La ţigănci de Mircea Eliade – carte word/pdf – download

La ţigănci de MIRCEA ELIADE (Născut în 1907)

In tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul îşi spuse: „Eşti un om cu noroc, Gavrilescule !” Zărise un loc liber, langă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, îşi încăpu ‘să-şi facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă.
— E teribil de cald ! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!…
Gavrilescu clatină din cap continuînd să-şi facă vînt cu pălăria :
— E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawirence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence ?
— Nu.
— Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aş fi întrebat. îmi place să intru în vorbă cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce memorie ! Recitau pe idinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întîmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că.
nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arşiţa aceea teribilă a Ârabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabtie, amuţindu-l.

Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi începu să se caute în buzunare.
— îmi cer iertare, şopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde4 pun.
— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci…
Şi întorcandu-ise spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roşi şi strîhse, nervos, cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu să numere mărunţişul zâmbind.
— E o ruşine ! şopti bătrînul cîteVa clipe în urmă. E nepermis !
— Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-şi facă vînt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, .şi ce grădină !… Ce grădină !… repetă el clătinînd din cap, cu admiraţie. Uitaţi-vă că începe să ;se zărească, adăugă el aplecîndu-se puţin ca să vadă mai bine.

Câţiva bărbaţi apropiară ca din întîmplare frunţile de ferestre.
— E o ruşine, repetă bătrînul privind sever înaintea lui.
Ar trebui interzis.
— Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizaci-patruizeci de ani. O fi adevărat ?
Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngîhdura’t pe fereastră :
— Sînt nuci bătrîni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră. Pe o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei…

— De ele, spuse vecinul fără sănşi ridice ochii. Sînt ţigănci…
— Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Şi vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva ? Mă întreb : de unde au venit ?
— Au venit de mult, spuse vecinul.
— Sînt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întâi .şi întîi în Bucureşti, ţigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare.’ Nu se clădise încă Liceul…
— Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămîna. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă îhicercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist…
— Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul întoreînd capul. Sunteţi d-l Gavrilescu, profesor de pian. Aim o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot întrebam de unde imi-e cunoscută figura dumneavoastră.
— Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul.

Primăvara dînd nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai ila o fereastră ca aista şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe ‘săptămînă. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt ţigănci, mă rog, de unde au ele ataţia bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.
— E o ruşine ! exclamă din nou bătrînul întoreînd capul cu dezgust.
— Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecind după cît cîştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că lucrurile nu sînt atac de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămîna tot mi-ar trebui 500 de săptămîni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanţelor de vară, cînd îmi rămîn doar două-trei eleve ? Dar vacanţele de Crăciun şi de Paşti ? Toate orele astea pierdute sînt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, şi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămînă, ci mult -mai mult, mult mai mult !
— E adevărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai învaţă la pian.
— Ah ! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simţeam că-mi lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.

M-am luat de vorbă cu Mame Voitinovici, mătuşa Otiliei, şi-am uitat servieta… Ce ghinion !… adăugă scoţîndu-şi batista de sub guler şi băgînd-o în buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pînă în strada Preoteselor…
Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva. Apoi ,se ridică brusc :
— Imi pare bine de cunoştinţă, spuse, scoţîndu-şi pălăria şi înclinîndu-se uşor de mijloc.
Apoi ieşi repede pe platformă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd, Gavrilescu regăsi arşiţa şi mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aştepte tramvaiul spre direcţia opusă. Gavrilescule, şopti, atenţie ! că parcă-parca ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria. Repet: atenţie ! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vtîrstei… Dar se simţea obosit, istovit şi se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Işi scoase batista şi începu să se şteargă pe faţă. Asta îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar.

