Cea dintâi ninsoare de Edmondo De Amicis
Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela prietenă a copiilor, a sosit zăpada!
De ieri a început să cadă deasă, în fulgi mari și albi, ca florile de cireș.
Ce veseli eram dimineața la școală, când o vedeam cum se lipea de geamuri și se grămădea pe pervazurile ferestre-lor! Chiar profesorul se uita bucuros la ea și își freca mâi-nile. Toți ne înveselim gândindu-ne ce de bulgări o să facem și cum o să ne batem cu ei. Ce-o să ne mai dăm pe gheață și ce dulce o să ni se pară, după aceea, căldura de acasă!
Numai lui Stardi nu-i păsa; stătea cu coatele pe bancă și cu fruntea între mâini, ascultând ca de obicei explicația pro-fesorului.
Ce frumusețe! Ce veseli eram la ieșirea din școală! Toți dădurăm năvală pe uliță, strigând, băgându-ne picioarele unde era zăpada mai mare și sumețându-ne mânecile, ca să facem bulgări și să azvârlim unul într-altul.
Umbrelele părinților care așteptau pe afară, se făcuseră albe. Ghiozdanele noastre se înălbiră într-o clipă. Toți eram nebuni de bucurie; vesel era însuși Precossi, fiul lăcătușului, băiatul acela palid, serios și trist; Robetti, băiețelul care scă-pase pe un copil de sub roata omnibuzului, sărea și el sără-cuțul, cum putea cu cârjele la subțioară; Calabrezul fiindcă nu mai văzuse zăpadă în viața lui, făcuse un bulgăre și muș-că din el ca dintr-o piersică. Crossi, băiatul precupeței, își umpluse ghiozdanul.
Zidărașul ne făcu să ne prăpădim de râs. Tatăl meu îl pofti să vină a doua zi pe la noi; în minutul acela era cu gura plină de zăpadă și necutezând nici s-o scuipe, nici s-o înghită, stătea îndopat cu ea și se uita la noi zăpăcit, fără ca să poată spune un cuvânt.
Chiar profesoarele râdeau și glumeau, când ieșeau din școală; până și biata doamnă Delcati alerga prin zăpadă tu-șind și acoperindu-și fața cu vălul ei cel verde.
Sute de fete de la școala vecină făceau gălăgie și alergau sprintene pe așternutul alb.
Profesorii, pedelii, ba chiar și gardistul, strigau: Acasă băieți! Acasă! și înghițeau fulgii de zăpadă, care le încărun-țeau mustățile și barba. Cu toate acestea se înveseleau și ei de bucuria gălăgioasă a copiilor la vederea iernii.
Vă înveseliți că vine iarna!… Dar ia gândindu-vă că sunt copii care n-au nici haine, nici încălțăminte, nici foc; că sunt mii de băieți, care se coboară de la colibele lor, din colinele singuratice pe o cărare lungă și obositoare cu o bucată de lemn în mâinile lor degerate ca să încălzească școala; că sunt sute de școli nemețite în zăpadă, goale și întunecoase ca niște peșteri, unde copii, sunt înecați de fum, sau tremură de frig și se uită cu groază la fulgii cei albi, care cad nepăsători, grămădindu-se neîncetat pe colibele lor depărtate, ame-nințându-le cu troiene.
Vă înveseliți că vine iarna!… Dar ia gândiți-vă că sunt mii de ființe cărora iarna le aduce sărăcie și adesea chiar moarte!