În secolul nostru s-a nascut si s-a sfârsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra în istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineata zilei de 8 august 1870, tânara republica a fost sugrumata în aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Nu face nimica! marirea si importanta statelor nu se judeca dupa extensiunea si durata lor, ci dupa rolul mai mult sau mai putin stralucit pe care l-au jucat în complexul universal.
Cadrul meu e prea strâmt ca sa pot închide într-însul istoria generala a veselei republice podgorene. Voiesc numai sa contribuiesc si eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; si sunt autorizat a o face – eu am fost cetatean al acelei republice. Am asistat la marirea si decadenta ei, si nu în calitate de gura-casca, ci în calitate oficiala. Când poporul a calcat politia, eu m-am repezit si am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, si am avut norocul sa treaca atunci pe lânga mine Prezidentul Republicei. Eram de saptesprece ani; înfatisarea mea hotarâta atrase privirile Prezidentului – ma numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.
Astazi, când sper ca s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai ordinii în Republica Ploestilor. Ceasuri glorioase, n-am sa va uit! Seful meu, politaiul, era simpaticul si bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revolutie polona, vrajmas jurat al tiranilor si frate pasionat al poporului. Cu astfel de sef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.
De cu seara din ajun, 7 august, mai multi conspiratori, între cari si Stan Popescu, asteptând vesti (de unde? istoria nu poate înca spune), jucasera, în salonul de la otel “Moldova”, la chilometru. Ce însemneaza la chilometru? E un joc inocent, foarte putin complicat – iata. Jucatorii, indiferent de numarul lor, se aseaza la o masa în coltul unui salon. Se aduce fiecaruia câte o sticluta de vin. Încep sa bea. Când unul si-a ispravit portia, asaza sticla goala pe jos, lânga zid, în lungul salonului. A doua sticla golita, o asaza cu fundul în gâtul celei dintâia, si asa mai departe, pâna când sirul sticlelor ajunge la zidul din potriva – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câstigat partida – ceilalti trebuie sa-i plateasca sticlele baute, în proportie dreapta cu numarul de sticle ce le lipseste lor pâna la tinta. Se întelege, când jucatorii sunt toti de talie, se-ntâmpla sa se joace o contra si adesea partida sa fie remisa. În seara aceea, Stan câstigase cu mare avans partida-ntâia.
Pe la unu trecute, dupa miezul noptii, când era sa se-nceapa o noua partida, se aud trei lovituri rare în geam. Toti jucatorii, uitând de petrecerea lor inocenta, se ridica încruntati. Tocsinul sunase. Cauza sfânta a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul actiunii… Toti pornesc tacuti si hotarâti în gramada. Ies pe gangul otelului si apuca spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate partile; se contopesc toate gramada; cu cât înainteaza acest brav popor, cu atât numarul sporeste.
La 2 si jum. despre ziua, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte si mai ales casa confiscata.
La 4, usile temnitei de pe drumul Rudului se deschid pentru câtiva republicani închisi în preventie.
La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului.
La 5 si jum., politia republicana este organizata; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu sabii confiscate de la pompieri si de la ipistati, cu pusti de vânat, cu pistoale si reteveie.
La 6, în Piata Unirii plina de popor – tocmai pe locul unde se ridica astazi mândra statua Libertatii (cetatenilor ploesteni, Natiunea recunoscatoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnati, citeste actul solemn al întemeierii Republicii.
La 7, se desfunda în toate raspântiile boloboace, în sunetele marsului eroic de la ’48.
La 8, o parte din popor, cu politaiul si un taraf de lautari, mergem la gradina Lipanescului.
Aci, pe iarba, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai batrâne republice. Gratarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte si gras, ca niste altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o data deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niste ruginite institutiuni ce nu mai corespund exigentelor moderne, si, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niste reforme pe cari le reclama spiritul progresist al timpului si interesele vitale ale societatii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarma obedele si catusele tiraniei si, aruncându-le departe, tare de dreptul sau, fara ura, uitând trecutul odios, închina des, dar sincer, pentru sfânta Libertate si – te pupa! O!
