Crăiasa zăpezii Sapte povestiri
Întâia povestire, în care e vorba de o oglindã si de niste cioburi
Sã începem sã povestim; si cum vom ajunge la sfârsit, avem sã stim mai mult decât stim acuma. Era odatã un vrãjitor rãutãcios, unul dintre cei mai rãi, era chiar dracul. si vrãjitorul acesta a fãcut o oglindã, dar nu era o oglindã ca toate oglinzile, fiindcã tot ce era mai frumos si bun dacã se oglindea în ea aproape cã nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindã foarte limpede si chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelisti în oglindã parcã erau spanac fiert si cei mai buni oameni erau în oglindã urâciosi sau sedeau cu capu-n jos. Fetele lor erau asa de schimonosite cã nu le puteai cunoaste si dacã, de pildã, cineva, care avea o alunicã pe obraz, se uita în oglindã, alunica crestea si îi acoperea tot obrazul ca o patã neagrã. Dracul zicea cã asta e foarte nostim si de haz.
Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindã se arãta un rânjet, asa cã desigur dracul vrãjitor se bucura de nãscocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrãjitorie – fiindcã trebuie sã stiti cã avea o scoalã de vrãjitorie – spuneau în toate pãrtile cã s-a sãvârsit o minune; ziceau cã abia acuma se putea vedea cum aratã într-adevãr lumea si oamenii. Umblau în toate pãrtile cu oglinda si în curând n-a 5 mai rãmas nici o þarã si nici un om pe care sã nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bunã zi s-a gândit el sã se urce si în cer cu oglinda, ca sã râdã de îngeri si de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în vãzduh, cu atât oglinda tremura si se strâmba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus si mai sus si oglinda s-a strâmbat asa de tare si a tremurat asa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a cãzut pe pãmânt si s-a spart în mii si milioane de bucãti.
Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri si mai mari, fiindcã unele bucãti erau cât un fir de nisip si au zburat duse de vânt peste tot pãmântul si au intrat în ochii multor oameni si cei cãrora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit si întortocheat, pentru cã aceste cioburi pãstraserã toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagã. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimã si inima lor s-a prefãcut deodatã într-un bulgãre de gheatã. Unele cioburi erau asa de mari, încât unii si alþii le-au luat si au fãcut din ele geamuri; dar fereascã Dumnezeu sã te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb si judecau nedrept. Dracul râdea sã plesneascã de toate aceste nãzbâtii. Si mai erau încã multe cioburi în lume. Vedem noi îndatã.
A doua povestire
Un bãietas si o fetitã
În orasul cel mare, în care sunt atâþia oameni si atâtea case si n-au toti loc unde sã-si facã o grãdinã si de aceea cei mai mulþi trebuie sã se multumeascã cu flori în glastre, erau si doi copii sãrmani, care aveau o grãdinã putin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate si sorã, dar se iubeau între ei ca si cum ar fi fost. Pãrintii lor locuiau în douã mansarde 6 din cele douã case alãturate si care erau asa de apropiate una de alta încât stresinile mai cã se atingeau si cum ferestrele erau fatã în fatã puteai sã treci de la o locuintã la cealaltã.
Pãrintii puseserã fiecare în streasinã câte o cutie mare de lemn umplutã cu pãmânt si sãdiserã legume si verdeþuri de care aveau nevoie la gãtit si mai sãdiserã si câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie si înflorea frumos. Pe urmã, ce s-au gândit ei, sã puie cutiile de-a curmezisul peste streasinã, asa cã acuma aproape cã ajungeau de la o fereastrã la cealaltã si erau ca douã straturi. Pãstãile de mazãre atârnau peste marginile cutiilor si trandafirii îsi întindeau crengile pe deasupra si se împreunau fãcând o boltã de flori si frunze. Cum cutiile erau foarte înalte si copiii stiau cã nu trebuie sã se urce pe ele, aveau voie câteodatã sã se coboare pe fereastrã si sã stea pe scãunele între cutii, la umbra trandafirilor, si sã se joace.
Iarna petrecerea asta se isprãvea. Geamurile erau îngheþate. Copiii însã încãlzeau pe sobã bãnuti de aramã, îi lipeau de geamurile înghetate si deodatã se ivea un rotocol strãveziu si prin rotocol se uita, de la fiecare fereastrã, câte un ochi drãgãlas si blând; erau bãietasul si fetita. Pe el îl chema Karl si pe ea Gretchen. Vara fãceau numai un pas si erau unul lângã altul, iarna însã trebuiau sã coboare si sã urce pe o multime de scãri si afarã ningea.