Nu era aşa de cald, dar era tot vară… Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, îşi spuse, mîine, poimîine, plecă îşi Otilia. Şi atunci îşi aminti: era la Charlottenburg ; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemîncat, fără un ban în buzunar. Cînd eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor, îşi spuse. Se ridică şi făcu câţiva paşi în stradă, să vadă dacă se zăreşte tramvaiul. Umblind, parcă arşiţa îşi pierdea din văpaie. Se întoarse şi, lipindu-se de zidul unei case, îşi scoase pălăria şi începu sănşi facă vînt.
La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, raimuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărît cu paşi mari, ţinîndu-se pe lîngă ziduri. Cînd ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adînc, dîndu-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă igrădina. Pietrişul fusese udat de curînd, şi i se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecînd cu un uruit uscat pe lîngă el, şi întoarse capul. Prea tîrziu ! exclamă, zîmbind. Zu-spat! adăugă şi, înălţand braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lingă Miinchen.

Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, cînd îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Intoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Cînd zări de departe umbra deasă a nucilor, simţi cum începe să i se bată inima, şi grăbi uşor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi tramvaiul gamînd metalic în urma lui. Se opri, şi-l salută lung cu pălăria. Prea tîrziu ! exclamă. Prea tîrziu !…
La umbra nucilor îl întîmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Incepu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atîţia ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească andeaproape. Inainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pîndindu -l, îi ieşi în faţă o fată tînără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă de cercei mari de aur.

Apucîndu-l de braţ, îl întrebă în şoaptă :
— Poftiţi la ţigănci ?
Ii zîmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văzîndu-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte. Gavrilescu o urmă fascinat: dar după cîţiva paşi se opri, parcă ar fi vrut ‘să ‘spună ceva.
— Nu vreţi la ţigănci ? îl întrebă din nou fata, coborînd şi mai mult glasul.
Il privi scurt, adînc, în ochi, apoi îi luă mîna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe ‘mari de ‘liliac şi boz. Deschise uşa işi-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropiiradu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atît de insuportabil încît îşi duse mima la frunte. Cînd zgomotul se pierdu, descoperi lîngă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrînă care-l privea curios, aşteptînd să se trezească.
— Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi ? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică…
— Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicînd braţul. Nu nemţoaică.
— Atunci, o ţigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrîna..
Trei sute de lei, adăugă.
Gavrilescu zîmbi cu gravitate.
— Trei lecţii de pian ! exclamă el începînd să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus şi întors.
Bătrîna sorbi cafeaua şi rămase pe gînduri.
— Eşti muzicant ? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ţi placă.
— Sînt artist, spuse Gavrilescu scoţînd rînd pe rînd mai multe-batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor şi trecîndu-le metodic, una cîte una, în celălalt buzunar.

Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet… Vă cer iertare, adăugă stînjenit, aşezîndu-şi pălăria pe măsuţă şi începînd să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul cînd trebuie…
— Nu e grabă, spuse bătrîna. Avem timp. Nu e nici trei…
— Vă cer iertare dacă vă «contrazic, o întrerupse Gavrilescu,. dar cred că vă înşelaţi. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecţia cu Otilia.
— Atunci isă ştii că iar a stat ceasul, şopti bătrîna căzînd din nou pe gînduri.
— Ah ! în sfîrşit, exclamă Gavrilescu arătîndu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie… Numără bancnotele şi i le întinse.
— Să -l duci la bordei, spuse bătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se simţi apucat de mînă şi, întorcînd speriat capul,
regăsi lîngă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtînd sub braţ pălăria încărcată de obiecte.
— Să le ţii bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o ţigancă, o grecoaică, o evreică…
Se opri şi, privindu-l o clipă, adînc, în ochi, izbucni într-un rîs scurt, tăcut. Gavrrlescu tocmai începuse să-şi transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.
— Ah ! făcu el. Eu sînt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi rămas aici, MI boschetele atstea, şi arătă teu pălăria spre copaci, îmi place natura. Şi pe o arşiţă ca asta, să poţi respira aer curat, în răcoarea asta, ica la munte… Dar unde mergem ? întrebă, văzînd că fata se apropie de un gard de lemn şi deschide portiţa.
— La bordei… Aşa a spus baba… îl apucă din nou de braţ şl—1 trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceş. Căldura începea isă ise simtă din nou şi Gavrilescu şovăi, dezamăgit.
— Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură…
— Aşteaptă pînă oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătîn-du-i cu braţul o căsuţă veche, părînd pe jumătate părăginită, care se desluşea în fundul grădinii.

Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi o urmă posomorit. Dar cînd ajunse în tindă, simţi că iniima începe să-i bată din ce în ce ‘mai puternic, şi se opri.
— Sînt emoţionat, spuse, nu-imi dau .seama de ce…
— Să nu bei prea multă cafea, şopti fata deschizînd uşa şi împingîndu-l înăuntru.
Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trăise şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. începu să înainteze, că’lcînd pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, pînă ce îi fu frică să mai înainteze, şi se opri. In acea clipă se isimţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou -tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.
— Hildegard ! exclamă el adresîndu-ise fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele !…
Dar, întoreînd capul, îşi dădu seama că fata plecase. Sifmţi aturici în nări un parfum sfios şi exotic, şi o dată auzi bătînd din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsînd să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se imişcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cîţiva metri în faţa lui, bătînd uşor din palme şi rîzînd.
— Aşa ne-ai ales, spuse una din ele. O ţigancă, o grecoaică, o evreică…
— Dar să vedem dacă ai să ne ghiceşti, spuse a doua.
— Să vedem dacă ai să ştii care-i ţiganca, adăugă a treia. Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria ide paie, şi ile privea fix,
împietrit, ca şi cum nu le-ar fi văzut, ca şi cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.
— Mi-e sete ! şopti el deodată, şi—şl duse mina la gît.
— Ţi-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Dispăru după un paravan şi se întoarse cu o tavă rotunda de lemn, pe care se afla o ceaşcă cu cafea şi un ibric. Gavrilescu apucă ceaşca şi o dădu peste cap, apoi i-o
întinse zîmibind.
— Mi-e teribil de sete, şopti.
— Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplîn-du-i ceaşca. S-o bei încet…
Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot îşi fripse buzele, şi atunci aşeză descurajat ceaşca pe tavă.
— Mi-e sete ! repetă el. Daică aş putea să beau puţină apă. Celelalte două fete dispărură după paravan şi se întoarseră repede cu două tăvi pline.
— Ţi-a trimis baba dulceaţă, spuse una din ele.
— Dulceaţă de trandafiri işi şerbet, adăugă cealaltă.
Dar Gavrilescu zări cana plină cu iapă, şi deşi văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu aimînidouă mîi-niîe, cana şi o duse la gură. Bău îndelung, gîlgîind, dîndu-şi capul pe spate. Apoi oftă, aşeză cana pe tavă şi scoase din buzunar una din batiste.
— Domnişoarelor! exclamă el îneepînd să se şteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, ColoneM Lawrence…
Fetele se priviră între ele cu înţeles, apoi izbucniră toate în rik Rffdeau de astă dată din toată inima şi din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi faţa i se lumină de un mare zîimlbet, şi în cele din urmă începu şi el să rîdă. Se şterse îndelung cu batista.
— Dacă-imi daţi voie să pun şi eu o întrebare, vorbi el tîr-ziu : aş fi curios să ştiu ce v-a apucat.
— RMeam că ne-ai spus Domnişoare, vorbi una din ele. Şi aici sîntem la ţigănci…
— Nu e adevărat ! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească.

Rîdeam că te-ai încurcat işi-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar…
— N-o asculta ! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ţi spun eu care e adevărul : rîdem că ţi-a fost frică…
— I-a fost frică ! I-a fost frică ! repetă a treia. Gavrilescu făcu un pas înainte şi înălţă solemn braţul :
— Domnişoarelor ! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu tine aveţi de-a face. Eu nu sînt un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor ide pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit îşi am iubit pe Hildegard !

