sunt dator cu nimica. Să știi prin urmare, neică Negoiță, că asta ți-este a din urmă… Să nu care cumva să te mai văz că te ții de coada mea, că nu numai nu capeți nimica, dar încă mă și supăr, și dacă m-oi supăra, de! poate să-ți pară foarte rău… Atâta-ți spun…
A pierit duhul… și firește și-a venit pătimașa-n fire, bună zdravănă ca mai-nainte, parcă și mai veselă… Acuma cu câte daruri și cinste l-a-ncărcat caimacamul pe Negoiță, ce să vi le mai înșir eu? – că vi le puteți singuri închipui… I-a daruit cu hrisov o moșie, s-o stăpânească de veci, și pe dasupra l-a și boierit.
Trăia acuma Negoiță în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni și mai bine. Dar într-o zi, tocmai când își făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea și ciubuc în pridvorul lui de la țară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?… Sunt niște slujitori de la curte: vin în goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.
Nu i-a prea plăcut lui Negoiță că i-au turburat tabietul; dar ce să facă?… Ajungând la curte a sârutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în brațe, l-a sărutat pe frunte, și i-a zis:
– Prea iubite frate Negoiță, dacă ții la mine câtuș de puțin, să pornești fară clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște-n poște… Fata măriei-sale lui vodă, domnița, e apucată cum a fost și nevasta-mea, poate și mai rău, după stafeta ce primii… Numai dumneata o poți scăpa… Aleargă!
“M-am fript!” s-a gândit Negoiță; dar de zis, n-a putut zice nimic.
Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă și, mânați, bre! Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote… Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la scara palatului domnesc din București.
Vodă și doamna, frângându-și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, și vodă i-a strigat în grecește, cum vorbea p-atunci boierimea:
– Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!
Dar Negoiță – de unde știe grecește? – a răspuns într-o doară:
– Cine nu-l caută îl găsește, măria-ta, dar cine-l caută! Să vedem!… să-l cautăm!… Dacă s-o putea, și mie mi-ar părea bine. Să vedem…
– Haide!
Și zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiță până-n sagnasiul din fundul sălii… Acolo sta domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpușă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia așa de cinci zile cu dinții-ncleștați și fără să-nchidă ochii o clipă.
Cum s-a arătat Negoiță, donmița a stat din cap și a-nceput să țipe, apucată de toate năbădăile:
– Afară! dați-l afară! să nu-l văz m ochii mei pe râtanul de Negoiță! afară!… să vie băbaca!
Negoiță n-a așteptat mai multe și, în loc să se supere că-l gonește cu ocară, a ridicat așa din umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu poftești”…
S-a-ntors în loc și a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa:
– Aicea sunt! uite băbaca matale!
– Nu tu! țipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac-al meu!
– Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de bătrân.
Dar copila, țipând și mai grozav:
– Nu! nu ești tu! tu ești urât! tu du-te cu Negoiță! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat!
La așa vorbe nebunești, doamna a leșinat… Dacă nu era Negoiță s-o apuce-n brațe, cădea lată. Au sărit cocoanele curții și au luat-o s-o frece cu oțet de trandafir și să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare țipa.
– Să-mi aduceți pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p-ăla-l vreau eu!
În sfârșit, Negoiță zice lui vodă la o parte:
– Măria-ta, la așa pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.
I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli… Mai rar așa palicar! înalt, spătos și mustăcios – o mândrețe de arnăut! și muiat numa-n fireturi de sus până jos – să fie de fală pentru orice curte domnească!
Cu mustățile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândețe:
– Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor!… să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi !
Căpitanul Manoli iubea firește pe domnița din tot sufletul; dar așa hatâr mare nu-i putea face fară voia stăpânilor. Iar Negoiță s-a gândit: “Așa ți-e vorba?… Bine!” pe urmă s-a-ntors la vodă și zice:
– Măria-ta, ia să se dea toți într-o parte, să văz și eu mai aproape pe pătimașa.
I-au făcut toți loc, iar Negoiță s-a dus drept la domnița care se zbuciuma și răcnea cât putea:
– Afară Negoiță! Ieși afară, mojicule!
Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:
– Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie… Aș! fata răcnea mai rău:
– Afara Negoiță!
– Și zi, așa, ai?… Nu vrei?
Ș-a dat s-o apuce de mână. Atunci domnița l-a scuipat în față și i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiță.
