Ileana cea sireata
A fost odinioara un împarat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tânara, Ileana, atâta de frumoasa încât si Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea ei.
Într-o zi împaratul primi carte si veste de la vecinul sau împarat mare si puternic, cum ca, iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dânsul pentru o mare pricina împarateasca. Împaratul se puse la sfat cu batrânii tarii si, când vazura cum ca nu e încotro, porunci voinicilor sa încalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca si sa fie.
Mai înainte de a încaleca si el însusi, împaratul chema pe fiicele sale la sine, le grai vorbe blânde si parintesti si dete apoi la fiecare câte o floare frumoasa, câte o pasarica vesela si câte un mar fraged.
– A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va întrista si al carei mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai împaratul cel întelept.
Încaleca apoi pe cal, zise “sanatate buna” si porni cu voinicii sai în calea cea mare.
Când cei trei feciori ai împaratului vecin primira vestea ca împaratul a pornit în cale si ca s-a departat de acasa, ei se întelesera între sine si încalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de împarat sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca împaratului suparare. Cel mai batrân dintre feciori, voinic si viteaz si frumos merse înainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie.
Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe sub ziduri fara ca vreuna din fete sa se fi aratat la fereastra. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu rabdarea, îsi întari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împarat.
– Ce e? cine e? si ce vrea? întreba fata trezita din somnul cel mai dulce.
– Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. Voinic împaratesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastra.
Fata cea de împarat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas întelept:
– Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si spini sa-ti ramâna pe urma.
Peste trei zile si trei nopti, feciorul de împarat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de împarat se apropie de fereastra si grai cu glas blând:
– Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramâna pe urma.
Înca trei zile si trei nopti stete feciorul de împarat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adica dupa ce au trecut de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti el îsi netezi parul si batu, acum de-a treia oara la fereastra.
– Ce e? cine e? si ce voieste? întreba fata de împarat, acuma mai rastit decât în celelalte rânduri.
– Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale.
Fata de împarat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit:
– Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine.
– Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de împarat. Sa-mi dai însa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara.
Si nici n-a zis bine pâna ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa.
– Sa n-ai parte de altul! zise fata de împarat stergându-se pe buze cu mâneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma.
Feciorul de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni în cale.
Dupa ce feciorul cel mijlociu stete de noua ori câte noua zile si de noua ori câte noua nopti la fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei – ea deschise fereastra si îi grai cu glas dragastos:
– Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: sa mergi însa la sora mea cea mai tânara si numai dupa aceea vino la mine.
– Am sa trimit pe frate-meu cel mai tânar grai feciorul de împarat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise pâna ce si fura un sarut.
– Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi în calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma.
Feciorul cel de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni cel mai tânar fecior de împarat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastra si, cum sta ea îl vazu si-i grai cu glas vesel:
– Cel voinic frumos cu fata de împarat, ce cale ti-ai ales de mâni asa de înfocat?
Când feciorul de împarat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc:
– Am pornit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i încredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc în cale sa privesc la tine, în raza fetei tale, si sa-ti zic o vorba si sa-ti fur o vorba.
Ileana îi raspunse cu întelepciune:
– De ti-ar fi naravul cum îti este vorba, de ti-ar fi sufletul cum îti este fata, mândre si frumoase, blânde si dragastoase, te-as chema în casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta.
Feciorul de împarat sari de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc:
– Ca-mi este naravul cum îmi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum îmi vezi fata: lasa-ma în casa, pune-ma la masa si din zori în seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pâna ce si sari pe fereastra si peste fereastra în casa si în casa la masa, si la masa tocmai în frunte, unde sedea împaratul când era mire.
-Ei! Stai! grai Ileana. Sa vad mai înainte: esti ce-ar fi sa fii? Si numai dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa începem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir?
– Ba! grai feciorul de împarat.
– Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face ca sa cânte liliacul în glas frumos?
– Ba! grai feciorul cel de împarat.
– Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba lupului?
