Adolescentul de F.M.Dostoievski – carte pdf download

Feodor Mihailovici
Dostoievski
ADOLESCENTUL

Roman în trei părţi

PARTEA ÎNTÂI.

CAPITOLUL ÎNTÂI.
M­am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor mei paşi pe drumul vieţii, fiindcă nu m­a răbdat inima să n­o fac, deşi mă puteam lăsa păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaţa mea să­mi scriu autobiografia, chiar de­ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să­ţi dezvălui sufletul fără pic de ruşine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a­mi atrage laudele cititorilor. Dacă într­o bună zi m­am hotărât să­mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci prea m­au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu­mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi până la urmă nici el nu ştie de ce s­a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de a­mi da în vileag toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea meşteşugită a simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât se pare, n­am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi a gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi atunci când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preţ ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e să începi un lucru, oricare ar fi el.
II.
Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să­mi încep însemnările de la data de septembrie anul trecut şi anume din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe…
Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până şi tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m­am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu­i de ajuns să vrei. Şi apoi, după părerea mea, în nici o limbă europeană nu­i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s­o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m­a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii şi mi­a pricinuit multe frământări.
Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate şi mie însumi, cele întâmplate.
Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând liceul. Mă numesc Dolgoruki şi din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec aşadar drept fiul lui legitim, deşi sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârşie nu poate fi pusă la îndoială. Iată cum s­au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi de ani, moşierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi cinci de ani), venise pentru câtva timp la moşia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrul cel mai ciudat este că omul acesta care m­a uimit nespus încă din copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufleteşti de până acum şi o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas şi astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinţe. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n­ar putea fi lămurit cu una cu două. În orice caz, omul acesta va domina de la început şi până la sfârşit însemnările mele.
S­a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci şi cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat şi o fată. Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puţine lucruri şi acestea se pierd acuma într­un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieţii lui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s­a arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis şi dispreţuitor, deşi în anumite momente mă uimea prin umilinţa lui cu totul neaşteptată. Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume că
Versilov a tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. Acum a rămas fireşte fără o leţcaie…
Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin aşa mi­a spus mie mai târziu. Copiii nu şi­i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la nişte rude; de altfel, aşa a procedat toată viaţa, atât cu copiii legitimi, cât şi cu cei din flori. Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi era şi grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să­mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când mă ştiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m­am putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într­o şcoală sau mă întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să­i dau socoteală numai pentru că era mai în vârstă decât mine – într­un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector şcolar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviinţă să adauge într­o doară:
— Prinţul Dolgoruki?
Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi:
— Nu, pur şi simplu Dolgoruki.
Precizarea „pur şi simplu” ajunsese să mă scoată în cele din urmă din sărite. Ţin să menţionez pe deasupra şi faptul ciudat că nici o excepţie de la această regulă nu­mi stăruie în minte: nimeni nu m­a scutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulţi răspunsul nu­i interesa de fel şi apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseşte de una ca asta! Totuşi, fiecare se simţea dator să­mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt „pur şi simplu” Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire absentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că nici el nu ştia de ce mă întrebase, pentru ca apoi să­mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simţeam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de şcoală. Cine oare nu cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou­venit? În ziua când se prezintă prima oară la şcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit şi ruşinat, devine victima tuturor colegilor săi: toţi îi poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un şcolar voinic şi rotofei se proţăpeşte pe neaşteptate în faţa victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi dispreţuitor. Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă­i tare de vârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma:
— Cum te cheamă?
— Dolgoruki.
— Prinţul Dolgoruki?
— Nu, pur şi simplu Dolgoruki.
— Aha, pur şi simplu! Dobitocule.
Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaţie mai stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu fii prinţ. Această stupiditate, de care nu sunt câtuşi de puţin vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinţ, răspundeam întotdeauna:
— Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului.
Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m­am înfuriat de­a binelea şi am răspuns tăios:
— Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân – domnul Versilov.
Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, deşi m­am convins foarte repede că n­are nici un haz, am continuat totuşi s­o repet multă vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei – de altfel, singurul – găsea că sunt dominat de ideea răzbunării şi a conştiinţei cetăţeneşti şi această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m­a jignit profund. În cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuţită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără să mă privească:
— Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără îndoială, te poţi mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m­aş fuduli într­atât că sunt copil din flori… S­ar zice că­ţi faci un merit deosebit din asta!
