Fratii Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski -Volumul II – pdf download

Feodor Mihailovici

Dostoievski

Fraţii Karamazov

Vol. 2

PARTEA A TREIA.

I – DUHUL PUTREZICIUNII.

Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu – aşa cum am spus – pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după moarte. „Când un monah se săvârşeşte întru Domnul – stă scris în evhologhion – monahul care e anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl îmbrăcă în straie monahale şi­l înfăşură în rasa călugărească; drept care – iarăşi după cum spune tipicul – despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. Camilafca lăsând­o descoperită, iar faţa i­o acoperi cu învelitoarea cea neagră a potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit), urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rând ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire şi nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi mărturisise dorinţa de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte, era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat, ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în mulţimea mirenilor ce soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o aşteptare înfrigurată. Şi egumenul şi p rintele Paisie se străduiau pe cât le stătea în putinţă să potolească lumea care, cu toată osteneala lor, se frământa parcă şi mai avan. Când se luminase de ziuă şi dinspre oraş – ca şi cum abia ar fi aşteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioşii veniţi cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea că trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a tămădui beteşugurile, har ce, după credinţa lor, avea să iasă îndată în vileag. Abia atunci ne­am putut da seama cât de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că răposatul stareţ era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai luminaţi. Şi nu s­ar fi putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii părintelui Paisie această nemăsurată speranţă, mărturisită de dreptcredincioşi cu atâta grabă şi atât de făţiş, nu era decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o să se întâmple, în nici un caz însă nu s­ar fi aşteptat ca lucrurile să ia o asemenea amploare. Dând ochii cu unul sau altul dintre călugării mai neliniştiţi, cuviosul căuta să­l lumineze: „Nu­i şade bine, fiule, unui monah să se pripească nădăjduind fără de socoteală într­o arătare peste fire, aşa ceva nu poate fi iertat decât unui mirean”. Cucernicii însă îl ascultau şi nu prea, ceea ce sporea îngrijorarea părintelui Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim cum s­au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea mulţimii, osândind­o ca pe o necumpătată deşertăciune, în adâncul sufletului său nutrea într­ascuns aceleaşi speranţe şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se putea să nu­l recunoască în sinea lui. Simţea mai ales o strângere de inimă când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită unei tainice presimţiri, îi trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în chilie îi observă cu o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit din Obdorsk, care tot nu se îndurase să părăsească mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor îi bătu numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut tot atât de bine să­l pună pe gânduri. Călugărul din Obdorsk mai ales nu­şi găsea locul o clipă; ori încotro te­ai fi dus, dădeai peste el: ba descosându­i în fel şi chip pe unii, ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba şuşotind misterios cu câte cineva. Îi citeai pe faţă nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele lui întârziau să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să reiasă mai târziu, sosise dis­de­dimineaţă la mănăstire, trimis anume acolo de doamna Hohlakova. Femeie de treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna Hohlakova, neavând îngăduinţa să pătrundă în schit, din clipa când aflase vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate atât de aprigă, încât nu ştiuse cum să facă să­l expedieze mai curând la faţa locului, dându­i în grijă să nu scape nimic din vedere şi să­i raporteze în scris, cam din jumătate în jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună despre Rakitin, care în ochii săi era cel mai credincios şi mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei – atât de bine se pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, luând înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s­o aibă, bineînţeles atunci când era convins c­o să tragă vreun folos. Era o zi senin , scăldată în soare; credincioşii se preumblau grupuri­grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă altul în preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin curtea schitului. Dând ocol schitului, părintele Paisie îşi aduse aminte deodată că nu­l mai văzuse pe Alioşa din timpul nopţii. Tocmai în momentul când se gândea la el, îl zări întrun colţ mai ferit al schitului, lângă uluci, stând pe piatra de mormânt a unui călugăr de mult răposat, vestit prin sfinţenia vieţii sale. Tânărul şedea întors cu spatele spre schit şi cu faţa către uluci, ca şi cum s­ar fi ascuns după cruce. Apropiindu­se de el, monahul băgă de seamă că Alioşa îşi ţinea faţa îngropată în palme şi plângea amarnic, zguduit de suspine înăbuşite. Rămase deci câteva clipe locului, uitându­se la el în tăcere.