– Au început sã roiascã albinele cele albe – zicea bunica.
– Au si o reginã?, întrebã bãietasul, fiindcã stia cã albinele cele adevãrate au o reginã.
– Da, au – spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stã mult pe pãmânt, se urcã iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneste în zbor pe strãzi si se uitã pe fereastrã în casã si atunci geamurile îngheaþã si se fac flori de zãpadã pe la ferestre.
– Da, da, am vãzut – ziceau copiii, si acuma stiau cã e adevãrat ce spunea bunica.
– Crãiasa Zãpezii vine si pe la noi?, a întrebat odatã fetita.
– Atâta-i trebuie, sã vie – a rãspuns bãietasul – cã o pun pe sobã si îndatã se topeste. Bunica l-a mângâiat pe pãr si a început o altã poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumãtate dezbrãcat, Karl s-a dus la fereastrã, s-a urcat pe un scaun si s-a uitat prin rotocolul de pe geam.
Afarã începuse sã ningã si un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut pânã s-a prefãcut într-o femeie îmbrãcatã cu o rochie albã, care parcã era þesutã din mii si mii de fulgi de zãpadã.
Femeia era frumoasã si gingasã, dar era de gheaþã, de gheaþã sclipitoare, si totusi era vie; ochii îi strãluceau ca douã stelute, dar nu stãteau o clipã locului. Femeia a dat din cap si a fãcut un semn cu mâna cãtre fereastrã. Bãietasul s-a speriat si s-a dat jos de pe scaun si i s-a pãrut cã la geam bate din aripi o pasãre mare. A doua zi a fost senin si ger. Si dupã aceea n-a mai trecut mult si a venit primãvara; era cald, copacii au început sã înverzeascã, rândunelele au sosit si si-au fãcut cuiburi, fereastra era mereu deschisã si copiii sedeau iar în grãdinita lor de pe streasinã.
Trandafirii au înflorit. Fetita învãtase un cântec în care era vorba de trandafiri si când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei si l-a învãtat si pe bãietas si cântau acuma amândoi: Ce frumosi sunt trandafirii Si cad pradã ofilirii! Traiul nostru e mai bun, Cã-nflorim si la Crãciun! Si copiii se tineau de mânã, sãrutau trandafirii si se uitau la cerul senin. Ce frumos e vara când trandafirii înfloresc! Karl si Gretchen se uitau într-o carte cu animale si pãsãri; ceasul de la bisericã tocmai bãtea cinci, când deodatã bãietasul spuse: – Au! M-a lovit ceva în piept! Si mi-a intrat ceva în ochi! Fetita l-a luat de dupã gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.
– Mi se pare cã s-a dus – a spus el.
Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mãrunt din oglinda cea fermecatã care schimonosea si urâtea tot ce era frumos si bun, iar tot ce era rãu si urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, asa cum era, si orice cusur iesea la ivealã.
Bietului Karl îi intrase în inimã un ciob si, în curând, inima lui avea sã fie ca un bulgãre de gheatã. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rãmãsese în inimã.
– De ce plângi?, a întrebat-o el pe fetitã. Vai, ce urâtã esti când plângi! N-am nimic, nu vezi?
– Phu! – a strigat el deodatã – uite, trandafirul acela e mâncat de viermi si celãlalt de colo e strâmb si botit! Urâti mai sunt trandafirii ãstia! Ca si cutia în care stau! Si a dat cu piciorul în cutie si a rupt un trandafir.
– Vai! Karl, ce faci?, a strigat fetiþa si când a vãzut-o asa de speriatã, bãietasul a mai rupt un trandafir si a intrat în casã si a lãsat-o pe Gretchen singurã. Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus cã asta-i pentru copiii de tâtã.
Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacã-i adevãrat. Pe urmã îsi punea ochelarii bunicãi si vorbea ca ea; o îngâna foarte bine si toþi râdeau. În scurtã vreme a ajuns sã imite în vorbã si în miscãri pe toti vecinii. Imita mai cu seamã tot ce era urât si caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Bãiatul e foarte destept!“ Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimã si tot din pricina asta o necãjea si o strâmba si pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul. Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseserã, erau jocuri chibzuite. Odatã, iarna, pe când afarã ningea,
Și-a întins poala surtucului, ca sã prindã câtiva fulgi, apoi a luat o lupã si a spus fetitei: – Ia uitã-te prin sticla asta, Gretchen. Fetita s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare si semãna cu o floare sau cu o stea în sase colþuri, era foarte frumos.