Din ziua aceea am încetat să mă mai laud – cu faptul că sunt un bastard. Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaţa pe numele meu şi tare mi­e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgoruki oarecare. Totuşi consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile şi a mă justifica.
Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov şi o fată de vreo optsprezece ani; într­o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s­o ia de nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviinţarea stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La moşia lui Versilov locuia pe vremea aceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; de fapt, nu­mi era mătuşă bună, dar cine ştie de ce, atât eu cât şi întreaga familie Versilov, cu care era pare­mi­se înrudită de departe, ne obişnuiserăm să­i spunem „mătuşă” Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de moşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moşia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obţinea rezultate tot atât de bune ca un administrator cu şcoală. Despre ea n­aş putea spune câtă carte ştie şi nici nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă – deşi e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguşi – că Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit. Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s­a opus intenţiilor matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le­a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câţiva ani orfană de ambii părinţi; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare recunoştinţă, fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în urmă, simţind că i se apropie sfârşitul – unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte de a­şi da sufletul, aşa încât la nevoie se poate susţine că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag – îl chemase pe Makar Dolgoruki şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi ceruse cu limbă de moarte, răspicat şi stăruitor, arătând spre fiică­sa: „Creşte­o şi ia­o de nevastă”…Acest lucru l­au auzit toţi cei de faţă. Cât despre Makar Ivanov, nu ştiu ce l­o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i­a dat inima ghies sau şi­a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care „ştie să se impună”…Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învăţat (deşi ştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de rost, dar le învăţase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înţelept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea sentenţios, judeca fără apel şi în concluzie „trăia cuviincios”, după propria lui expresie cu totul neaşteptată. Ţinând seama de felul lui de­a fi de pe vremea aceea, e firesc să­şi fi câştigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu şi dragostea cuiva. Situaţia s­a schimbat însă când a ieşit din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că aşa s­au petrecut lucrurile.
Despre maică­mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut­o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinţelor vechilului de a o trimite la Moscova să înveţe o meserie şi că i­a dat şi o oarecare educaţie, adică a învăţato să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută şi chiar să citească câte puţin. Să scrie ca lumea, maică­mea nu a învăţat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s­a şi dus la cununie cu aerul cel mai liniştit pe care­l poţi aştepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până şi Tatiana Pavlovna i­a spus că vădeşte atâta sânge rece, de parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre firea maică­mi de pe atunci, le­am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moşie tocmai când se împlineau şase luni de la această căsătorie.
Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n­am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el şi maică­mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredinţa el însuşi anul trecut, înroşindu­se, deşi povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei şi că totul s­a întâmplat aşa, pe neaşteptate. De crezut cred că s­a întâmplat aşa, iar acest cuvinţel „aşa”, oricât de plin de tâlc ar fi, nu­mi lămureşte câtuşi de puţin ceea ce doresc să aflu de atâta vreme şi anume de unde li s­a tras totul. În ceea ce mă priveşte, am urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireşte că ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică­mea nu am cunoscut­o aproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să­l stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să explic de ce nu­mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică­mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseţe neobişnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr­o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi­a mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neaşteptate la iveală când era strâns cu uşa (de parcă ar fi scos­o din buzunar), că pe atunci mai era „cu caş la gură”, sentimental, dar nu din fire, ci numai aşa, fiindcă abia citise Anton Sărmanul şi Polinka Saks, două cărţi care au avut o covârşitoare influenţă civilizatoare asupra tinerei generaţii din vremea aceea. De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton
Sărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s­a apropiat acest tânăr „cu caş la gură” de maică­mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aş avea fie şi un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, socotindu­mă un băieţandru caraghios, un copil naiv şi prost, care se încumetă să judece o situaţie ce­l depăşeşte. Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă depăşeşte şi mărturisesc că acest lucru nu­mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie întratâta de lipsit de experienţă; cu toate acestea trebuie să­i spun pe şleau domnului cititor că în cazul de faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i­o voi dovedi. E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s­o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu – pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n­ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaţie ce le­ar conveni poate multora dintre noi.
