A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un împarat. Împaratul acesta stapânea o lume întreaga, si în lumea asta era un pacurar batrân si o pacurarita, care aveau trei fete: Ana, Stana si Laptita.
Povesti de Ioan Slavici – Doi feti cu stea în frunte
Ana, cea mai în vârsta dintre surori, era frumoasa, încât oile încetau a paste când o zareau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, încât lupii pazeau turma când o vedeau pe dânsa stapâna; iara Laptita, cea mai tânara sora, alba ca spuma laptelui si cu par moale ca lâna mieluseilor, era frumoasa – mai frumoasa decât surorile sale împreuna – frumoasa cum numai dânsa era.
Într-o zi de vara, când razele soarelui erau mai stâmparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune în marginea codrilor.
Pe când ele culegeau capsunele, îndata se aude un sir de tropote, ca si când ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul împaratului, venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vânat.
Tot voinici frumosi, crescuti în seile cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai înfocat armasar era… cine altul putea sa fie? Fat-Voinic, feciorul de împarat. Focul cailor se stâmpara în zarirea celor trei surori si calaretii detera în pas mai încetisor, pâna ce, veniti si sositi, se simtira dusi.
– Auzi tu, sora, grai Ana catre sora mijlocie, daca m-ar lua pe mine, i-as framânta o pâine din care mâncând s-ar simti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decât toti voinicii din lume.
– Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, îmbracând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apa fara ca sa se ude, trecând prin foc fara ca sa se arda.
– Iara eu, grai Laptita, cea mai tânara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea în frunte, stea ca luceafarul din zori.
Când trec pe lânga fete, voinicii, chiar si cei împaratesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultând, ei auzira, auzind, întelesera, iar întelegând, ei sucira frânele si sarira la fete.
– Sfânta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de împarat! grai feciorul de împarat ridicând la sine în sa pe Laptita cu capsune cu tot.
– Si tu a mea! grai cel dintâi voinic catre Stana, facând si el precum a vazut pe stapânul sau.
– Si tu a mea! grai al doilea în voinicie catre Ana, ridicând-o si pe ea în sa.
Facând asa, voinicii pornira spre curtea împarateasca. În ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti întreaga împaratie rasuna de veselia oaspetilor…
Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea în tara ca Ana si-a facut pâinea: a cules bobi, a macinat, cernut, framântat si a copt pâinea precum a fost zis la culesul de capsune.
Înca de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti trecura si o noua veste merse în tara, ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a periat fuiorul, a tors firele, a tesut pânza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune.
Numai a Laptitei vorba nu s-a împlinit înca. Dar toate se fac numai cu vremea.
Când se împlini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împarat se arata înaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blânda si mai înduratoare decât pâna acuma, dând de stire ca de aici înainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte lânga sotia sa. Era adica sa se întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grait Laptita la cules de capsune… Si lumea, si tara, si întreaga împaratie se bucurau asteptând sa se vada ce nu s-a mai vazut înca.
Hei! dar multe se petrec în lume, si dintre multe, multe bune si rele multe!
S-a întâmplat adica, ca feciorul de împarat sa aiba si o mama vitrega, iara asta, o fata mare în par, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi barbat. Si apoi, vai si amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!
Dupa gândul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de împarat si stapâna peste împaratie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar.
Si acuma sarmana Laptita avea sa sufere pentru ca n-a fost pe gândul vitrigei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea unde o poarta gândul cel bun.
Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de împarat ca nu e precum este si precum s-a zis.
Nu putea însa face nimic, fiindca feciorul de împarat statea de-a pururea, zi si noapte, lânga sotia lui. Îsi puse dar de gând ca, cu una, cu doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramânând Laptita în grija ei, a ei sa fie grija. Stia ca nu-i va fi greu sa afle cale si chip.
Cu una, cu doua, feciorul de împarat nu se urnea însa din loc. Vorbele zburara în vânt si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, si feciorul de împarat nu se departa de lânga sotia sa.
Când vitrega vazu ca acuma nu e încotro, îsi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui împaratie era vecina, spuse cum si ce, si grai doua-trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de împarat la razboi.
Asta era una, buna si cea din urma. Nici nu ramase în zadar.
Feciorul de împarat sari cuc de mânie când îi veni vestea ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie precum de mult n-a mai fost… Bataie adica, bataie grozava, bataie între doi împarati!
Vazu si el ca acuma nu e încotro, ca n-are decât sa faca ce e de facut.