– Vezi ce mestesugiti sunt?, a spus Karl. Sunt mai frumosi decât florile adevãrate si nu-i nici o gresealã în ei, sunt fãcuti cu o potrivealã anumitã; pãcat numai cã se topesc! Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o sãniutã în spate si cu mãnusi groase în mânã si i-a spus Gretei: – Mi-au dat voie sã mã dau cu sãniuþa în piatã, unde se dau si ceilalþi bãieti. În piatã, bãierii îsi prindeau uneori sãniuta de câte o cãrutã si se duceau asa o bucatã de drum.
Era minunat. De data asta a trecut pe acolo si o sanie mare, vopsitã cu alb, si în sanie sedea cineva înfãsurat într-o blanã albã si cu o cãciulitã albã pe cap. Sania a fãcut de douã ori înconjurul pieþei si Karl, când a vãzut cã vine iar, si-a prins repede sãniuta de ea si a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede si mai repede si a cotit într-o ulitã alãturatã. Vizitiul întorcea din când în când capul si-i fãcea semn prieteneste lui Karl, parcã
l-ar fi cunoscut, si ori de câte ori bãiatul voia sã-si desprindã sãniuta, cel care stãtea în sanie fãcea din cap si Karl rãmânea asa cum era. Au ajuns la barierã si au iesit din oras. Ninsoarea s-a întetit asa de tare încât, de deasã ce era, bãietasul nu-si mai vedea nici mâinile.
Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar sã se desprindã de sania cea mare, dar 10 n-a izbutit; sãniuþa alerga ca vântul. A început sã strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu si sania aluneca tot mai iute. Deodatã a simþit o hurducãturã, de parcã ar fi trecut peste santuri si garduri. Karl s-a speriat cumplit si a încercat sã spunã o rugãciune în gând, dar degeaba, nu-si mai aducea aminte decât tabla înmultirii. Fulgii cãdeau tot mai mari si mai mari, pânã au ajuns cât niste gãini albe; au sãrit deodatã într-o parte, sania cea mare s-a oprit si cel care o mâna s-a ridicat. Blana si cãciula erau de omãt; în fata lui Karl stãtea acum o cucoanã înaltã si mlãdioasã, strãlucitor de albã; era Crãiasa Zãpezii.
– Am mers bine!, a spus ea. Dar mi se pare cã ti-i frig. Ia vinã ici, în blana mea de urs! L-a luat si l-a pus lângã ea în sanie, l-a învelit cu blana si lui i
s-a pãrut deodatã cã îl aruncã în mijlocul viscolului.
– Tot ti-i frig?, l-a întrebat ea si l-a sãrutat pe frunte. Sãrutarea era mai rece decât gheaþa si îl sãgeta pânã în inimã, si doar inima lui era pe jumãtate un bulgãr de gheaþã. O clipã a crezut cã moare, dar numai o clipã, fiindcã îndatã dupã aceea i-a fost iar bine si n-a mai simtit frigul.
– Sãniuta mea! Sãniuta mea! Sã n-o uitati! La asta s-a gândit mai întâi si una din gãinile cele albe a luat sãniuta în spate si a pornit în zbor dupã ei. Crãiasa Zãpezii l-a mai sãrutat o datã pe Karl si el a uitat de Gretchen, de bunicã-sa si de toþi cei de-acasã.
– De-acuma nu te mai sãrut – a spus ea – cã dacã te mai sãrut mori.
Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasã, o fatã mai cuminte si mai drãgãlasã nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai pãrea de zãpadã, ca atunci când o vãzuse la fereastrã si ea îi fãcuse semn. Nu-i era fricã de dânsa. A început sã-i spuie cã el stie sã facã socoteli în gând, chiar cu fractii, cã stie ce întindere si câti locuitori are þara si ea zâmbea si nu zicea nimic.
