AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÂI
I

Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa,
acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atît de groasă, încît
lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de -a lungul liniei ferate, nu se putea
desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate;
cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de
nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi
păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca dup ă o noapte de nesomn şi obrajii de o
paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor.

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezir ă aşezaţi faţă în
faţă, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbr ăcaţi şi fără bagaje,
amîndoi avînd o figur ă destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi
dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciud ăţenii ascunde fiecare, ar fi
rămas desigur uimiţi că întîmplarea îi pusese astfel fa ţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a
trenului accelerat Var şovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era
scund şi îndesat: avca părul creţ, bătînd în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc.
Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu
un zîmbet insolent, sfid ător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită,
părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor
trăsături prea dure. Ceea ce se ar ăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaveric ă a feţei,
care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituţie robustă;
în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să
se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se
potrivea cîtu şi de puţin nici cu zîmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi
plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav
negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nop ţii umede,
ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o
pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe
de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu,
nordul Italiei, nici nu -şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atît de mare ca de la
Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe
departe nu f ăcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti.
Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era
mai înalt de statur ă, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un
blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea
stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic.

De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul
acela, învineţită de frig. în mîini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular
decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului
obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a
omului care nu are altceva mai bun de f ăcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă
schiţînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni î şi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită
de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor.
– Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mişcînd din umeri.
– Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te gîndeşti că nu-i decît
vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa
de frig la noi. Mă dezobişnuisem.
– Vii din străinătate? – Da, din Elveţia.
– Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?…

Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs.
Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tînărul cu păr bălai şi
pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de
seamă că unele dintre ele puteau fi socotite f ără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o
indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme
îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în str ăinătate pentru a se lecui;
suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsi i şi
tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în rîs cînd la
întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”.
– Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem
nădejdea în ei, observă veninos negriciosul.
– Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo
patruzeci de ani, corpolent, cu nasul ro şu şi coşuri pe obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui
slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adev ărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile
Rusiei!

– O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blînd şi împăciuitor
pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum
stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca s ă mă pot întoarce în Rusia,
după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui.
– Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios. – Absolut
pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija între ţinerii mele în Elveţia, a murit
acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soţiei generalului Epancin; nam
primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre ţară.
– Şi la cine ai de gînd să te duci?
– Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… unde s-o
nimeri…
– Nu te-ai hotărît încă?
Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs.
– Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la aceast ă bocceluţă? întrebă tînărul cel
brunet.
– Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbaşul cel cu nasul
roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac
nu-i cine ştie ce mare păcat.

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tînărul se grăbi s-o
recunoască de îndată.
– Bocceluţa dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce
se saturară de rîs (de menţionat că stăpînul bocceluţei, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el
însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să
pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci,
lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale confecţionată în
străinătate, totuşi… căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă
rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri,
atunci şi bocceluţa dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles,
numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul
distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales cînd are mult ă fantezie.

– Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să
încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi,
aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la
scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta.
– Ai stricat degeaba banii pe hîrtie şi mărci. Hm!… îmi place însă că eşti un om blajin şi
sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul
Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, lam
cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu
acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a
răposat, era un om respectabil, cu rela ţii, şi posesorul a patru mii de suflete…

 

continuarea o puteti descarca de mai jos........