AnnaE
#0

DAN BROWN

SIMBOLUL PIERDUT

 

În 1991, un document a fost încuiat în seiful directorului CIA. Documentul se află şi astăzi acolo. Textul său criptic face referire la un antic portal şi la un loc necunoscut, subteran. Documentul conţine şi cuvintele: „Este îngropat acolo, undeva”.

Toate organizaţiile menţionate în acest roman există, inclusiv francmasonii, Colegiul Invizibil, Departamentul pentru Securitate, CSMS şi Institutul pentru Ştiinţe Noetice.

Toate ritualurile, informaţiile ştiinţifice, operele de artă şi monumentele la care se face referire în roman sunt reale.

            PROLOG.

            CASA TEMPLULUI.

            Secretul este să ştii cum să mori.

 Încă de la începuturile timpului, secretul a fost întotdeauna să ştii cum să mori.

            Iniţiatul de treizeci şi patru de ani privi în jos, spre craniul uman pe care îl ţinea în palme. Ţeasta, aidoma unui bol, era plină cu vin roşu ca sângele.

            „Bea, îşi spuse. Nu ai de ce să te temi.”

            Aşa cum cerea tradiţia, îşi începuse călătoria în veşmântul ritualic al ereticului medieval dus la eşafod, cu cămaşa larg deschisă sus, lăsând să i se vadă pieptul palid, cu pantalonii ridicaţi până la genunchi pe piciorul stâng şi mâneca dreaptă suflecată până la cot. În jurul gâtului îi atârna greu un laţ din sfoară – un „cablu de remorcă”, aşa cum îl numeau confraţii. Seara aceasta însă, la fel ca fraţii care îl priveau, era înveşmântat aidoma unui maestru.    Toţi cei care îl înconjurau purtau veşmintele de gală: şorţuri din piele de oaie, eşarfe şi mănuşi albe. La gât le atârnau giuvaierurile ceremoniale, ce scânteiau în lumina palidă, asemenea unor ochi fantomatici. Mulţi dintre cei prezenţi deţineau poziţii de putere în societate, însă iniţiatul ştia că titlurile lor lumeşti nu însemnau nimic între zidurile acestea. Aici, toţi erau egali, fraţi juraţi, uniţi printr­o legătură mistică.

            Trecându­şi privirile pe deasupra lor, iniţiatul se întrebă cine din exterior ar putea crede vreodată că toţi aceşti oameni se reunesc cu adevărat într­un singur loC. Şi mai cu seamă în acest loc. Încăperea avea aerul unui sanctuar din lumea antică.

            Adevărul însă era şi mai bizar.

            „Mă aflu la numai câteva străzi de Casă Albă.”

            Colosala construcţie situată la numărul 1733 pe Sixteenth Street NW în

Washington, D. C., era o copie a unui templu precreştin, templul regelui Mausol, mausoleul original. Locul în care eşti dus după moarte. Afară, la intrarea principală, doi sfincşi de câte şaptesprezece tone fiecare străjuiau uşile din bronz. Interiorul era un labirint de încăperi ritualice, săli, galerii închise, biblioteci şi chiar un zid gol pe dinăuntru, în care se aflau rămăşiţele trupeşti a doi oameni. Iniţiatului i se spusese că fiecare încăpere a acestei clădiri adăpostea un secret; el ştia însă că niciuna nu avea secrete mai mari decât uriaşa sală în care îngenunchease el acum, ţinând în palme craniul.

            Sala Templului.

            Încăperea era un cub perfect. Cavernos. Plafonul se afla la uluitoarea înălţime de treizeci de metri, susţinut de coloane monolitice din granit verde. O galerie etajată, cu scaune din lemn de nuc rusesc şi piele lucrată manual înconjura încăperea. Zidul vestic era dominat de un tron înalt de zece metri, în faţa căruia se afla o orgă mascată. Zidurile erau un veritabil caleidoscop de simboluri străvechi. Egiptene, iudaice, astronomice, alchimice şi altele, încă necunoscute.

            În seara aceasta, Sala Templului era iluminată de lumânări dispuse întrun aranjament precis. Strălucirea lor slabă era intensificată doar de razele palide ale lunii, care pătrundeau prin amplul oculus din plafon şi cădeau pe cel mai frapant obiect din încăpere: un enorm altar cioplit dintr­un bloc de marmură belgiană neagră lustruită, situat exact în centrul sălii pătrate.

            „Secretul este să ştii cum să mori”, îşi aminti iniţiatul.

            — E timpul, şopti un glas.