— Linişteşte­te, fiule, linişteşte­te, dragă prietene, rosti el în cele din urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, oare, să plângi când ar trebui să te bucuri? Au nu ştii tu că aceasta este cea mai slăvită zi a lui? Gândeşte­te numai unde se află în clipa asta!

Alioşa îşi descoperi obrazul buhăit de plâns, ca al unui copil mic, şi­i aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, se întoarse şi­şi îngropa iarăşi faţa în palme.

— Poate că ai dreptate, adăugă îngândurat părintele Paisie. Plângi, fiule.

Lacrimile astea Hristos ţi le­a trimis. Şi se depărta cugetând cu duioşie: „Lacrimile tale întristate îţi vor aduce pacea sufletească şi­ţi vor însenina inima ta cea bună”. Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu­l podidească şi pe el plânsul în faţa suspinelor lui Alioşa. Timpul trecea şi molitvele se ţineau lanţ. Părintele Paisie se duse de luă locul părintelui Iosif la căpătâiul mortului, pentru a citi mai departe din Evanghelie. După­amiază însă, cu puţin înainte de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat despre care am pomenit la sfârşitul precedentei cărţi, un lucru la care în nici un caz nu ne­am aşteptat şi care contrazicea atât de categoric toate speranţele făurite între timp, încât, precum am mai spus, până în ziua de azi, atât la noi în oraş, cât şi în împrejurimi, acest eveniment este comentat cu aceeaşi însufleţire şi cu o risipă de amănunte. În ce mă priveşte, va mărturisesc că mă simt aproape îngreţoşat de câte ori trebuie să vorbesc despre această întâmplare cu totul nesemnificativă şi care în ochii mei nu este decât un prilej de ispită – în fond, e un lucru foarte firesc şi fără nici un fel de importanţă – şi vă rog să mă credeţi că aş fi căutat so trec sub tăcere în cele ce urmează dacă n­ar fi avut o influenţă hotărâtoare şi foarte clară asupra lui Alioşa, principalul – deşi abia de aici înainte – erou al povestirii mele, provocându­i o adevărată criză de conştiinţă şi aducând o transformare radicală în sufletul lui, o criză care, ce­i drept, i­a zguduit cugetul, dar în acelaşi timp i­a oţelit caracterul, dându­i un ţel precis în viaţă.  Dar să ne întoarcem la istorisirea noastră. În zorii zilei, înainte chiar de a se fi luminat afară, cum am spus, rămăşiţele pământeşti ale stareţului fuseseră aşezate în sicriu şi depuse în prima încăpere, unde îşi primea el de obicei oaspeţii; în momentul acela cineva întrebase dacă trebuie sau nu să deschidă ferestrele. Pusă în treacăt şi mai mult într­o doară, întrebarea trecuse aproape neobservată, fără să primească vreun r spuns. Cel mult dacă vreunii dintre cei