Eram la Lipanescu-n gradina de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului crestea mereu, când o onoare nenchipuita veni sa-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoana! – urmat de un adiutant, veni sa viziteze petrecerea noastra populara si sa sparga o oala cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor sai ploesteni, cari au stiut ca totdeauna sa se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pamânt, caciulile-n sus si “Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, politaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnati, cu ultimele fleici si oale, se strecura si poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustari populare ramase sa fie trecuta în viitorul buget al Republicei.
Mi-adusei aminte ca am parinti, cari m-asteptau, si ma dusei degrab acasa încins cu sabia mea peste jiletca. Raposata mama era foarte buna, dar o femeie de moda veche, un spirit reactionar; era departe de a-ntelege importanta politica a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oras si tremura de grija mea vazând ca nu viu la dejun. Mi-a facut o scena grozava – ca de ce m-am amestecat cu derbedeii, ca doresc s-o fac de râs în mahala, ca vreau sa grabesc, poate, sfârsitul lui tata, care era greu bolnav; pe urma mi-a poruncit aspru sa ramân acasa; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, aratându-i arma, ca am o functiune publica de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu stiu, si mi-a încuiat ghetele si palaria în scrin. O saptamâna m-a tinut astfel captiv, pâna s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasa de ciuda soarta rusinoasa a sabiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?
Pe la trei si jumatate dupa-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti-Ploesti, atunci înca-n constructie, sosea grabnic în Republica un grozav oaspete. Ce era? Era Reactiunea. Reactiunea cu tot ce are ea mai oribil si mai hidos – un batalion complet de vânatori sub comanda maiorului Gorjan. Cum pusera piciorul pe pamântul sacru, începura vânatoarea dupa republicani. Reactiunea cauta însa mai cu seama pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabila coincidenta, iesise prin granita de rasarit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reactiunea intrase pe granita de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goana, vânatorii arestara mai bine de sease sute de copii ai poporulul. Puscaria si patru hanuri, prefacute în puscarii, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneasca! Era o femeie fara multa învatatura, dar ce prevedere politica! Daca ma prindea Reactiunea cu sabia la brâu!
Reactiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins calaretii prefecturii catre seara de tot, pe drumul Buzaului, dincolo de Lipia, la vreo doua posti departe de granitele rasaritene ale Statului sau. Când i-au strigat calaretii din goana: “Stai!” el, care era pe jos, a avut curajul sa stea. Iar când l-au întrebat: “Ce faceai aici?” el a raspuns scurt: “Ma plimbam”. Si fiindca este indiferent, când te plimbi, daca te plimbi asa ori asa, l-au pus mizerabilii sa se plimbe-napoi. Tot înapoi si iar înapoi! niciodata înainte! iata deviza Reactiunii.
Dar politaiul?… Ce se facuse Stan Popescu? Se dusese sa ia în posesiune jetul lui de musama în cancelaria politiei. De doua zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergaturile cu poporul… pe urma festivitatea de dimineata la Lipanescu… entuziasmul… Se simtea zdrobit, si era atât de placuta racoarea în cancelarie. O dulce aromeala, foarte naturala dupa atâtea emotiuni, dupa atâta triumf, îi apasa cu putere brava cerbice. Omul îsi încrucisa mânile pe biuroul sau, îsi aseza bine capul si, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.
Pe dânsul îl cautau mai întâi dupa Prezident – a carui urma o aflasera si în goana caruia pornisera calaretii – si l-au si gasit. Maiorul Gorjan, dând usa de parete, intra cu zbirii sai în cancelarie. Politaiul horcaie cu capul pe masa. Maiorul face patru pasi mari si trage o puternica lovitura cu palma pe masa. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiti.
– Cine te-a pus pe tine aici? racneste strasnic reactionarul.
– Boborul! raspunde foarte ragusit republicanul.
Atâta i-a trebuit Reactiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a si-nhatat pe Stan si, valvârtej cu el, drept la hanul Calugarului!
Asa s-a sfârsit cu Republica noastra! Asa Reactiunea a sfâsiat cea mai eroica pagina a liberalismului român!