            Iniţiatul îşi îndreptă privirea spre distinsa siluetă înveşmântată în alb, din faţa lui. Maestrul Adorator Suprem. Omul, a cărui vârstă bătea spre şaizeci de ani, era o îndrăgită personalitate a vieţii americane, un bărbat robust şi extrem de bogat. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta un intelect viguros şi o viaţă marcată de putere.

            — Depune jurământul, îi spuse Maestrul Adorator, cu o voce moale aidoma fulgilor de zăpadă. Încheie­ţi călătoria!

            Drumul iniţiatului, la fel ca toate aceste călătorii, începuse de la primul grad. În noaptea aceea de demult, într­un ritual asemănător cu cel de azi, Maestrul Adorator îl legase la ochi cu o bandă de catifea, îi apăsase pe pieptul gol un pumnal ceremonial şi îl întrebase:

            — Declari cu toată seriozitatea, pe onoarea ta, neinfluenţat de scopuri mercenare sau altcum injuste, că liber şi de bunăvoie te oferi Candidat pentru misterele şi privilegiile acestei confrerii?

            — Declar, minţise iniţiatul.

— Atunci, acesta să fie un spin în conştiinţa ta, îl avertizase maestrul, iar moartea fulgerătoare să te lovească dacă vei trăda vreodată tainele ce îţi vor fi împărtăşite.

            La vremea aceea, iniţiatul nu simţise nici o teamă. „Niciodată nu va şti care e adevăratul meu scop aici.”

            În seara asta însă, în Sala Templului domnea un aer aproape palpabil de sinistră solemnitate, iar în minte îi reveniră avertismentele ce­i fuseseră date pe parcursul călătoriei, ameninţări cu teribile consecinţe care­l vor aştepta dacă va dezvălui cuiva secretele pe cale să le afle: Gâtul tăiat de la o ureche la alta. Limba smulsă din rădăcini. Măruntaiele scoase şi arse. Împrăştiate în cele patru zări. Inima smulsă şi dată jivinelor pădurii.

            — Frate, continuă maestrul, aşezând o mână pe umărul iniţiatului, rosteşte jurământul final.

            Îmbărbătându­se pentru această ultimă etapă a călătoriei, iniţiatul îşi mişcă uşor trupul musculos şi îşi îndreptă din nou atenţia spre craniul din palme. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu părea aproape negru. În încăpere se aşternuse o tăcere mormântală, iar el simţea asupră­i ochii tuturor, aşteptându­l să­şi rostească ultimul jurământ şi astfel să se alăture elitei lor.             „În seara asta, îşi spuse el, între zidurile de aici se petrece un lucru care nu s­a mai întâmplat niciodată, în întreaga istorie a confreriei. Nici măcar o dată, de secole.”

            Ştia că asta va fi scânteia. Şi că­i va conferi lui puteri incredibile. Energizat, trase aer în piept şi rosti cu glas tare aceleaşi cuvinte pe care nenumăraţi bărbaţi le rostiseră înaintea lui, în ţări de pe întreg cuprinsul lumii:         — Fie ca acest vin pe care îl beau acum să devină pentru mine otravă mortală. Dacă îmi voi încălca vreodată, cu intenţie sau cu bună ştiinţă, jurământul.

            Cuvintele lui reverberară în încăperea cavernoasă.

            Apoi se aşternu liniştea.

            Reprimându­şi un tremur al mâinilor, iniţiatul duse craniul la gură şi simţi osul atingându­i buzele. Închise ochii şi înclină bolul, sorbind vinul cu înghiţituri mari, prelungi. Când înghiţi şi ultimul strop, lăsă craniul jos.

            Pentru o clipă, îşi simţi plămânii încordându­se, iar inima începu să bată nebuneşte. „Dumnezeule, şi­au dat seama!” Apoi, la fel de repede cum apăruse, oribila senzaţie dispăru. Căldura i se răspândi în vene. Iniţiatul răsuflă şi zâmbi în ale confreriei.

            „Curând vei pierde tot ce ai mai drag pe lume.”

            CAPITOLUL 1

            Ascensorul Otis ce urca în pilonul sudic al Turnului Eiffel gemea de turişti. Înăuntru, un domn auster, într­un costum bine călcat, privi spre băieţelul de lângă el.

            — Eşti cam palid, fiule. Ar fi trebuit să rămâi jos.

            — N­am nimic. Răspunse copilul, străduindu­se să­şi controleze anxietatea. Cobor la etajul următor. „Nu pot să respir.”

Bărbatul se aplecă spre el.

            — Credeam că ai trecut deja peste problema asta, spuse şi îi mângâie afectuos obrazul.

            Băiatului îi era ruşine să­şi dezamăgească tatăl, dar abia mai putea auzi prin vuietul care­i răsuna în urechi. „Nu pot să respir! Trebuie să ies din cutia asta!”