– Pot! grai feciorul de împarat.
– El sa fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa.
Feciorul de împarat se aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza înca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot în pivnita cea adânca în care era ascunsa comoara împaratului.
Acuma Ileana începu sa strige: “primejdie”, si când se adunara toti argatii ca sa vada ce e si pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva în pivnita ca sa fure comoara împaratului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara în pivnita si aflara pe feciorul cel de împarat si cu rusine Îl scoasera la judecata.
Ileana spuse judecata:
– Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si când vor ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea câte un sarutat.
Asa s-a poruncit, asa s-a întâmplat.
Când feciorul cel de împarat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata întâmplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de împarat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea împaratului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fata de împarat primi cuvântul feciorilor de împarat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca ea, numai asa se va putea însanatosi, daca Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împarat.
Ileana, de dragul surori sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei feciori de împarat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca.
Sosind la curte, Ileana intra în ruptul sufletului în curtea împarateasca si grai catre bucatarul cel mare:
– Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga împaratul? Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina!
Bucatarul îsi lua picioarele pe umeri si se departa – ca si la porunca împarateasca adica. Ileana ramase singura în cuhne, îsi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale.
Dupa ce feciorii de împarat întelesera si despre asta batjocura, ei se suparara înca mai tare decât ce-au fost pâna acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca numai asa se va însanatosi, daca va gusta din vinul ce se afla în pivnitele feciorilor de împarat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga – si sa vina. Sosind la curte, ea intra în ruptul sufletului în pivnita si grai catre pivnicerul cel mare:
– Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga împarateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce pricina!
Pivnicerul îsi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca împaratesei adica. Ileana îsi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa.
Feciorii de împarat trimisera acuma d-a treia oara veste la cele doua fete de împarat ca ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o înca. Fetele de împarat se facura acuma amândoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si îi spusera ca ele numai atunci se vor însanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împarat.
– Dragi surorile mele – grai Ileana catre ele – pentru voi ma duc si în foc, si în apa; cu atâta mai bucuroasa la voinicii cei împaratesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte.
Dupa ce-a înteles feciorul de împarat cel mai tânar cum ca Ileana are sa vina la el în gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete în gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete în pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse în pamânt, pe sub marul cel cu poame de aur; le ascunse asa, ca numai vârful ascutit sa iasa din pamânt. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse într-un tufis, asteptând sosirea Ilenei.
Ileana sosi la poarta gradinii si când ea vazu leii cei mari ce stau paza la intrare, le arunca câte o bucatica de carne; leii începura a se bate, iar Ileana merse la mar, pasi încet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui în pom.
– Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de împarat acuma. Îmi pare bine ca te vad la casa mea.
– A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic împaratesc, si frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te în pom si-mi ajuta sa culeg mere pentru dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte.
Feciorul de împarat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca sa traga pe Ileana din pom între cutite.
– Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar înca mai buna si-mi da mâna de ma ajuta sa urc în pom!
“Rau e gândul tau – îsi gândi Ileana – dar parte sa ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridica pe trupina pâna la cracuri, îl lasa apoi ca sa cada între cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite spre pierzarea ei.
– Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gând.
Voinicul cel rau la suflet începu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete în pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave.
Ileana îsi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se întoarse dupa aceea la curtea împaratului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare.
Feciorul cel de împarat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a dus însa mai înainte la vrajitoare si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, sa mearga în locul vrajitoarei. Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea împaratului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti în muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa înveleasca în ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de împarat se facura înca mai strasnice, durerile lui înca mai nesufente. Când el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai înainte de-a muri, sa-si usureze sufletul si sa se împartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, îi dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea în locul lui. Asa ajunse Ileana ca popa la curtea împaratului.
Când Ileana ajunse la patul feciorului de împarat, el era pe pragul mortii; nu mai erau în el decât trei rasuflari.
– Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gândeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba?
