Alexandre Dumas
Vicontele de Bragelonne
Volumul 4
I
RIVALI POLITICI
D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii.
Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.
D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat”, şi socotea că numai acesta putea fi adevărul.
Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla.
— Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier.
Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit.
În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise:
— Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece.
Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa?
— Vai! murmură Baisemeaux.
— Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol.
— Ai ghicit, prietene.
— Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte…?
— Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.
Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii:
— “Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază!
— Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios.
— Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală.
— Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui.
— Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan!
Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos.
— Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea?
— Citeşte, dragă prietene – răspunse d’Artagnan.
Athos luă ordinul şi-l citi.
— E adevărat – zise el.
— Şi-ţi pare rău? întrebă d’Artagnan.
— Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene.
— Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu.
Aramis se uită la d’Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el.
— Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis.
— Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui…
— Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind.
— Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti.
— Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa?
— Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin.
— Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici.
— Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară.
— Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene.
— Să mergem – răspunse d’Artagnan.
— Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene?
— Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: “Sunt de serviciu”.
— Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes.
— Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi.
— Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.
Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan.
În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne.
Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.
În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit.
Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta căci tot ce e bun se aseamănă câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.
Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d’Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:
Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul.
Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul.
După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d’Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D’Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor.
— Grimaud! strigă Raoul.
— Domnul Raoul! strigă Grimaud.
— Domnul conte e bine?
— L-ai văzut?
— Nu; unde e?
— Îl caut şi eu.
— Dar domnul d’Artagnan?
— A plecat împreună cu el.
— Când?
— La zece minute după plecarea dumneavoastră.
— Şi cum au plecat?
— Cu trăsura.
— Unde s-au dus?
— Nu ştiu.
— Tatăl meu a luat bani la dânsul?
— Nu.
— O spadă? — Nu.
— Grimaud!
— Domnule Raoul!
— Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să…
— Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa?
— Da, Grimaud.
— Aş fi jurat că aşa e!
— Pe ce drum au apucat?
— Pe drumul spre chei.
— La Bastilia?
— Ah, Doamne, da!
— Repede, să alergăm fără zăbavă!
— Da, să alergăm.
— Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde.
— Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo.
— Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud!
— Unde să mergem?
— Am uitat de domnul du Vallon.
— Domnul Porthos?
— Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi!
— Care vă aşteaptă, unde?
— La schitul franciscan de la Vincennes!
— Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia.
Haidem, repede!
— Domnule, să pun şeile pe cai.
— Da, prietene, du-te şi pune-le.
descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…