Si deodatã bãiatului i s-a pãrut cã ce stie el nu-i destul si s-a uitat în vãzduhul larg si înalt si atunci ea a zburat cu el sus de tot pânã în norii cei vinetii, si vijelia vuia si suiera, si în vuietul ei parcã se auzeau cântece strãvechi. Si au trecut în zbor peste pãduri si peste ape, peste mãri si peste tãri; dedesubtul lor vâjâia crivãtul, urlau lupii, sclipea zãpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncãneau prelung si sus de tot era luna mare si luminoasã, si o noapte întreagã Karl s-a uitat la lunã si în zorii zilei a adormit la picioarele Crãiesei Zãpezii.
A treia poveste
Grãdina femeii care stia sã facã farmece
Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Bãieþii atâta stiau cã îsi legase sãniuta de o sanie mare, albã, si sania aceea s-a dus cãtre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei de-acasã plângeau dupã el si Gretchen plângea mai tare decât toti; toþi credeau cã a murit, cã s-a înecat în râul de la marginea orasului. A fost o iarnã lungã si tristã. Si, în sfârsit, a sosit primãvara, cu raze calde de soare.
– Karl a murit – spunea Gretchen.
– Noi nu credem c-a murit – au spus razele de soare.
– A murit – a spus ea rândunelelor.
– Nu credem cã a murit!, au zis ele, si de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut.
Într-o dimineaþã ea s-a gândit: – Am sã-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl încã nu i-a vãzut, si am sã mã duc la râu sã-l întreb dacã stie ceva de dânsul. Era devreme de tot. Gretchen a sãrutat-o pe bunicã-sa care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus singuricã la râu si l-a întrebat: – E adevãrat cã mi-ai luat prietenul cu care mã jucam?
Uite, îti dau pantofii mei cei rosii, numai sã mi-l dai înapoi pe Karl. Valurile fãceau parcã niºte semne ciudate. Si Gretchen si-a scos pantofii la care þinea mai mult decât la orice si i-a aruncat în apã; pantofii însã au cãzut prea aproape si valurile i-au adus la mal. Ai fi zis cã râul nu voia sã ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut cã n-a aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit într-o luntre care era legatã în pãpuris, s-a dus pânã la capãtul ei si a aruncat pantofii în apã. Luntrea însã nu era legatã bine si, când fetita s-a repezit sã arunce pantofii, s-a desprins de þãrm si a pornit pe apã. Gretchen, când a vãzut asa, a vrut sã se întoarcã si sã sarã pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe si pornise pe râu în jos. Gretchen s-a speriat si a început sã plângã, dar cine s-o audã decât vrãbiile, dar vrãbiile nu puteau s-o tragã la þãrm, si atunci, ce sã facã si ele, zburau de-a lungul malului si ciripeau vrând parcã s-o mângâie:
„Uite-aici suntem, aici, aici!“ Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apã dupã luntre, dar nu puteau s-o ajungã, fiindcã luntrea mergea mai iute. Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bãtrâni si pãsuni cu oi si vaci, dar nici þipenie de om!
– Poate cã râul mã duce la Karl – se gândea Gretchen si gândindu-se asa i-a mai venit inima la loc. S-a ridicat si a început sã se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers si a ajuns cu luntrea la o livadã de ciresi si în mijlocul livezii era o cãsutã cu ferestre rosii si albastre. Cãsuta era acoperitã cu paie si la usã stãteau doi soldati de lemn cu pusca la umãr. Gretchen a strigat la ei; credea cã-s vii; dar ei, bineînþeles, n-au rãspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tãrm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o babã, sprijinindu-se într-o cârjã.
Avea o pãlãrie mare de soare zugrãvitã cu flori.
– Sãrãcuța de tine!, a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre si ai pornit singurã pe apã, în lumea largã? Si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetita era veselã cã a ajuns iar pe uscat, dar se si temea putintel de babã. Aceasta a zis: – Si acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii? Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dãdea din cap si zicea numai „Hm, hm!“ Si când Gretchen a isprãvit de povestit si a întrebat-o dacã nu l-a vãzut cumva pe Karl, baba a rãspuns cã n-a trecut pe-acolo, dar cã are sã vie el, sã se uite la flori, cã-s mai frumoase decât toate cãrtile cu poze si fiecare din ele stie câte o poveste. Si baba a luat-o pe Gretchen de mânã si s-a dus cu ea în casã si a încuiat usa dupã ce au intrat.
Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii, albastre si galbene. O luminã tare ciudatã pãtrundea prin ele. Pe masã era o farfurie mare plinã de cirese frumoase si Gretchen s-a asezat si a mâncat cirese câte a vrut, fiindcã avea voie sã mãnânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptãnat-o cu un pieptene de aur si pãrul s-a cârliontat si a cãpãtat o strãlucire minunatã, si chipul fetitei, rotund si bucãlat, era ca trandafirul.
