Demonii – F.M.Dostoievski – carte pdf download

F. M. Dostoievski
Demonii

Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne­a ajuns vreun drac din urmă Şi ne­a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamnă­n vânt, Încotro li­i drumul oare? Zbiară parcă­s la aman… Se mărit­o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan?
A. PUŞKIN
Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L­au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le­a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s­a aruncat de pe ţărm în lac şi s­a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s­a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s­a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s­au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le­au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32­36
Partea întâi.
Capitolul întâi.
În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski.
I.
Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într­un trecut mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi­o propun şi care abia urmează. Trebuie s­o spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n­ar fi fost în stare să renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n­ar fi putut trăi fără să­l joace. Departe de mine gândul de a­l compara cu un actor – ferit­a sfântul! ­, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa într­o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, într­o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l­au captivat o dată pentru totdeauna şi, înălţându­l treptat în propriii săi ochi, l­au făcut de­a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într­un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într­atât a se considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându­se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să­i strivească, continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s­a întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într­o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, în fond, un om minunat.
Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l­a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s­ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într­o anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr­o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s­a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s­a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde­l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus­puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori care s­au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să­i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n­are a se teme de nimic! Ei bine, omul s­ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s­ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant… în sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n­a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlneşti la tot pasul.
Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea cu cele câteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să­şi susţină în mod strălucit teza despre importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s­o dobândească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu totul nelămurite care l­au împiedicat să capete o asemenea importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să­i atingă în mod abil şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creându­i în rândurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai târziu – după ce fusese nevoit să renunţe la catedră – el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare­mi­se asupra genezei extraordinarei nobleţe morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n­aş putea spune precis, dar ceva în acest gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S­a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate! Câte nu ne­a fost dat să vedem pe atunci întâmplându­se?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi că autorul însuşi pur şi simplu din lene renunţase să­şi termine studiul. Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident, unul dintre inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” şi, drept urmare, de undeva, de către cineva, i sar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi statale cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în copie între doi amatori de versuri şi un student. Îl am şi eu acum în sertarul mesei. Mi­a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă recentă, cu dedicaţia autorului şi îmbrăcat într­o superbă copertă de marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele calităţi poetice şi chiar e scris cu oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi­ar fi peste putinţă a­i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l­am înţeles. E un fel de alegorie tratată într­o formă lirico­dramatică şi care aminteşte partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează un cor al elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se bucure de viaţă. Toate corurile acestea cântă ceva foarte confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de detaşare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de „Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, apare o broască­ţestoasă ce rosteşte nişte formule sacramentale latineşti şi, dacă nu mă înşel, până şi un mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria respectivă, în general toţi cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într­un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest loc rătăceşte un tânăr civilizat, care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, tânărul răspunde că, simţind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a­şi pierde cât mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală răsare subit Turnul Babel şi nişte atleţi se zoresc să termine ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranţei noi. Când zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod caraghios, iar omenirea, înţelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenţei lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. I­am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să­i public imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios i­a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte răceala cu care m­a tratat timp de două luni încheiate. Printr­o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a­i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi­o citi de două ori, dar n­o mai expedie, neştiind cui s­o adreseze, întrun cuvânt, trăi într­o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile sufletului se simţea extrem de flatat. Obţinând un exemplar al culegerii, nu se despărţea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându­i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să­i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine de orice ranchiună.

Demonii – F.M.Dostoievski – carte pdf download....