            Liftiera vorbea ceva liniştitor, despre pistoanele articulate şi structura din metal a liftului. Departe, sub ei, străzile Parisului se întindeau în toate direcţiile.

            „Aproape am ajuns, îşi spuse copilul şi întinse gâtul pentru a vedea mai bine platforma de debarcare. Mai rezistă puţin!”

            Pe măsură ce ascensorul urca abrupt spre ultimul etaj, puţul începu să se îngusteze, pereţii săi masivi strângându­se şi formând un tunel strâmt, vertical.

            — Tată, nu cred că.

            Deodată, un pârâit răsună undeva deasupra lui. Cabina tresăltă, înclinându­se pe o parte. Cabluri uzate începură să zvâcnească în jurul liftului, zbătându­se aidoma unor şerpi. Băiatul întinse mâna după tatăl lui.

            — Tată!

            Ochii lor se întâlniră preţ de o clipă terifiantă.

            Apoi podeaua se prăbuşi sub ei.

            Robert Langdon tresări în scaunul de piele, trezindu­se brusc din visul său semiconştient. Şedea singur în uriaşa cabină a unei aeronave Falcon 2000EX ce­şi urma drumul printr­o zonă cu turbulenţe. În fundal, motoarele Pratt & Whitney huruiau tern.

            — Domnule Langdon? Se auzi din difuzorul de deasupra lui. Ne apropiem de aterizare.

            Îndreptându­se de spate, Langdon îşi puse notiţele înapoi în sacul de piele. Trecea în revistă simbolistica masonică şi tocmai ajunsese la jumătate când aţipise. Visul despre tatăl său fusese stârnit, probabil, de invitaţia neaşteptată primită dimineaţa din partea mentorului său de o viaţă, Peter Solomon.

            „Celălalt om pe care n­aş vrea să­l dezamăgesc vreodată.”

            Filantrop, istoric şi om de ştiinţă la cei cincizeci şi opt de ani pe care îi avea, Solomon îl luase sub aripa sa cu aproape treizeci de ani în urmă, umplând astfel, în multe privinţe, locul gol lăsat de moartea tatălui. În ciuda averii substanţiale şi a influenţei de care se bucura familia Solomon de generaţii, Langdon nu găsise decât modestie şi căldură în ochii lui cenuşii.    Dincolo de hublou, soarele apusese, dar Langdon putea desluşi silueta zveltă a celui mai înalt obelisc din lume, ridicându­se la orizont aidoma axului unui antic gnomon. Monumentul din marmură, înalt de 169 de metri, marca inima naţiunii americane. În jurul lui, meticuloasa geometrie a străzilor şi a clădirilor radia spre exterior.

            Chiar şi din aer, Washingtonul emana parcă o forţa mistică.

Langdon iubea acest oraş şi, în vreme ce avionul cobora, se simţi cuprins de emoţie gândindu­se la ceea ce­l aştepta acolo. Aeronava se apropie de un terminal particular undeva în cadrul Aeroportului Internaţional Dulles şi se opri.

            Langdon îşi strânse lucrurile, le mulţumi piloţilor şi, părăsind interiorul luxos, păşi pe scara mobilă. Aerul rece de ianuarie îi dădu o senzaţie de sporită libertate.

            „Respiră, Robert”, se îndemna în sinea lui, încântat de spaţiul vast ce i se deschidea în faţă.

            Un val de ceaţă alburie plutea deasupra pistei şi, coborând pe asfalt, Langdon avu impresia că păşeşte într­o mlaştină.

            — Hello! Hello! Răsună o voce melodioasă, cu accent britanic, de dincolo de pistă. Profesor Langdon?

            O femeie de vârstă mijlocie, cu o insignă şi o mapă, venea grăbit spre el, făcându­i semne vesele cu mâna. Bucle blonde ieşeau de sub pălăria sa elegantă, din lână tricotată.

            — Bine aţi venit la Washington, domnule!

            Langdon surâse.

            — Mulţumesc!

            — Eu sunt Pam, de la Servicii pentru pasageri, continuă femeia cu exuberanţă aproape neliniştitoare. Vă rog să veniţi cu mine, domnule, maşina vă aşteaptă.

            Langdon o urmă spre terminalul Signature, înconjurat de strălucitoare avioane particulare. „O staţie de taxi pentru cei bogaţi şi celebri.”

            — N­aş vrea să vă simţiţi stânjenit, domnule profesor, spuse femeia pe un ton jenat, dar sunteţi cu adevărat acel Robert Langdon care scrie cărţi despre religie şi simboluri, nu­i aşa?

            După o clipă de ezitare, el încuviinţă din cap.