Deşi n­am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (ştiu că există unul pe undeva), m­am dumerit din spusele altora că n­a fost niciodată o frumuseţe. Aşadar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca „să se distreze”, Versilov ar fi putut să­şi aleagă alta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova şi ea slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să­i fie ruşine de el însuşi să pângărească o căsnicie, fie şi a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales ţinând seama de faptul că – aşa cum am spus – abia acum câteva luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Şi unde mai pui că lui Anton nu i s­a furat decât calul şi nicidecum nevasta! Aşadar, spre ghinionul domnişoarei Sapojkova (eu aş zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neaşteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârşit, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva ori să­mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am observat că, deşi trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplări, Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuşi, nu m­am dat bătut. Îmi amintesc că într­o zi, dându­şi acele ifose aristocratice pe care şi le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică­mea ar fi fost una din acele făpturi
– lipsite de apărare, despre care nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar dimpotrivă, dar care îţi inspiră un soi de milă – prin blândeţea, prin sfiala lor şi, fără să­ţi dai prea bine seama de ce, mila asta te urmăreşte multă vreme şi până la urmă te leagă pe nesimţite de ele… „Într­un cuvânt, dragul meu, sentimentul ăsta te prinde într­atât, încât uneori nici nu te mai poţi desprinde.” Iată ce mi­a mărturisit; şi dacă într­adevăr aşa s­au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el ţâncul „cu caş la gură” cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung.
Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze că maică­mea l­a îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! Aşadar, minţea ca să facă pe grozavul, minţea, călcându­şi în picioare conştiinţa, onoarea şi demnitatea!
După toate câte le­am înşirat până aici s­ar putea de bună seamă crede ca vreau s­o laud pe maică­mea, deşi am arătat de la început că nu ştiu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea mediului şi mentalitatea îngustă care şi­au pus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat­o toată viaţa. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându­mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să­l arăt în primul rând şi anume că la ei totul a început de­a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n­a înţeles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o parte faptul că domnişoara Sapojkova scăpase cu faţa curată. Iar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, ţin să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuşi de puţin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică­mea, chiar dacă presupunem că între ei s­ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălaţi că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării şi nu poate inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de­ar fi vrut, tot n­ar fi izbutit să se apropie altfel de maică­mea. Doar nu era să se apuce să­i explice mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi­a povestit chiar el o dată (când l­a luat gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pe scări, săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajii îmbujoraţi, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu­se şi „tiranul de boier” ajunsese să se teamă şi de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moşier. Chiar dacă totul a pornit după tradiţiile iobăgiei, mai târziu nu le­au mai respectat întocmai, deşi mi­e cu neputinţă să explic de ce şi cum. Cu cât încerc să­mi lămuresc lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până şi proporţiile pe care le­a atins dragostea lor, căci Versilov – după obiceiul celor de teapa lui – ar fi trebuit să o părăsească îndată ce şi­a atins scopul. Totuşi s­a întâmplat altfel. Să­ţi faci mendrele cu o slujnică drăguţă şi uşuratică (deşi maică­mea nu a fost de fel uşuratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar şi inevitabil pentru un ţânc „cu caş la gură” şi destrăbălat (căci destrăbălaţi erau dumnealor cu toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi), mai ales ţinând seama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viaţă de huzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din parte­i. N­aş putea să jur că a continuat să o iubească, deşi, ce­i drept, a târâto toată viaţa după el.