de faţă se vor fi gândit cum poate fi cineva atât de absurd (dacă nu chiar ridicol), încât să­i treacă prin minte că trupul părintelui Zosima ar putea să intre în putrefacţie, viciind aerul! Merită într­adevăr să­i plângi de milă că­i atât de zevzec şi lipsit de credinţă când sumedenie de oameni aşteaptă să se întâmple tocmai pe dos. Îndată după miezul zilei însă se petrecu un lucru pe care la început cei care se foiau pe uşa chiliei îl observară pe tăcute, cu vădită teamă de a­şi mărturisi cu glas tare bănuiala ce abia se înfiripase în cugetul lor. Către orele trei după­amiază lucrul acesta deveni atât de evident, încât nu mai putea să încapă nici o îndoială şi într­o clipă ştirea trecu din gură în gură printre credincioşii care împânzeau schitul, iar de acolo se răspândi în mănăstire, spre consternarea tuturor, ca până la sfârşit, în foarte scurt timp, să ajungă în oraş, făcând mare vâlvă nu numai în rândurile dreptcredincioşilor, dar şi printre necredincioşi. Aceştia din urmă nu­şi ascundeau satisfacţia, dar mai încântaţi decât ei se arătau unii credincioşi, adeverind cuvintele rostite cândva de răposatul stareţ: „Mult se mai bucură muritorii de ruşinea omului neprihănit care­a căzut în păcat!” Încetul cu încetul, dar tot mai insinuant cu cât trecea timpul, o miasmă, ca de stârv, începu să se răspândească din sicriu. Şi duhoarea aceasta se accentua din ce în ce, pentru ca pe la orele trei sa strice tot aerul din încăpere. De ani de zile nu se pomenise, ba nici chiar de când luase fiinţă mănăstirea, nu se ştia să se fi iscat vreodată asemenea zarvă deşănţată – în alte împrejurări nici nu i­ar fi putut trece prin minte cuiva că sar putea petrece una ca asta – cum se stârni de astă dată în chip atât de năprasnic în rândurile călugărilor, făcându­i pe cei mai mulţi dintre ei să cadă în ispită. Amintindu­şi mai apoi, după ani şi ani, de atâtea şi atâtea întâmplări din ziua aceea, unii călugări mai cu scaun la cap încă se mai minunau în sinea lor, gândindu­se cu groază cât de departe ajunseseră atunci lucrurile. Atâţia alţii dintre ei, doar, oameni cucernici şi cu frica lui Dumnezeu, monahi smeriţi în sufletul lor, care duseseră o viaţă sfântă şi fără prihană, răposaseră întru Domnul şi trupurile lor neînsufleţite răspândiseră tot aşa, de la o vreme, un miros greu, de putreziciune, ca orice mort. Şi totuşi nimeni nu se tulburase din pricina asta, nici nu se lăsase dus în ispită. Bineînţeles şi la noi la schit fuseseră unii călugări a căror amintire se păstrase încă vie în mănăstire după ani şi ani, deoarece rămăşiţele lor pământeşti, după câte se spunea, rămăseseră nevătămate, fără a putrezi. Faptul acesta îi zguduise pe fraţii lor întru Domnul, lăsând o urmă neştearsă în sufletul lor, ca o nepătrunsă taină şi o minune în fata căreia trebuie să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau ca pe o făgăduinţă că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va sosi ceasul, mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu slavă. Aşa, bunăoară, era deseori pomenit bătrânul monah Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, după ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată viaţa postise, păzind în acelaşi timp cu străşnicie legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise de mult, în primul deceniu al secolului al optsprezecelea şi mormântul său era arătat cu multă veneraţie credincioşilor care intrau pentru întâia oară în mânăstire, pomenindu­li­se în cuvinte învăluite despre marile speranţe legate de el. (Acolo îl găsise părintele Paisie în dimineaţa aceea pe Alioşa). În afară de bătrânul călugăr răposat de un car de vreme, se mai vorbea despre încă un mare ieromonah, acesta mort mai de curând, ca să zicem aşa, stareţul Varsonofi, al cărui urmaş întru har fusese părintele Zosima şi pe care, cât trăise, toată lumea ce venea pe la mănăstire îl socotea sărac cu duhul. Se zice că amândoi zăceau în raclele lor la fel de întregi pe cât erau în viaţă, că atunci când fuseseră îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se luminaseră. Ba erau unii care se jurau că aerul din preajmă era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi fost însă aceste amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitaţia aceea deşănţată, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise sicriul stareţului Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba de o serie întreagă de cauze diferite, care au coincis, determinând într­un fel ori altul acest incident atât de penibil. În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea profundă de care era înconjurată stăreţia, privită ca o inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită ce stăruia în mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. Apoi cu siguranţă că un rol tot atât de important îl juca invidia celor din jur. Răposatul fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te îndoieşti de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le­ar fi săvârşit îşi câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii sale, datorită căreia un mare număr de credincioşi, din toată inima devotaţi, făcuseră zid în jurul lui. Totuşi – sau, mai bine zis, tocmai de aceea – stareţul stârnise invidia multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într­o ură înverşunată, mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă şi avea destui duşmani nu numai în mănăstire, dar şi printre mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui nici cel mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, oare, l­o fi crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se întrebe aşa tot mereu ba unul, ba altul, ca până la urmă să dospească în jurul lui un noian de ură neîmpăcată. Lata de ce, după cum spuneam, simţind duhoarea de putreziciune pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui pământeşti şi încă atât de repede – căci nu trecuse nici o zi de când îşi dăduse sufletul – mulţi nu­şi mai încăpeau în piele de bucurie; în timp ce acei care­i rămăseseră credincioşi şi­l veneraseră toată viaţa se simţeau cât se poate de ofensaţi de acest incident, ca şi când ar fi fost vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe îndelete cum s­au petrecut lucrurile.

