Eternul sot – F.M.Dostoievski – carte pdf download

Feodor Mihailovici
Dostoievski

ETERNUL SOŢ

I.
Velceaninov.
Sosi vara, iar Velceaninov – în ciuda aşteptărilor sale – se văzu reţinut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită şi sfârşitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta – o pricină cu moşia – căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr­o dată totul se schimbă. „Aşa­i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru şi nu se uita la bani. Dar, nerăbdător şi plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia şi scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coş. Alerga pe la autorităţi, culegea informaţii, şi, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să­i facă reproşuri şi să­l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpuşeala, nopţile albe care zdruncină nervii­ iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului Balşoi, într­un apartament închiriat de curând, care nu­i era pe plac, „nimic nu­mi reuşeşte!” spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească.
Era un om care trăise intens şi din plin, trecut de mult de prima tinereţe, avea vreo treizeci şi opt sau treizeci şi nouă de ani, iar această „bătrâneţe”, cum îi spunea el, venise „aproape pe neaşteptate”. Singur înţelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci – ca să zicem aşa – prin calitatea acestora şi că, chiar dacă începuseră să­l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfăţişare arăta şi acum chipeş. Era înalt şi bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap şi cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îţi părea stângaci şi delăsat. Dar, privindu­l mai cu luare­aminte, distingeai într­însul un domn, perfect stăpân pe sine şi care primise cândva cea mai aleasă educaţie. Gesturile lui Velceaninov erau şi acum degajate, sigure, chiar graţioase, cu tot aerul său dobândit de om posac şi neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speţă mondenă, pe care nici el însuşi poate n­o bănuia, deşi era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult şi înzestrat cu netăgăduite calităţi. Faţa lui albă şi rumenă se distingea în trecut printr­o gingăşie feminină care atrăgea atenţia femeilor. Ba şi acum câte cineva, privindu­l, exclama: „Ce om sănătos, rumen şi înfloritor la chip!” Totuşi omul acesta „sănătos” fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari şi albaştri fuseseră, cu vreo zece ani mai
înainte, foarte cuceritori.

Erau atât de limpezi, veseli şi lipsiţi de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de­a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea şi bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceştia, împrejurul cărora începuse să se urzească o reţea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit şi nu desăvârşit de moral, o viclenie, adesea o ironie şi încă o nuanţă, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere şi de tristeţe vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristeţe se accentua mai ales când rămânea singur. Şi, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel şi distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz – nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuţi, pe care şi astăzi i­ar fi putut păstra, deşi situaţia lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i­a fost determinată, într­adevăr şi de vanitate. De altfel, neîncrederea şi vanitatea lui n­ar mai fi putut suporta vechile cunoştinţe. Dar, încet­încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, degenera într­o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să­i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaşteptate şi care nici nu putea fi concepute mai demult, nişte cauze „superioare” celor actuale… „dacă există într­adevăr, ca să zicem aşa, cauze superioare şi inferioare…” adăuga el însuşi.
Da, ajunsese şi aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s­ar fi gândit. În conştiinţa sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care (spre propria­i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui – lucru care nu se mai întâmplase înainte – da, numai în sinea lui. În societate era altceva! Ştia prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice şi pioase ale conştiinţei sale, ar renega în gura mare aceste „cauze superioare” şi el însuşi, cel dintâi, le­ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într­adevăr aşa, cu toate că avea într­o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independenţă de cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele inferioare” care­l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându­se dimineaţa din pat, se ruşina de gândurile şi de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, şi­n lucruri importante, dar şi­n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puţină încredere într­însul.

Totuşi se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima vreme, uneori noaptea, gândurile şi senzaţiile sale se preschimbau aproape cu totul în comparaţie cu cele obişnuite şi îndeobşte nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi şi îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînţeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor şi a senzaţiilor, ba chiar dedublarea lor în nopţile de insomnie şi în genere noaptea este un act curent la oamenii „care gândesc şi simt puternic”; că o seamă de convingeri din întreaga viaţă se modifică uneori brusc sub influenţa melancolică a nopţii şi a insomniei; că dintr­o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînţeles până la o anumită limită şi dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându­i o suferinţă, acesta­i un simptom indiscutabil că maladia s­a declanşat; şi prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viaţă, alimentaţia, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială şi un purgativ.
Velceaninov nici nu­l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf şi îndesat.
„Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală şi nimic mai mult!” îşi zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord.
În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineaţa, atât numai că îl impresionau şi mai puternic, făcându­l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului şi al înduioşării de odinioară.

