CODUL LUI DA VINCI de Dan Brown- carte pdf

• Dan Brown
  CODUL LUI DA VINCI

  Date

  Le Prieuré de Sion – societate secretă fondată în 1099 – este o organizaţie reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii Naţionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menţionate numele unor membri ai acestei organizaţii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo şi Leonardo da Vinci.

  Opus Dei este o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stârnit de curând controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor şi cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de “mortificare corporala”. În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Naţional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York.
  Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sunt reale.

  Prolog

  Muzeul Luvru, Paris
  22.46

  Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bătrânul de şaptezeci şi şase de ani trase de ea până ce o desprinse de pe perete şi se prăbuşi cu pânza la piept.
  După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să ţiuie.
  Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-şi recapete suflul şi să decidă ce are de făcut în continuare. “Sunt încă în viaţă.” Se trase într-o parte de sub pânză şi privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.
  O voce răsună, cutremurător de aproape:
  – Nu mişca!
  În patru labe, custodele încremeni. Uşor, cu mişcări lente, îşi întoarse capul.

  La nici cinci metri distanţă, dincolo de poarta închisă, atacatorul – care avea o constituţie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt şi lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, şi părul rar, alb şi el. Ochii lui aveau irisul roz şi pupila roşie-vineţie. Albinosul scoase un pistol din buzunar şi, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode.
  – N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de iden¬tificat. Acum, spune-mi unde e!
  – Ţi-am spus deja, bâigui bătrânul şi îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeşti!
  – Minţi!
  Omul îl privea fără să i se clintească un muşchi măcar; singura licărire de viaţă părea a fi sclipirea din ochii lui roşii.
  – Tu şi confraţii tăi aveţi ceva ce nu vă aparţine, adăugă.
  Custodele simţi cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
  “Cum e posibil să ştie asta?”
  – Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, şi te las în viaţă.
  Albinosul îşi îndreptă arma spre ţeasta bătrânului:
  – E un secret pentru care merită să mori?
  Saunière abia mai putea respira.
  Matahala îşi lăsă puţin capul pe umăr, privind în lungul ţevii, gata să tragă.
  Custodele îşi ridică mâinile în semn de apărare:
  – Aşteaptă… şopti el. Îţi voi spune tot ce vrei să ştii.
  Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atâtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult… şi pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.
  Când isprăvi de vorbit, atacatorul său zâmbi încântat.
  – Da. Este exact ceea ce mi-au spus şi ceilalţi.
  Saunière încremeni. Ceilalţi?
  – I-am găsit şi pe ei, rânji Albinosul. Pe toţi trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei.
  “Nu se poate!” Adevărata identitate a custodelui, ca şi identităţile celor trei seneşali, era aproape la fel de sfântă ca şi secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière îşi dădu seama că, respectând procedura strictă, seneşalii îi serviseră individului aceeaşi minciuna înainte de a-şi găsi sfârşitul. Aşa cerea protocolul.
  Albinosul îşi aţinti din nou arma:
  – După ce vei muri, eu voi fi singurul care ştie adevărul.

  “Adevărul”. În aceeaşi fracţiune de secundă, Saunière îşi dădu seama cu oroare de realitate. “Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna.” Instinctiv, sări într-o parte, încercând să se adăpostească.
  Arma bubui şi custodele simţi o arsura atunci când glonţul îi pătrunse în stomac. Căzu cu faţa în jos… chircindu-se de durere. Cu mişcări încete, se rostogoli şi îşi privi atacatorul printre gratii.
  Pistolul era îndreptat spre capul său.
  Îşi închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul.
  Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei.
  Saunière deschise ochii.
  Albinosul îşi cercetă arma, aproape amuzat. Îşi duse mâna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se răzgândeşte şi privi calm spre abdomenul custodelui:
  – Eu mi-am terminat treaba aici.
  Bătrânul se uită în jos şi văzu gaura pe care o lăsase glonţul în pânza albă a cămăşii. Era înconjurată de un inel sângeriu, la câţiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonţul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele ştia ce moarte lentă şi cumplită îl aştepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.
  – Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru.