Din momentul în care s­a observat că trupul intrase în descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să­ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n­avea răbdare să stea mai mult de două­trei clipe şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu căutau să­şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni însă nu­i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire.

Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care poate nicidecum n­ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo şi printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n­ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând însă i­au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându­se la un moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; exprimându­şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu­le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna­cuviinţă, ba chiar sar fi zis că se simţea îndreptăţită să­şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una ca asta? Se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de om, numai piele şi oase, cum se poate să duhnească aşa?” „E semn de la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii şi părerea acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără discuţie. Căci, spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul omenesc să răspândească la un moment dat un miros greu după moarte – aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii trecuţi la odihna de veci – niciodată leşul unui om nu se împute atât de curând, ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore cel puţin, pe când în cazul de faţă mortul „se pripise peste fire” şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui Dumnezeu, care­şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise anume să trimită un semn neîndoielnic muritorilor. Judecata lor te punea pe gânduri şi nimeni navea nimic de zis. Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se împotrivească gurilor rele, argumentându­le că „nu toată lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a bisericii ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale preacucernicilor să nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu este decât o închipuire deşartă, căci în multe ţări pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se sinchiseşte câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă urât. Faptul că trupul celui adormit întru Domnul n­a fost atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar atât de sigură că sufletul lui s­a mântuit şi s­a ridicat în slavă printre drepţi; asta se poate şti numai după felul cum arată oasele atunci când, peste ani de zile, vor fi dezgropate, după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în ţarină. Dacă oasele aflate în mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că Dumnezeu l­a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu­l printre drepţi, iar dacă nu sunt galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l­a învrednicit cu această slavă; aşa­i datina pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s­a păstrat neştirbită, luminând prin curăţia ei fără prihană”, a rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce­ar fi să ne luăm după toate scornirile astea noi câte au ieşit acum pe lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n­avem atâţia sfinţi?! De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c­au uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!” le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n­ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urât, că răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire scotea acum capul. Treptattreptat, urmându­i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei care­l înconjuraseră cu dragoste pe părintele Zosima – şi care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea stăreţiei – se pierduseră deodată cu firea, fără să­şi dea seama cum, aşa încât de se întâmpla să­şi încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii acestei aşa­zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel­de­Sus l­a învrednicit cu atâta slavă, să nu credeţi c­a făcut­o pentru stăreţia lui, ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să­i scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru Domnul. „Învăţătura lui era eretică; viaţa, zicea el, bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”, îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu­i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că­l îndopa cu dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?” îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neînduplecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, toată lumea îi cădea la picioare şi el socotea că aşa se şi cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau duşmanii neîmpăcaţi ai stăreţiei. Şi erau printre ei oameni bătrâni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legământul tăcerii; niciodată până atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul şi acum iată că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adânci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la sfântul Silvestru, era numai urechi, mereu ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri părintele Ferapont”, chibzuia în sinea lui. Şi chiar în momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele Ferapont; ieşise din bârlogul lui parcă anume pentru a tulbura şi mai mult sufletele.

Aşa cum spuneam mai înainte, bătrânul schimnic aproape că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl socoteau cam într­o ureche. Dar, ca să spunem adevărul adevărat, cârmuitorii mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a­i trece cu vederea unele ciudăţenii. Le­ar fi venit greu, de altfel, să supună cu de­a sila canoanelor călugăreşti pe un schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este mai sfânt decât noi toţi, căci ascultările sale sunt mult mai grele decât cer canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n­are a face, ştie el când trebuie să vină şi când nu, după rânduiala sa…” Tocmai de aceea, ca să se preîntâmpine asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia lui.

Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul „se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să­i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s­o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu era câtuşi de puţin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frământările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfârşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip vădit peste marginile îngăduite bunei­cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se ţineau cârd după el, îmbulzindu­se jos, lângă treptele de la intrare, în majoritate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. Nimeni însă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simţeau parcă o strângere de inimă, gândindu­se că părintele Ferapont nu venise acolo de pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; în momentul acela în dreapta lui, la subsuoară, se iţiră ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din Obdorsk, singurul care nu­şi putuse înfrâna curiozitatea şi urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinşi de spaimă, în momentul când uşa se dădu de perete pocnind, se traseră îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni:

— Urgisit, urgisit să fii!

Fratii Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski -Volumul II – pdf download.....