El s-a șters cu mâneca pe obraz și întorcându-se-n loc spre vodă, zice:
– Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai întâlnit… Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica… îmi trebuie un ajutor… Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea-n risipă și-n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea-n cap și a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame… O cheamă Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuță…
La vorbele astea, domnița a-ncetat deodată cu țipetele, ș-a-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor.
– Așadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât pe Ianuloaia.
A vrut să facă un pas; dar domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând apelpisită:
– Stăi, Negoiță!
Și… ce să mai lungim acuma povestea? – că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face – i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă… Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuți călări înainte și tot atâția m urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf și cu stânga răsucindu-și mustățile… Și era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca departe…
Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că mai are și alte daraveri în București, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei… Casele cele frumoase le vanduseră creditorii… Sărmana! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la hagiul… Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de așa frumusețe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus până jos, ca orce văduvă jalnică… După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:
– Uite, cocoană; eu mă știu dator lui kir Ianulea cu o sută de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, și ți-am adus datoria… Poftim!
Cocoana a-nceput să plângă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate – se frige, o să moară de dorul lui. Negoiță i-a răspuns că nu știe nimica; iar, ca mulțumire că bărbatu-l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpâni ea de veci viișoara lui de la Cuțitul de Argint, și i-a și dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, s-a gândit câtva și i-a mai spus:
– Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea și pomenirea lui, vreau să te-nvăț ceva, cu care, la prilej, să te salți bine din lipsă… Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte… De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam ar fi… numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni dumneata… Să-i zici pătimașei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?… și eu te căutam ca o nebună… fos-mu! parigboria tu kosmu!”
– De unde știi dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana privindu-l cruciș.
– Le-am învățat, demult, de la un prietin… a răspuns Negoiță, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: …Numai atâta să-i spui… Pe urmă, s-o apuci în brațe, tot cu gândul la kir Ianulea: să te uiți la ea așa frumos, cum te uiți acuma la mine, s-o săruți cu foc și să n-o slăbești din dragoste până nu-i trece de tot… Firește că, după potriva ipochimenilor, n-are sa-ți fie osteneala degeaba… Ai înțeles?
– Am înțeles.
– Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine!
S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele și jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas mare l-au pe-trecut toți până jos în capătul scării.
Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiță pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate ziua și noaptea, cântându-i din gură și cu tambura manéle turcești și cântece de palicari de pân munții lui depărtați – și cânta strașnic; avea și glas și pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiță tovărășia lui Manoli și ajungând acasă la moșie, s-a crezut dator să poftească și el în gazdă pe căpitanul, care era tot atât de plăcut și de bun, pe cât de voinic și de viteaz… Seara au cinat împreună, cu vin vechi de Drăgășani, cu cafele și ciubuce până târziu; iar, după cină, la care, osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l deodată așa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca pe o femeie, și căzând în genunche, i-a zis gazdei;
– Eu sunt sarac, bei-mu (adică prințul meu), n-am să-ți dăruiesc nimica de preț; dar numai Dumnezeu și sufletul meu știu cât îți sunt de recunoscător!… că, dacă se prăpădea fetica, eu -uite, vezi hangerul ăsta?… până-n prăsele mi-l băgam în piept!… că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?
Ș-a-nceput să sărute mânile lui Negoiță și l-a rugat să-i primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim.
Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de mulțumire, colo, departe, la București, se jelea de durere mitropolitul, că una dintre nepoțelele î.p.s.-sale începuse sa aibă pandolii… Dar s-a-ndurat pronia și nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul Iubitoriului-de-oameni… Cum a intrat coana Acrivița pân gangul clopotniței, parcă i-a luat tinerei boala cu mâna… Și a zis bodaproste Ianuloaia când a plecat blagoslovită și mulțumită destul de la mitropolie.
Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuță, care se întorsese și el la urma lui cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală.
Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai frumos decât vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus și a zis râzând:
– M-am pătruns acuma cum merge pricina… Halal să-ți fie, dragă Aghiuță! frumos te-ai purtat, n-am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală?
– Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere.
– Spune, puiule dragă.
– Întâi, pe Acrivița și pe Negoiță să nu-i văz vreodată p-aici! Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o ști.
– Bine… Și al doilea?
– Al doilea, să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m-am dehulat de atâtea trebușoare pe pământ.
– Bine, ș-asta!… ai dreptul să dormi trei sute de ani de aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic!
Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei și l-a trimis să se culce.
Și așa, au mers cocoana Acrivița și Negoiță, fiecare la ceasul său, în rai; iar Aghiuță s-a pus să-i tragă la soamne… și dormi! și dormi! ș-o fi dormind ș-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine știe ce drăcii.