– Ba! pe nimeni! grai feciorul de împarat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tânara a împaratului vecin si o urasc cu dor si dragoste, vorbi mai departe feciorul de împarat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma însanatosesc, ma duc s-o petesc la împaratul, si daca n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege!
Ileana asculta aceste vorbe, zise înca si ea putine si apoi merse acasa. Aici întelese ca surorile ei plâng si se vaieta pentru ca au simtit ca împaratul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare.
– Bucurie s-aveti, le zise Ileana când auzi ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa întreg si sanatos.
– Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru.
Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casa si afla ca floarea e înca aburita de roua, ca pasarea e flamânda si ca marul numai nu zice “manânca-ma, surioara”. Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel fraged. Asa astepta sosirea împaratului celui aspru la porunca.
Împaratul, îndata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o întreba de floare, de pasarica si de mar. Ea îi arata numai floarea; si asta era însa pe jumatate vestejita. Împaratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era însa pe jumatate întristata, împaratul iarasi nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa cea mai mica, la Ileana cea înteleapta.
Când împaratul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manânce cu ochii de frumos ce era.
– Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? întreba el pe Ileana.
Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela.
– Mare sa cresti, fata mea! grai împaratul, acum vad ca ti-ai pazit credinta.
De la Ileana împaratul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le întreba de cele trei lucruri ce le-a încredintat, ele îsi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era proaspat, fraged, rumen si îmbietor la fata.
Când împaratul o vazu aceasta, el întelese toata treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le îngroape pân’ la sânisori în pamânt si asa sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei împaratesei, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa vorba buna si împarateasca facu cu ea, zicându-i:
– Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta.
Dupa ce feciorul cel mai tânar al împaratului vecin s-a însanatosit, el încaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Împaratul cel batrân, tata Ilenei, îi zise cu vorba parinteasca, când el îsi spuse gândul care l-a facut sa porneasca în cale:
– Fatul meu, voinice, mergi si întreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie.
Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci împaratul pricepu toata treaba si grai:
– Dragi copiii mei, bag seama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine!
Multa vreme n-a trecut pâna ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în septe tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gândul cel rau al feciorului de împarat: ea stia ca în cea dintâi noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de zahar tocmai atât de mare cum era ea însasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei… si când papusa fu gatita, ea o ascunse în patul în care ea avea sa se culce în acea noapte.
Sara, când cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împarat grai catre mireasa lui:
– Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin îndata.
Iesi dupa aceea din casa.
Ileana nu se gândi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar în locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.
Ileana nici nu se ascunsese bine, pâna ce feciorul cel de împarat si intra în casa cu o sabie ascutita în mâna.
– Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine în pivnita?
– Eu! grai Ileana de sub perdea.
Feciorul de împarat dete o data cu sabia peste sânisorii papusii.
– Tu m-ai scos cu batjocura din tara? întreba el de-a doua oara.
– Eu! grai Ileana.
Feciorul de împarat dete peste fata.
– Tu mi-ai varsat mâncarile? întreba feciorul de împarat de-a treia oara.
– Eu! grai Ileana.
Feciorul de împarat dete cu spada de sus în jos.
– Tu mi-ai varsat vinul? întreba feciorul de împarat de-a patra oara.
– Eu! grai Ileana.
Feciorul de împarat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana începu a rasufla aburi de moarte.
– Tu m-ai aruncat în cutite? întreba feciorul de împarat de-a cincea oara, si mai în urma.
– Eu! grai Ileana.
Feciorul de împarat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi sa dea în toate partile, si crucis, si curmezis, si în lung, si în lat, sa dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacramile pârau. Când se apropiara zorile de ziua, el începu sa plânga din toata inima. O data îi sari o bucatica de zahar în gura.
– Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plângând înca mai tare.
– Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci înainte.
Feciorul de împarat stete împietrit de bucurie când vazu pe Ileana întreaga si sanatoasa. El o cuprinse în brate, si de aci înainte traira multi ani fericiti si împaratira peste tara cu pace si cu noroc.