Asa sunt feciorii de împarat! Oricât de în drag si-ar pazi nevestele si oricât de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, când aud de bataie, li se zvârcoleste inima în trup, li se framânta creierii în cap, li se împaienjenesc ochii… lasa nevasta si feti în grija Domnului si pornesc ca vântul la razboi.
Feciorul de împarat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, când în a treia zi au crapat zorile, iarasi a fost la curtea împarateasca, sosind cu inima stâmparata prin lupta si cu ea plina de dor neastâmparat sa stie ce si cum, de când s-a dus!
Hei! dar ce-auzi? ce vazu? îmi vine nici sa nu mai povestesc când vad atâta rautate, atâta suflet fara mila, si urâta, si suparacioasa, si grozava treaba, încât nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu!
Adica a fost asa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împarat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Laptita: doi feti-frumosi, feciori de împarat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi în frunte.
Dar era ca lumea sa nu-i vada. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripa puse doi catei în locul copiilor, feti-frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua în frunte îi îngropa în coltul casei, tocmai la fereastra împaratului.
Când feciorul de împarat intra în casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Laptitei.
Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de împarat vazu cu ochii, si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decât sa-si ajunga pedeapsa.
Feciorul de împarat n-avu încotro, îsi calca pe inima si porunci sa o îngroape în pamânt pâna la sânisori, ramânând asa în ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea când cineva cuteaza sa însele pe un fecior de împarat.
Într-alta zi, apoi, se facu pe gândul vitregei. Feciorul de împarat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna în pamânt. În locul în care erau îngropati crescura doi paltini frumosi. Când vitrega îi vazu crescând, porunci ca sa-i stârpeasca din radacina.
– Lasati-i sa creasca! porunci împaratul. Îmi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut înca.
Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iara în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipita. Când se împlinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mândri si nalti, ridicându-se cu crengile lor pâna la fereastra împaratului. Si apoi, când adia vântul si se miscau frunzele, împaratul asculta, asculta zile întregi la soptirea lor. Îi parea ca aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusa în vorbe neîntelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea îl tinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei soptiri si totusi îi parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.
Vitrega simti, însa, ce e si cum. Îsi puse de gând ca, cu orice pret, sa stârpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.
Într-o dimineata împarateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si începu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pâna la ruptul firului, dar în sfârsit… si împaratii sunt tot oameni.
– Bine! grai feciorul de împarat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa stârpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.
Împarateasa se multumi cu atâta. Paltinii fura taiati, si nici nu se înnopta bine pâna ce paturile erau facute si puse în casa împaratului.
Când feciorul de împarat se culca în patul nou, îi parea ca se simte de o suta de ori mai greu decât pâna acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara împarateasa i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, încât toata noaptea nu putu dormi.
Dupa ce împaratul adormi, paturile începura sa scârtâie. Si de aceste scârtâituri împarateasa scotea un înteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.
– Ti-e greu, fratioare? întreba unul dintre paturi.
– Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea împaratul, mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata!
– Mie mi-e greu, zise cellalt pat, caci pe mine zace un suflet rau! Si tot asa vorbira paturile în auzul împaratesei pâna la crepetul zorilor.
Când se facu ziua, împarateasa îsi puse de gând sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si, când împaratul merse la vânat, le puse pe aceste pe nestiute în casa, iara paturile de paltini le arunca în foc pâna la cea mai mica scândura.
Focul ardea, iara în pocniturile focului împarateasa parea ca aude tot acele vorbe de înteles nepriceput.
Dupa ce paturile arsera, încât nu ramase nici macar o bucatica de carbune, împarateasa aduna cenusa si o arunca în vânt, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si peste noua mari, ca parte cu parte în veci sa nu se mai afle.
Ea n-a vazut însa ca tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicasera în sus doua scântei si, iesind la lumina, cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara cazute aici, cele doua scântei se prefacura în doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca si cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de stralucita. Doi miei, fiecare pret de-o împaratie!
Când împarateasa vazu mieluseii pascând pe sub ferestrele împaratului, sari plina de bucurie la dânsii, îi lua în brate pe amândoi si-i duse la sotul sau.
Din clipita asta, feciorul de împarat zi si noapte nu se gândea decât la mielusei: îi parea ca în fiecare miscare a mieluseilor, în fiecare zbieret iesit din gura lor, în fiecare privire afla ceva, care îi cadea greu si totusi îi ustura inima.
Vazând ca sotul sau a îndragit mieluseii, împarateasa iarasi prinse gând rau si nu se împaca pâna ce, când cu bine, când cu rau, când cu vorbe dulci si când cu plâns, nu facu pe feciorul de împarat ca sa se învoiasca cu pierzarea mieluseilor.
Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu mânca, împarateasa puse sa se arunce în foc… în foc si piele, si lâna, si oase, si tot ce a mai fost.
Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului în care s-a spalat carnea, între crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Când apoi slujnica împaratului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu pârâul pâna în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împaratiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si cellalt, deopotriva, ca sa se stie ca sunt frati gemeni.
Într-o zi pescarii împaratesti se sculara dis-de-dimineata si-si aruncara mrejele în apa. Tocmai în clipa când cele din urma doua stele se stinsera pe cer, unul dintre pescari ridica mreaja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarâra ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la împarat si sa-i faca cinste.
– Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de-acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori.
– Ce sa fac dar cu voi? întreba pescarul.
– Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa înotam în roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pâna ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor.
Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa înoate în roua, îi puse la soare si nu veni pâna ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei.
Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti-frumosi cu parul de aur si cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia sa stie ca sunt gemeni.
Copiii crescura repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipita. Si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori în vârsta, de trei ori în putere si tot de trei ori în întelepciunea mintii. Când se împlinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani în vârsta, de douazeci si patru în putere si treizeci si sase în întelepciunea mintii.
– Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar.
Pescarul îi îmbraca frumos pe amândoi, le facu câte o caciula de miel, pe care o trasera pe cap ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua în frunte, apoi fetii pornira catre curtea împaratului.
Era ziua mare când ajunsera la curte.
– Vrem sa vorbim cu împaratul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta încarcat de arme la poarta curtii.
– Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, îi raspunse strajerul.
– Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrând îndaratnic pe poarta.
Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dânsii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pasi înainte si alti trei în sus se pomenira tocmai înaintea casei celei mari, unde împaratul ospata cu curtenii sai.
– Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
– Nu se poate, raspunse un slujitor.
– Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga cellalt fat, cotind îndaratnic pe slujitori în dreapta si în stânga.
Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o îmbulzeala si o larma înaintea usii, încât rasuna curtea.
– Ce e acolo, afara? întreba împaratul mânios. Fetii se detera pasnici când auzira vorbele tatalui lor.
– Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împaratul.
– Cu puterea? Cine sa intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga împaratul într-o rasuflare.
– Nu stiu, înaltate împarate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de leu, încât au strabatut prin strajuirea de la poarta, si acuma ne dau noua de lucru! S-apoi, de îndaratnici ce sunt, nici caciulile nu si le iau din cap.
Împaratul se rosi de mânie.
– Scoateti-i afara, striga el, înhatati-i cu câinii!
– Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plângând de asprimea vorbelor ce auzira, si pornira în jos pe trepte.
Când erau sa iasa pe poarta, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.
– A zis împaratul sa veniti, ca împarateasa vrea sa va vada! Baietii se gândira putin, apoi se întoarsera, suira treptele si intrara la împaratul cu caciulile în cap.
Era o masa plina, lunga si lata, iar pe lânga masa toti oaspetii împaratesti, în capul mesei împaratul si lânga dânsul împarateasa, sezând pe douasprezece perini de matase.
Când baietii intrara, cazu una dintre perinele pe care sedea împarateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
– Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
– Acoperamântul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
– Ei bine! grai împaratul îmblânzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramâneti precum sunteti! Dar cine sunteti? de unde veniti? si ce voiti?
– Suntem doi feti gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta în doua, jumatate în pamânt si jumatate în cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale îndelungata si am grait cu suflarea vânturilor si am vorbit în limba fiarelor si am cântat cu valurile de apa, iar acuma, în grai de om, voim sa-ti cântam un cântec pe care-l cunosti fara ca sa stii!
De sub împarateasa a sarit a doua perina.
– Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.
– Ba nu, lasa-i sa cânte! raspunse împaratul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cântati, baieti!
Împarateasa tacu, iar fetii începura sa cânte povestea vietii lor. “A fost un împarat…” începura fetii; de sub împarateasa cazu a treia perina.
Când fetii povestira despre pornirea feciorului de împarat la bataie, de sub împarateasa cazura trei perini deodata.
Când fetii sfârsira cântecul, sub împarateasa nu mai era nici o perina, iar când ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele în frunte, oaspetii, curtenii si împaratul îsi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atâta stralucire.
Si s-a facut apoi precum de la început a fost sa fie. Laptita fu pusa în cap de masa lânga sotul ei; fata vitregei ramase cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gând rau o legara de coada unei iepe nebune si înconjurara tara de sapte ori cu ea, încât lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine începe cu rau, cu rau sfârseste.