Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdătoriu şi tăcut, şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luase a-i zice „Ionică cel prost, Ionică cel prost” şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că este o vorbă că: „dracul în curu prostului zace”.
In satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai ţanţoşi – tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţia cu mine nu împărţea, sermanul! El şi la crâşmă, şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un puiu de bogdaprosti, se făcea Tănasă şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi când îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea în gândul său că „tot bine este” -. Asta era vorba lui Ionică. Iară când nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnia şi el tăcea molcum – cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.
V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s mulţi, fete sunt şi mai multe; asta-i de când lumea; si tinere si bătrâne, si frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe – de toată mâna.
Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum aşteaptă porcul ziua de Ignat… Vorba ceea: „Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată la gâtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă…). Şi apoi ştiţi că este o vorbă că: „tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte peticul”. Ş-apoi când mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.
Dar să venim la vorba noastră, între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile a Mărgăoae care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai fru¬moasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.
Dar par’că văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popă molfăind un potlog de cioric în postul cel mare, chiar în sfântul oltariu. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul având ciudă pe popă, i-a dat pe bete. Şi apoi ferească D-zeu sfântul să nu te afle oamenii măcar cu cât îi negru subt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţa de cioric. Anapoda mai sunt şi oamenii; când văd că ochii…, par’că dracul li spune.
Acum să venim iar la vorba noastră de unde am lăsat.
După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătând din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor s-au adunat şi ei acum cu toţii la crâşmă şi s-au aşternut pe băute o săptămână în¬treagă; parcă nici nu li păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de ţesălat şi câte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, când vre omul să le facă.
Ionică cel prost, cât ici cât cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crâşmă, a strigat la crâşmăreasă să-i aducă o sângeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungheriu, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţiea de coadă au început a-şi vărsa inima unul cătră altul, cum îi omul când prinde şi el sermanul oleacă de chef.
Unul zicea: „Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţă de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sân arzuliu, aşa ochişori negri şi scânteetori, şi aşa sprâncene
încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai da ochii a vede! Şiretul cela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc…
Altul zicea: Mă! eu aş da o păreche de boi, cei mai frumoşi numai să mă lase s-o pup odată cole, cum ştiu eu…
Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine numai să mă lase să-i pun mâna la ţâţe oleacă…
– Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – dar eu, măi pulică, m-aş da rob la turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sânul ei cel arzuliu, vorba lui Tălpan.
– Bine ţ-ar mai fi, zise atunci un holteiu tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dânsa, când era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un feteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă câte-un paiu, scobiţi-vă printre dinţi şi vă clătiţi gura cu câte-oleacă de vin: v-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucăţica ei şi degeaba vorbă.
Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpâni să tacă, ci s-a sculat iute de unde sădea, a lăsat şi frică şi tot la o parte, şi s-a dus drept între dânşii, zicând: – Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sunt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sunteţi voi de-o mie de ori decât mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sunteţi aşa de ţâfnoşi… Ce-mi daţi, voi, măi şi s-o ferchezuesc eu pe Catrina, de faţă cu bărbatu-său, chiar acum dacă vreţii? Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vultani asupra lui Ionică, zicând:- Ce-ai zis tu măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi mintea.
– Ia luaţi-l, măi, de cap zice unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea.
– Da ia daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întâi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?
– Ia, una de nouă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechiu, nu vă cer mai mult.
– Iaca una de nouă lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să vedem
şi-aist păcat.
– Fie ş-aşa, zice Ionică. Acum haideţi câţiva cu mine şi vă puneţi de pândă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă, ca să vârâţi omul în prepus, c-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunosc cu câinii, dar voi luaţi pane muetă în rachiu, de
i-ţi îngăima până oi face eu treaba…
Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică, şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid şi portiţa binişor şi intră în ogradă fără să zăpsească cânii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă în sat… Dar cu atâta mai bine.
Flăcăii cei patru se pun la pândă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigând: – Băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti?
Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: – Bădica, bădica! ia scoală că nu ştiu cine bate la usă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?
– Eu, băică Vasile.
– Cine, eu?
– Eu, Ionică cel prost.
– Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să spării oamenii din somn la vremea asta. Dar ce cauţi pe la noi tocmai acum, în puterea nopţii, mă Ionică, zice Vasile, căscând.
– Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oiu spune eu ce caut; nu mă lăsa că la d-ta mi-i toată nădejdea…
Vasile, cum aude asta, dă drumul lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amândoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecându-se de prag pe-ntuneric.
– Dă ce-i, măi Ionică, zise Vasile, aprinzând opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?
– Of! băică Vasile, of! ba mai rău decât turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzându-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, ş-o vre numaidecât să mă dee la oaste. Vornicul, paşnicul şi alţi câţiva câneri, cât pe ce erau să pue mâna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dânşii ca dintre câni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă până la d-ta. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai daca-i vre să mă dai şi d-ta băică Vasile!
– Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fi asa de fricos, că doar nu-i tara-n pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i paşnic, şi tata-i vătăman; ce dracul; oiu pute eu să fac ceva pe sub mânică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, când oiu ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.