  Rămas singur acum, Jacques Saunière îşi îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar uşile nu aveau să se deschidă decât după cel puţin douăzeci de minute. Până atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea, spaima care îi strângea inima era cu mult mai rea şi mai puternică decât frica de moarte.
  “Trebuie să transmit secretul.”
  Ridicându-se cu greu în capul oaselor, gândul îi zbură spre cei trei confraţi ai săi, asasinaţi… la generaţiile dinaintea lor… la misiunea care le fusese încredinţată.
  “Un neîntrerupt lanţ al cunoaşterii.”
  Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauţiilor… în ciuda tuturor masurilor de prevedere… Jacques Saunière rămăsese unica verigă în viaţă, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată.
  Deşi tremura, izbuti să se ridice în picioare.
  “Trebuie să găsesc o cale…”

  Era închis în Marea Galerie şi în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda ştafeta. Saunière privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cu¬noscute tablouri din lume păreau să-i surâdă, asemenea unor vechi şi dragi prieteni.
  Crispându-se de durere, îşi adună forţele şi se strădui să-şi limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite – ştia bine acest lucru – fiecare secundă care-i mai rămăsese din viaţă

• January 4, 2018 at 10:20 am#380

  
  Elia

  Keymaster

  Offline

  Topics: 1417

  Replies: 911

  Been thanked: 29 times

  Capitolul 1

  Robert Langdon se trezi cu greu.
  În întunericul din cameră suna un telefon – un sunet subţire, nefamiliar. Bâjbâi pe noptieră şi aprinse veioza. Îşi miji ochii şi privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce şi un pat uriaş din mahon, cu baldachin.
  – “Unde mama naibii sunt?!”
  Pe halatul de baie, agăţat de unul dintre stâlpii patului, erau brodate trei cuvinte: “HOTEL RITZ, PARIS”.
  Încet, ceaţa începea să se risipească.
  Ridica receptorul: – Alo?
  – Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit!
  Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dor¬mise decât o oră, dar se simţea de parcă trecuse deja în lumea drepţilor.
  – Vă sun de la Recepţie, monsieur. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar aveţi un oaspete. Insistă că este vorba despre o problemă urgentă.
  Încă nu reuşise să-şi revină de-a binelea. “Un oaspete?” Privirea îi căzu pe un fluturaş mototolit care se afla la capătul patului:

  “UNIVERSITATEA AMERICANĂ DIN PARIS are plăcerea de a vă oferi O SEARĂ CU ROBERT LANGDON, PROFESOR DE SIMBOLISTICĂ RELIGIOASĂ,
  HARVARD UNIVERSITY”.

  Langdon mormăi ceva inteligibil. Conferinţa din seara asta – o prezentare însoţită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres – atinsese, probabil, câteva puncte sensibile în rândul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise şi voia să înceapă acum o dispută.
  – Regret, spuse în receptor, dar sunt foarte obosit şi…
  – Mais, monsieur, insistă recepţionerul, coborându-şi vocea până la nivelul unei şoapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă!

  Langdon nu se îndoia câtuşi de puţin. Cărţile lui despre pictura şi simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican şi puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, şirul pretinşilor istorici şi al specialiştilor autodeclaraţi care-i băteau la uşă părea a nu se mai sfârşi.
  – Dacă sunteţi amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notaţi dumneavoastră numele şi numărul de telefon al respectivului domn şi comunicaţi-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marţi! Vă mulţumesc!
  Şi închise, înainte ca recepţionerul să mai apuce să spună ceva.
  Ridicându-se în capul oaselor, se încruntă la broşura informativă destinată clienţilor, pe a cărei copertă scria mare: “DORMIŢI CA UN PRUNC ÎN ORAŞUL LUMINILOR. RELAXAŢI-VĂ LA RITZ, ÎN PARIS”. Îşi întoarse capul şi privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut – ridat şi obosit.
  “Chiar ai nevoie de o vacanţă, Robert!”
  Anul care trecuse îşi lăsase puternic amprenta asupra lui şi imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţă la mijloc era acoperit de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. Deşi colegele lui susţineau că firele argintii nu făceau decât să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia…
  “Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine…!”