Şi pe mama am hărţuit­o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai importantă n­am îndrăznit să i­o pun făţiş, cu toate că în ultimul an m­am apropiat foarte mult de ea şi nu obişnuiesc să mă port cu mănuşi, ci mai degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care­i socoteşte pe ceilalţi vinovaţi faţă de el. Iată întrebarea: cum de­a putut ea, măritată fiind numai de şase luni, ba încă şi strivită de prejudecăţi despre „sfânta taină a căsătoriei”, supusă şi neputincioasă ca o muscă, ea care­l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într­un asemenea păcat, numai după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică­mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă. Ţin să afirm de la început că nici nu­şi poate închipui cineva un suflet mai curat decât al maică­mi, care şi­a păstrat toată viaţa puritatea sufletească. Poate că singura explicaţie ar fi că nu şi­a dat seama ce face – prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconştientă, aşa cum pretind azi avocaţii care încearcă să­şi dezvinovăţească clienţii – hoţi sau ucigaşi – ci numai fiindcă s­a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată şi naivă cum era, trebuia să­i cadă victimă în mod fatal şi tragic. Cine ştie, poate că a făcut­o să­şi piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, deşi ea habar n­avea de limba franceză, ori poate a dat­o gata romanţa pe care a cântat­o, acompaniindu­se la pian, într­un cuvânt s­a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse şi nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeş) şi o dată cu ele a îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi romanţele lui cu tot! Am auzit că multe fete – şi dintre cele mai cinstite – trăind la curţile boiereşti, au păţit la fel pe vremea iobăgiei… Eu unul înţeleg asemenea porniri şi socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei şi a „umilinţei”! De ce n­ar fi putut oare acest tânăr chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el – o fiinţă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat – încât să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus­o la pierzanie, sper că maică­mea a înţeles toată viaţa şi poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu şi­a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii „lipsiţi de apărare”: chiar şi atunci când ştiu că se duc la pierzanie, ei merg orbeşte înainte.
De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el mi­a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe care­l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leşinată în cămăruţa ei de slujnică…
Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă frământa şi asupra amănuntelor scandaloase. Aşadar, după ce o răscumpără pe maică­mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moşie şi de atunci – după cum am amintit mai sus – o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea intenţia să lipsească vreme mai îndelungată şi când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuşii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rând la moşiile lui, în diferite oraşe, iar în cele din urmă s­au stabilit la Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie.
Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s­a despărţit de Makar Ivanovici, m­am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea şi mult mai târziu, peste vreo zece­unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte ştiu, după naşterea grea a ultimului copil, frumuseţea maică­mi s­a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea şubredă şi a început să îmbătrânească repede.
În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s­au întrerupt niciodată. Oriunde s­ar fi găsit mama şi Versilov, fie că trăiau într­un loc de câţiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să trimită veşti „familiei”…Se statorniciseră între ei nişte relaţii ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s­a întâmplat în cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des, nici mai rar şi semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori şi eu; nu conţineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente şi la simţăminte cu totul comune – dacă e cu putinţă să afirmi una ca asta despre simţăminte. În primul rând, le trimitea veşti despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne – atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general şi impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere a regulilor de politeţe. „Preaiubitei şi stimatei mele soţii, Sofia Andreevna, plecăciune adâncă”… „Scumpilor noştri copilaşi le trimit binecuvântarea mea părintească, ce­i va ocroti de­a pururi.” Toţi copilaşii, printre care mă număram şi eu, erau amintiţi pe nume, în ordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de „ecelenţa­sa, preacinstitul domn Andrei Petrovici”, să nu­l numească „binefăcătorul său”, deşi îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându­l să­l ocrotească şi implorând la rândul său cerul să­i binecuvânteze stăpânul. Maică­mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici şi totdeauna scrisorile ei erau ticluite după acelaşi tipic ca ale lui. Versilov, fireşte, nu lua parte la această corespondenţă. Makar Ivanovici scria din diferite colţuri ale Rusiei, din oraşe şi mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă şi trăgea la mama, care­şi avea totdeauna locuinţa ei separată de a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obişnuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într­un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o săptămână.
Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la numele său de Dolgoruki, care­i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă şi stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepţie: e ca şi cum ai pune carul înaintea boilor!
Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m­am născut am fost lăsat printre străini şi aceasta cred că nu dintr­o intenţie precisă, ci numai fiindcă aşa s­a nimerit. Când m­am născut, mama era încă tânără şi frumoasă şi Versilov ţinea desigur s­o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ţie lumea mai dragă, i­ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n­am cunoscut­o pe maică­mea, pe care n­o văzusem decât de două, trei ori şi atunci numai în fugă. Această situaţie nu se datoreşte sentimentelor maică­mi, ci dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni.
Acum să trec la cu totul

continuarea o aveti mai jos in format word..........