– D’apoi mai încape vorbă, baică Vasile? Numai mult stau şi eu de mă mier, ce dracu’ au aiştea cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc până la atâta; parcă le-am mâncat capul…
– Las’, măi Ionică, nu te mai îngriji atâta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cuiu! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. S-or fi pus şi ei cu ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo până colo şi n-ai nici un căpătâiu. Ia însoară-te şi tu, şi atunci ai scăpat de oaste; n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporâm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă vară.
– Mai aşa? Nunta-i gata, numai de-ar vrea fata, zise Catrina sughiţând.
– Da’ ce-a mai căuta şi ea, zise Vasile, că doar n-o să umple borş în vaşca ceea a ei…
– Ia amu ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflat – măcar că leorbăiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoiu de fete până acum.
– Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba, zeu, încă nu-i ea de nasul lui…
Parcă cine ştii cine-i ea ca să-i rupă cineva mânecile până pe-acolo. Ştiu că n-o fi aşteptând s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul…
– Da’ ce-i mai ai grija atâta, zice Catrina, mânca-i-ai ceea… să-i mănânci! (Să mă ierte Ionică de vorba cea proastă…).
Ionică, nu-i vorbă, avea bun spri¬jin în Vasile, dar în Catrina şi mai bun, pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tacă lui Vasile şi la al Catrinei. Cu Catrina
scărmănase Ionică lână şi făcuse caere; cu Catrina scosese cânipa din topitoare. Povestea cântecului: „A zis lelea că mi-a da / Când s-a coace cânipa / Ş-aduce-o la topitoare / Şi mi-a da dintre picioare!”
Cu Catrina depanase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe râşchitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile:.. în sfârşit ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt de pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa în şagă câte-oleaci iadecălea Ionică dăduse peste Catrina. Norocul lui Vasile, ca să nu se mai trudească şi el atâta a face începutul…
– Ce zici, măi Ionică, să iau treaba pe mânecă? Te hotărăşti să te însori?
– Apoi dă, bădica Vasile, zice Ionică scărpinându-se în cap: D-tale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce-am să fac cu femeea?
– A… ra!, mă Ionică, prost mai eşti! D’apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mâna unde-i lâna, cum am pus eu la Catrina… (apucând-o tocmai de colo…).
– Doamne, bădica, doamne, tare mai eşti şi d-ta nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri de faţă cu oameni streini în casă.
– Da’ ia las’, măi Catrină, las’, nu te mai marghioli şi tu atâta, că doar Ionică-i de-a noştri…
– Ei, cum ţ-ai mai luat de samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce ai să faci cu nevasta, când te-i însura? S-o dai pe mâna mea, măi, că de asta, slavă Domnului, nu-i supărare…
– D’apoi d-tale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să-nvăţ, că am rămas de mic copil sărac de părinţi…
– Apoi dar tot bine zic oamenii că eşti prost, măi Ionică. Hai! ce-mi dai tu mie să te-nvăţ eu?
– D’apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăciea mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu!
– Bună-i ş-aceea, măi Ionică, dacă n-ai mai mult, ad-o-ncoa, măi băete, şi să te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei, că dacă nu-i pulă / casa nu-i sătulă.
Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să dea D-zeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei: – Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, şi ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să se înveţe a face şi el…
– Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de ruşine, asta încă-i una; parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbâtii de faţă cu oamenii? Strânge-ţi minţile acasă, zăludule!
– Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca cea de noauă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odat-o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: – Apropie-te, măi Ionică, şi deschide-ţi ochii în patru de uită, ca să înveţi şi tu… Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergeau petecele…
Catrina văzând şi ea pe bărbatu-seu că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mâţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la câinii cei turbaţi!
– Ei, măi Ionică, zise Vasile cu limba scoasă-afară şi gâfâind, după ce s-a mântuit, nici acum nu te-ai dumirit, ce-ai să faci cu nevasta după ce te-ai însura?
– Doamne, băică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut D-stră.
– Ptiu, măi! da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre atâta chiţibuş în bostan, după cât ţi-am arătat eu? Se vede lucru că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit numai aşa un boţ cu ochi şi fără nici oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! -I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat ş-apoi te vedeam eu ce făceai, când îţi vin haghiţele…
Catrina auzind asta se marghiolea şi se prefăcea mânioasă, şezând cu mâna la ochi şi zicând: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mânca-l-ar jigul să-l mănânce, că numai el ne-a stricat somnul cu oastea ceea a lui, vedea-l-aş rădăvoiu să-l văd!
– Doamne, măi Catrină, cum îl mai blăstămi şi curat degeaba; da unde era să se ducă şi el săracul, dacă n-are pe nimene… Ei, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, când a fi să fie?
-Tae-mi capul, băică, nu ţ-am spus?
-Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie mai eşti! Nu ştiu zeu, dacă te-ar prinde şi la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău.
– Ia ar face şi el mămăligi la ceilalţi zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de altă nici nu-i bun, cred eu…
– Ia lasă-l fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atâta, că-l vezi câtu-i de năcăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac eu cu dânsul?
– Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap.
– Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate c-a pute şi el odată băga în cap… Că, zeu, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dânsul, că încă n-am văzut aşa tigoare de om de când îs eu.
– Ia las’ băică Vasile, zice Ionică, numai năcăji degeaba pe lelica Catrina, că văd eu bine că n-am să mai învăţ câtu-i lumea şi pământul…
– Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea până nu-i învăţa în astă noapte, ferească D-zeu! Că am de gând numaidecât să te-nsor şi să fii de casa noastră.
– Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole cum îi ştii tu mai bine; nu mai fi asa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri, şi ca mâne-pomâne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea vroia să se aşeze, cum umbla cu şopârcăeala. Da povestea ţiganului: „Şopârcai cu cine şopârcai, însă cu Ivan, nu şopârcai”.
Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte, că ia pe Catrina lui cam pe nepusă masă, o aşază cole frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să iee sama şi să bage în cap, că-l mănâncă mama dracului.
Şi cum se mântue, Vasile întrebă: – Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acuma că n-ai învăţat?
– Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de d-ta să-ţi spun drept; dar zic zeu că n-am putut învăţa de fel.
– Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolândă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gâtul nu altceva, tihăitule şi punihosule!
– Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată că poate… atunci s-a deschide mai bine la cap…
– Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură. Nebun eşti? Ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar
n-am mâncat mătrăgună? Alei! nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femei mă crezi tu pe mine?
– Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, futu-l n-a să ţ-o mănânce din loc.
Ş-odată, c-o mână trânteşte pe Catrina pe pat, iar cu cealaltă apucă pe Ionică de cămăşoiu, şi-l trage peste dânsa, cu deasila!
Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă, şi povestea cântecului: „Scoase-o vână cât o mână, / Bortelită-n căpăţână / Strunjită la rădăcină; / Şi cum o puse, / Cum se duse / Parcă fu, pustiea,unsă…”
Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştiea el mai de mult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… când tăiau de cucută şi de soc şi le destupau cu huludeţul…
Catrina la început ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot laoparte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:
– Stai, cumătră, nu vâşca / Că de pulă nu-i scăpa. /
– Nici eu nu vreau ca să scap / Că mi-i a fute de crap!
– Valeu, bădica, m-au ajuns toc¬mai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin…
– Ia, aşa, zice Vasile: cu prostul ţi-i în cârd; cât nu ştie cică, nu ştie, d-apoi şi când începe a învăţa, dă de tocmală…
– Incet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dânsa, mormolocule!
– Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti acum că par’că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa, de par’ca se frigea. Ionică cel prost, sireicanul, era: „Ciobănaş de la mânzări / Cu puia cu trei spinări / Face prin pizdă cărări…
Un flăcău din cei care pândiau după casă, mişcat până la rărunchi începu atunci a cânta încetişor,
zicând: ”Dă-i, dă-i, dă-i Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân’ ce-a plăti 9 lei
Fata popii lui Cioric / Betejită-i la buric
Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i dă-i!
Pân’ ce-a plăti 9 lei
Mulţumesc lui D-zeu / Că n-am betejit-o eu! idem
Ş-a betejit-o Irimiea / Că i-e mare măciuliea! idem
Şi mai dă-i şi iară dă-i / Pân’ ce-a plăti 9 lei!
Iară ceilalţi flăcăi când au mai văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina, şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimica ş-au pus mânile-n cap şi crăpau de ciudă.
Ş-odată-au şi-nceput a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dee pe Ionică de gol. Ionică atunci pe loc a înţeles vicleşugul lor ş-odată a început şi el a striga: Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi cânerii, ş-aici m-au nimerit. Au venit după mine ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine şi de mine! ce-am să mă fac?
– Da nu te spăimănta aşa, măi Ionică! Niboisa, fricosule, că doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată şi pune mâna pe pistoale şi sloboade vreo două trei pe fereastră afară de s-a stâns şi opaiţu de pe prichiciu ş-a sărit şi inima din Catrina, de frică.
Atunci flăcăii, na! pe ici li-i drumul. S-au împrăştiet toţi ca puii cei de potârniche, luând-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iarăşi s-au întrolocat şi iar au început a cânta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi-a Catrinei, ţiind tot o fugă până la crâşmă şi ducând vestea celorlalţi ruseşte, nu te spăriea despre ceea ce au văzut. Iar Vasile după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nimic pe afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis ca să se ducă întins la Teodosiica din deal si să-i spună că l-a trămis el, şi pentru ce anume l-a trămis.
Ionică, însă, care nu avea grija Teodosiicăi şi a fetei sale Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crâşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee rămăşagul împreună cu dânşii şi să li dee acum în obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.
Şi de-atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca până atunci.
Iară lui Vasile peste câteva zile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l râdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecât să-şi iee tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot de răul crăncălăilor.
Şi iac-aşa oameni buni şi boieri D-voastră, am găsit eu cu cale, că de cât oiu vorbi mascarale, mai bine de-aestea…
Şi cine-a zice de-aestea mascarale să aibă în pungă multe, multe parale!
Iară cine-a zice că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte-n casă!
Scrisă de Ion-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicată caracudei din Junimea îmbătrânită în zilele rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.