  Luna trecută, spre iritarea lui, publicaţia îl situase în rândul celor mai interesante zece personalităţi ale oraşului – o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în ţinta ironiilor şi înţepăturilor din partea colegilor de la Harvard. În seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat şi readus în actualitate pentru a-i bântui seminarul.
  – Doamnelor şi domnilor, rostise moderatoarea în faţa publicului care umpluse până la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universităţii Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a numeroase cărţi, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati şi Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase – şi nu exagerez deloc spunând acest lucru; mulţi dintre dumneavoastră stu¬diaţi la orele de curs după manualele sale.
  Studenţii din public încuviinţaseră entuziaşti.
  – Mă gândisem ca în această seară să-l prezint inspirându-mă din impresionanta sa autobiografie. Însă, continuase moderatoarea aruncându-i o privire jucăuşă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraţie mult mai… interesantă, dacă-i pot spune aşa.
  Şi scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
  Langdon se crispase. “De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?”
  Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu ştiuse cum să se afunde mai adânc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul râdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească.
  – Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobişnuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalităţi. Ce ziceţi, doriţi să aflaţi şi alte amănunte?
  Publicul aplaudase.
  “S-o oprească cineva!” se rugase el atunci când femeia începuse să citească din nou.
  “– Deşi profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseţe mai puţin izbitoare decât unii dintre laureaţii noştri mai tineri, acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestanţa îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi».”
  Sala izbucnise în râsete.
  Langdon se silise să afişeze un zâmbet stânjenit. Ştia ce urmează – o frază ridicolă despre “Harrison Ford în sacou Harris” – şi, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăşi în siguranţă sacoul respectiv şi puloverul pe gât marca Burberry, se hotărâse că trebuie să treacă la acţiune:
  – Mulţumesc, Monique, îi spusese el şi, ridicându-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunţat pentru ficţiune.

  Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adâncul pieptului: – Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aşteaptă!
  Oamenii izbucniseră din nou în râs.
  – Ei bine, prieteni, după cum ştiţi, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor…
  Ţârâitul subţire al telefonului se auzi iarăşi în întuneric. Scrâşnind un “de necrezut” printre dinţi, Langdon ridică receptorul: – Da?
  Aşa cum bănuise, era tot recepţionerul: – Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaţi. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviinţă că e bine vă anunţ.
  Profesorul se trezise de-a binelea:
  – Aţi trimis pe cineva spre camera mea?!
  – Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang… nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină.
  – Dar cine este omul acesta?
  Recepţionerul închisese însă. Aproape în aceeaşi clipă, în uşă se auzi o bătaie nerăbdătoare. Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Îşi trase halatul de baie pe umeri şi se apropie de uşă.
  – Cine e?
  – Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
  Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur şi autoritar.
  – Sunt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
  “Poliţia Judiciară?!” Langdon rămase o clipă tăcut; ştia că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite.

  Fără a ridica lanţul de siguranţă, întredeschise uşa doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust şi palid. Bărbatul părea extrem de slab şi purta oficiala uniformă albastră: – Pot să intru?
  Langdon ezită, simţindu-se nesigur sub privirile şterse ale celuilalt: – Despre ce este vorba?
  – Mon capitaine are nevoie de experienţa dumneavoastră profesională într-o problemă personală.
  – Acum? bâigui profesorul. E trecut de miezul nopţii!
  – Greşesc dacă spun că în această seară aveaţi programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru?
  Dintr-o dată, Langdon simţi o uşoară nelinişte. Avusese, într-adevăr, stabilită o întâlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Saunière nu îşi făcuse apariţia.
  – Nu, nu greşiţi. De unde ştiţi dumneavoastră acest lucru?
  – Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale!
  – Sper că nu s-a întâmplat nimic grav.
  Agentul oftă greu şi-i întinse prin uşă o fotografie.
  Când văzu imaginea, Langdon încremeni.
  – Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puţin de o oră. În interiorul Muzeului Luvru.
  Fără a-şi dezlipi ochi de la imagine, profesorul simţi cum repulsia iniţială i se transformă într-o bruscă revărsare de mânie: – Cine a făcut asta?!
  – Sperăm că dumneavoastră ne veţi ajuta să răspundem la această întrebare, ţinând seama de cunoştinţele pe care le aveţi în domeniul simbolisticii şi de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa.

  Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar şi cu teamă. Imaginea era cumplită şi extrem de bizară, deşi îi dădea impresia unui déjà-vu. Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, şi o solicitare similară. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, era cât pe ce să-şi piardă viaţa la Vatican. Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci şi totuşi, ceva anume, în acest sce-nariu, părea ciudat de familiar.
  Agentul se uită la ceas: – Mon capitaine ne aşteaptă, monsieur!
  Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-şi desprindă privirea de pe fotografie.
  – Simbolul de aici… şi modul în care trupul lui este atât de straniu…
  – Poziţionat? îi sugeră agentul.

  Langdon încuviinţă, înfiorat: – Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă aşa ceva!
  Agentul îl fixă încruntat: – Nu aţi înţeles, domnule Langdon. Ceea ce vedeţi în această fotografie… monsieur Saunière însuşi şi-a făcut asta.

descărcați cartea direct de aici...........