            — Eram sigură! Exclamă ea, zâmbind larg. Grupul meu literar v­a citit cartea despre biserică şi sacrul feminin! Ce scandal delicios a stârnit! Vă cam place să aruncaţi vulpea în coteţul găinilor!

            — Scandalul n­a fost chiar intenţia mea, rosti Langdon cu un surâs.       Femeia păru să­şi dea seama că oaspetele nu se găsea în dispoziţia potrivită pentru a discuta despre cărţile lui.

            — Vă rog să mă scuzaţi! M­am pornit şi nu mă mai opresc! Ştiu că probabil v­aţi plictisit să tot fiţi recunoscut. Dar e numai vina dumneavoastră. Apoi, arătând cu un gest glumeţ spre hainele lui, femeia adăugă: Uniforma v­a dat de gol.

            „Uniforma?!” Langdon îşi privi veşmintele. Purta obişnuitul lui pulover cu guler rulat gri­antracit, sacoul de tweed Harris, pantaloni kaki şi mocasini din piele. Vestimentaţia lui uzuală în sala de clasă, la circuitele de conferinţe, la şedinţele foto şi la evenimentele sociale.

            Femeia izbucni în râs.

— Puloverele acelea cu guler rulat pe care le purtaţi sunt tare demodate. Aţi arăta mult mai elegant cu cravată!

            „Nici o şansă! Îşi spuse Langdon. Ştreanguri mititele!” Cravata fusese obligatorie şase zile pe săptămână cât timp urmase cursurile Academiei Phillips Exeter şi, în ciuda romanticelor afirmaţii ale directorului, cum că originea cravatei ar fi fost fascalia de mătase purtată de oratorii romani pentru a­şi încălzi corzile vocale, Langdon ştia că, etimologic, termenul „cravată” provine de la o brutală bandă de mercenari care îşi legau la gât eşarfe înnodate înainte de a se avânta în bătălie. În prezent, acest străvechi accesoriu războinic era purtat de luptătorii moderni din birouri, în speranţa că astfel îşi vor intimida mai uşor duşmanul în bătăliile birocratice de zi cu zi.

            — Vă mulţumesc pentru recomandare, spuse Langdon râzând înfundat. Pe viitor mă voi gândi la o cravată.

            Din fericire, un bărbat cu un aer de profesionist, într­un costum închis la culoare, coborî dintr­o limuzină Lincoln parcată în apropierea terminalului şi ridică un deget în aer.

            — Domnul Langdon? Eu sunt Charles, de la Beltway Limousine, spuse el şi deschise portiera din dreapta. Bună seara, domnule! Bine aţi venit la Washington!

            Langdon răsplăti financiar ospitalitatea dovedită de Pam şi urcă în luxoasa limuzină. Şoferul îi arătă de unde să regleze temperatura şi unde putea găsi apă îmbuteliată şi coşul cu brioşe calde. Câteva clipe mai târziu, maşina rula deja pe un drum de acces privat. „Deci, aşa trăieşte cealaltă jumătate a lumii!”

            În vreme ce străbăteau Windsock Drive, şoferul îşi consultă notiţele şi dădu un telefon scurt.

            — Aici Beltway Limousine, spuse el cu o eficienţă profesională. Mi s­a cerut să confirm aterizarea pasagerului meu. Da, domnule! Oaspetele dumneavoastră, domnul Langdon, a sosit şi vom ajunge la Capitoliu la ora nouăsprezece. Pentru puţin, domnule!

            Apoi închise.

            Langdon surâse fără să vrea. „Nici o piatră nu rămâne neîntoarsă.” Atenţia pentru detalii a lui Peter Solomon era unul dintre principalele sale atuuri, oferindu­i posibilitatea de a­şi folosi puterea substanţială cu o uşurinţă evidentă. „Dar nu strică nici cele câteva miliarde de dolari din bancă.”              Langdon se aşeză mai comod pe bancheta luxoasă din piele şi închise ochii, pe fondul tot mai slab al zgomotului venit dinspre aeroport. Clădirea Capitoliului se afla la o jumătate de oră distanţă, iar cele câteva momente de singurătate îi prindeau bine, pentru a­şi pune gândurile în ordine. Totul se întâmplase astăzi cu atâta rapiditate, încât abia acum avea răgazul necesar să cugete puţin la incredibila seară care îl aştepta.

            „O sosire învăluită în mister”, îşi spuse el, amuzat de idee.

            La cincisprezece kilometri de clădirea Capitoliului, cineva se pregătea cu nerăbdare pentru sosirea lui Robert Langdon.

 

download pdf.........

Attachments
simbolul pierdut 2.docx 553.66 Kb . 396 Views