De fapt, unele întâmplări din viaţa lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte „aşa din senin şi Dumnezeu ştie de ce” şi într­o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că­i slăbise memoria: nu­şi mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu-­l. Uita uneori cu desăvârşire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viaţa de odinioară şi ceea ce în decurs de zece­cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie şi încă cu o uimitoare fineţe a impresiilor şi a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conştiinţă fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a şi le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care şi­a trăit viaţa din plin n­are amintiri? La dânsul însă tot ce­i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într­o lumină absolut nouă, neaşteptată, cu neputinţă de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca nişte adevărate crime? Şi doar nu era vorba numai de sentinţele emise de mintea lui, de altfel nici n­avea încredere în mintea­i tenebroasă, singuratică şi bolnavă.

Dar reprobările luau uneori formă deblesteme şi ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puţin lăuntrice. Într­adevăr, dacă i s­ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n­ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu­şi aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Îşi reamintea unele insuccese sau înjosiri din viaţa mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie primit într­o anumită casă… Cum nu de mult fusese de­a dreptul ofensat în mod public fără să­şi fi provocat adversarul la duel… Cum fusese o dată luat în râs printr­o epigramă foarte spirituală într­un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n­avusese prezenţa de spirit să răspundă ceva. Îşi mai aducea aminte de două­trei datorii pe care nu le plătise, într­adevăr, o nimica toată, totuşi datorii de onoare, faţă de nişte persoane cu care încetase să se mai vadă şi pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf şi pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile­aminte se refereau şi la unele lucruri „superioare”. Astfel Velceaninov îşi aminti „netam­nesam” figura uitată – ştearsă de mult din memorie – a unui funcţionar blând şi bătrânel, caraghios şi cu puţină cărunteţe, pe care­l jignise odinioară în public dintr­o fanfaronadă, numai şi numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reuşit, care­i adusese glorie şi care a fost apoi repetat din gură în gură – faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu­şi mai aducea aminte de numele bătrânului, deşi împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Îşi aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputaţia fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraş fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase şi căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr­o dată lacrimile faţă de toată lumea – ceea ce făcuse chiar oarecare impresie.

Până la urmă, societatea îl îmbătase cu şampanie pe moşneguţ şi tot societatea se tăvălise de râs. Aducându­şi acum aminte aşa „netam­nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu­şi obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele – şi anume acoperirea feţei cu palmele. Îşi mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soţie a unui institutor şi cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târguşorul acela şi nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De­abia acum începu să­şi închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu ştie unde l­ar fi dus imaginaţia, dacă nu i­ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr­o familie de târgoveţi, care nici nu­i plăcuse cel puţin şi cu care, trebuie să mărturisim, nici nu ştie cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără să­şi fi luat măcar rămas bun de la dânşii, plecând din Petersburg (nici n­avusese timp, ce­i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n­o mai putu descoperi.

Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci şi zeci. Încet­încet, începu să sufere şi propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într­un sentiment cu totul deosebit. Într­adevăr, aşa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simţea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorităţi, că ţinuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuţi l­ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau nar fi avut chef să­l recunoască, atunci el ar fi avut, ce­i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într­adevăr şi nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînţeles, în momentele de iritare şi uitare de sine.

Totuşi vanitatea lui se dezinteresa îndeobşte, treptat­treptat, de pricinile de altădată şi se concentra asupra unei singure chestiuni, veşnic prezentă în mintea lui. „Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate şi «lacrimi de căinţă»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanţe oarbe. Ştiu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n­am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoţită de căinţe înlăcrămate şi ca toţi cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aş fi ispitit de o întâmplare şi de împrejurări convenabile ca să­mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aş face­o sigur şi fără ezitare, iar fapta ar fi încă şi mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m­ar jigni iarăşi acel prinţişor, fiul unic al unei mame, căruia i­am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l­aş provoca numaidecât din nou la duel şi i­aş hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanţe oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu ştiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?”

Deşi întâmplarea cu nevasta institutorului nu s­a repetat, cu toate că eroul n­a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s­ar repeta neapărat dacă s­ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea… Uneori. Doar nu­i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poţi şi odihni sau petrece puţin – în pauze… Aşa şi făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, şederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii.

Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar şi procesul şi de a pleca aşa dintr­o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare – să zicem în Crimeea, de pildă… De obicei, nu trecea mai mult de un ceas şi Velceaninov îşi detesta gândul acesta, de care începea să­şi bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine şi dacă sunt un om cât de cât onest – or asta înseamnă că n­am nici cum şi nici de ce să fug de ele”.
„Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbuşitor! Casa­i aşa de murdară. La autorităţile unde îmi pierd vremea între aceşti oameni foarte ocupaţi – e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe faţa tuturor oamenilor rămaşi în oraş, care se perindă din zori până­n seară, vezi întipărit aşa de naiv şi de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, laşitatea sufletelor lor mici şi nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în ţară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerităţii şi simplităţii. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc…!”.

continuarea o descarcati de mai jos....