Una din fete îi apropie un fotoliu şi Gavrilescu se aşeză sus-pinînd adînc.
— Ah ! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-aţi adus aminte de tragedia vieţii mele? Pentru că, aţi înţeles, Hildegard n-a devenit niciodată soţia mea. S-a întîmplat ceva, s-a intîmplat ceva teribil…
Fata îi întinse ceaşca cu cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gînditor.
— S-a întîmplat ceva teribil, reluă el tîrziu. Dar ce ? Ce s-a putut întîmpla ? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am inai gîndit la Hildegard de foarte mulţi ani. Mă învăţasem cu ideea. îmi spuneam : Gaivrilescu, ce-a fost, a fost ! Aşa sînt artiştii, fără noroc. Şi deodată, adineaori, intrînd aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut şi eu o pasiune nobcllă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!…

Fetele se priviră între ele şi începură să bată din palme.
— Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.
— Da, încuviinţară celelalte. Ai avut dreptate : i-a fost frică… Gavrilescu ridică ochii şi le privi lung, melancolic.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi…
— Ţi-e frică, rosti provocator una din fete, făcînd un pas spre el. Ţi-a fost frică de cum ai intrat…
— De aceea ţi-a fost atît de sete, vorbi a doua.
— Şi de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ţi-e frică să ne ghiceşti.
—- Tot nu înţeleg, încercă Gavrilescu să se apere.
— Trebuia să ne ghiceşti de la început, continuă a treia fata. Să ghiceşti care-i ţiganca, care-i grecoaica, care-i evreica…

— Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintîi. Ghiceşte. Care-i ţiganca ?
— Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.
Zîmbi şi le măsură din nou cu privirile.
— Asta-mi place, începu el, simţindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă aţi aflat că sînt artist, voi credeţi că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o ţigancă…
— Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete.
Ghiceşte-ne !
— Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpăţînare, voi credeţi că n-am nici atîta imaginaţie încît să ghicesc cum arată o ţigancă, mai ales cînd e tînără, frumoasă şi goală…

Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica : avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului.
— Ghiceşte-ne ! Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? strigară toate trei.
Gavrilescu se ridică din fotoliu şi, întinzînd braţul spre fata goală şi tuciurie din faţa lui, rosti solemn :
— Pentru că sînt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, şi răspund: Tu eşti ţiganca !
în clipa următoare, se simţi prins de mîini, şi fetele începură să-l învîrtească în cerc, strigînd şi şuierînd, şi parcă vocile veneau de foarte departe.
— N-ai ghicit ! N-ai ghicit ! auzi el ca prin vis.

Încercă să se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor, printre fotolii şi paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunţă să se mai împotrivească — şi nu-şi mai dădu seama de nimic.
Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheşă şi goală îngenuncheată pe covor, în faţa divanului, şi se ridică în capul oaselor.
— Am dormit mult ? o întrebă.
— Nici n-ai apucat să dormi, îl linişti fata. Doar ce-ai aţipit.
— Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? întrebă el ducîndu-şi mîna la frunte. Mă simt cam ameţit.

Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-şi putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atin-gînd tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu sar fi întins, prin unghiuri ascuţite, pînă la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite’ cu, perdele, deschizîndu-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor şi curios pictate, sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundîndu-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, alcovuri de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar cîteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înţeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate careşi împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. în clipa cînd îşi dădu seama de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învîrtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mîna la frunte.

— Ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? repetă el.
— Nu m-ai ghicit, şopti fata cu un zîmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sînt ţiganca. Eu sînt grecoaica.
— Grecia ! exclamă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia eternă !…
Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. îşi auzea bătăile inimii accelerîndu-i-se, o nemaiîntîlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.
— Cînd eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decît asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.
— Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubeşti…
— Aveam 20 de ani şi ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amîndoi frumoşi, adăugă.
în acea clipă îşi dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat : avea pantaloni largi asemenea şalvarilor şi o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.

— Visasem să mergem în Grecia, reluă el tîrziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai
‘mult decît un vis, era ceva care începuse sa fie real, căci hotărîsem sa plecăm în Grecia foarte curînd după nuntă. Şi atunci s-a întîmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s întîmplat ? se întrebă după o pauză ducîndu-şi mîinile la tîmple. Era tot aşa, o 2Î caldă oa asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului… Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptînd tramvaiul. Ah ! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit.

descarcati cartea direct de aici:…