– De mult mi-am dorit o fetiþã drãgãlasã, asa ca tine – a spus baba. Ai sã vezi ce bine avem sã ne împãcãm noi împreunã! Si tot pieptãnându-i baba pãrul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcã baba fãcea farmece, dar nu era o vrãjitoare rea. Vrãjea numai asa, ca sã-si treacã vremea si sã trãiascã multumitã.
Si ar fi vrut sã rãmânã Gretchen la dânsa, fiindcã îi plãcea fetita. De aceea s-a dus în grãdinã, a pãlit cu cârja toti trandafirii câti erau pe-acolo si toti au cãzut si-au intrat în pãmânt, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde fuseserã. Pasãmite baba se temea cã Gretchen, când are sã vadã trandafirii, are sã se gândeascã la trandafirii ei de-acasã si atunci are sã-si aducã aminte de Karl si are sã fugã. Dupã asta, baba a dus-o pe Gretchen în grãdinã. Ce mireasmã si ce frumuseþe era aici! Toate florile de pe lume si din toate anotimpurile le gãseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasã. Gretchen a sãrit în sus de bucurie si s-a jucat prin grãdinã pânã seara, când soarele s-a lãsat dupã ciresi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mãtase rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri frumoase, cum viseazã numai o crãiasã în ziua nuntii.
A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grãdinã cât a vrut. Asa a trecut multã vreme. Gretchen cunostea acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se pãrea cã lipseste una. Care anume nu stia. Iatã însã cã într-o bunã zi sa uitat mai bine la pãlãria de soare pe care o purta baba si care era zugrãvitã cu flori, si a vãzut printre florile zugrãvite si un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase sã steargã de pe pãlãria ei trandafirul atunci când surghiunise în pãmânt trandafirii din grãdinã. Dar, ce sã-i faci, asa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamã!
– Cum? – a spus Gretchen – sã nu fie oare aici nici un trandafir? Si s-a dus repede în grãdinã, si a cãutat în toate straturile, dar n-a gãsit nici un trandafir. Si atunci s-a asezat jos si a început sã plângã; si lacrimile ei au cãzut tocmai pe locul unde fusese îngropatã o tufã de trandafir, si când lacrimile calde au udat þãtrâna, tufa a iesit deodatã din pãmânt, tot asa de înfloritã ca atunci când fusese îngropatã.
Gretchen a îmbrãtisat trandafirul, a sãrutat florile si s-a gândit la trandafirii ei frumosi
de-acasã si la Karl.
– De ce m-am oprit eu oare aici?, a spus fetiþa. Eu voiam sã-l caut pe Karl. Voi stiti
unde-i?, a întrebat ea trandafirii. Ce credeti, a murit?
– Nu, n-a murit – au spus trandafirii. Noi am fost în pãmânt si în pãmânt sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei.
– Vã mulþumesc de ce mi-aþti spus!, a zis Gretchen si s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecãreia din ele si a întrebat: – Nu stiti unde-i Karl? Dar florile se încãlzeau la soare si visau la ce le plãcea lor sã viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl.
– Degeaba mai întreb florile – si-a rãspuns Gretchen. Ele stiu numai ce se întâmplã cu dânsele si de altceva habar n-au! Si Gretchen si-a pus poalele în brâu, ca sã poatã sã meargã mai repede, si a luat-o la fugã pânã în fundul grãdinii. Portita era închisã, dar ea a apãsat pe clanþa ruginitã si clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit în lumea largã, descultã cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmãrea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge si s-a asezat pe un bolovan si când s-a uitat împrejur a vãzut cã nu mai era varã, era toamnã târziu; în grãdina babei, în care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sã-ti dai seama cum trece vremea.
– Doamne, cum am mai întârziat!, a spus Gretchen. Uite cã-i toamnã, nu mai pot sã zãbovesc! Si s-a ridicat si a pornit iar la drum. Vai, piciorusele ei erau obosite si zgâriate! De jur împrejur era urât si frig. Crengile pletoase ale sãlciilor erau galbene si frunzele cãdeau smulse de vânt si numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Si când Gretchen a încercat sã mãnânce din ele, i-au fãcut gura pungã de acre ce erau. Trist si urât era în lumea largã!