JAMES CLAVELL
VÂRTEJUL
NOTA AUTORULUI
Aceste întâmplări se petrec între 9 februarie şi 3 martie 1979, în Iranul cuprins de revoluţie, cu mult înainte de a începe criza ostaticilor.
Am încercat să prezint lucrurile cât mai real cu putinţă, deşi totul e doar ficţiune, populată cu multe personaje şi locuri imaginare. Nici o persoană sau firmă despre care se vorbeşte în cartea de faţă nu a luat parte sau nu a existat în această perioadă în zona de conflict şi nici nu a stat în intenţia mea să fac vreo legătură sau aluzie la vreuna dintre ele.
Desigur, există umbrele celor doi giganţi care se înfruntă: Alteţa Sa imperială, Şahul Mohamed Pahlavi – şi tatăl său, Reza Şah – şi imamul Khomeini, umbre care planează asupra personajelor imaginate şi care constituie un element vital al acestei istorii.
Ei nu figurează printre personajele cărţii, deşi am încercat să prezint o imagine – fictivă, dar corectă – a acelor vremuri, a diferitelor feluri de oameni care le-au străbătut, multiplele opinii care au existat şi ar fi putut fi exprimate, dar nimic din toate acestea nu este prezentat de mine, intenţionat, cu lipsă de respect.
VINERI 9 februarie 1979
CAPITOLUL 1
În munţii Zagros; pe înserat. Soarele atinse orizontul şi bărbatul trase obosit de hăţurile calului, bucuros că sosise vremea pentru rugăciune.
Se numea Hussain Kowissi şi era un iranian de treizeci şi patru de ani, masiv, cu pielea albă, iar ochii şi barba foarte întunecate. Pe umăr îi atârna o armă automată sovietică AK47. Era bine înfăşurat în haine, ca să se apere de frig – purta un turban alb şi un halat de culoare închisă, murdar şi prăfuit, iar pe deasupra lor un cojoc grosolan din piele de oaie, după obiceiul tribului nomad Kash’kai, legat cu o curea, şi cizme foarte uzate. Pentru că avea urechile acoperite, nu auzise vuietul îndepărtat al turbinelor motoarelor elicopterului ce se apropia. În urma lui, cămila de povară, istovită, smuci de funie, nerăbdătoare să mănânce şi să se odihnească. Fără s-o bage în seamă o blestemă şi descăleca.
Se afla la aproape două mii cinci sute de metri altitudine şi aerul era rarefiat şi rece, foarte rece. Pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă pe care vântul o spulbera în rafale, făcând drumurile alunecoase şi înşelătoare. Dedesubt, poteca prea puţin umblată se încolăcea înapoi către văi îndepărtate şi, în cele din urmă, către Isfahan, de unde venea. Înainte, drumul se răsucea primejdios în sus, printre colţurile de stâncă, apoi către celelalte văile care se deschideau către Golful Persic şi către oraşul Kowiss, unde se născuse, unde locuia acum şi de la care îşi luase numele când devenise mullah.
Nu-i păsa de primejdii sau de frig. Primejdiile îi apăreau la fel de limpezi ca şi aerul.
E aproape ca şi cum aş fi din nou nomad, alături de bunicul, care ne conducea pe vremuri când toate triburile Kash’kai puteau să hălăduiască de la păşunile de iarnă către cele de vară – un cal şi-o puşcă pentru fiecare bărbat şi cirezi îndeajuns, turme de oi şi capre şi cămile nenumărate, cu femeile noastre neacoperindu-şi faţa cu văluri, triburile trăind libere, aşa cum au trăit înaintaşii noştri zeci de secole, nesupuşi nimănui altcuiva decât Voinţei lui Allah – aceste vremuri care s-au sfârşit abia cu şaizeci de ani în urmă, îşi spuse, simţind mânia ridicându-se în el, şi cărora le-a pus capăt Reza Han, soldatul ridicat de jos, care, cu ajutorul viclenilor de englezi, a uzurpat tronul, s-a proclamat Reza Şah, primul dintre Şahii Pahlavi şi, apoi, cu sprijinul regimentului său de cazaci, nea supus şi a încercat să ne şteargă de pe faţa pământului.
A fost Voia lui Allah ca, cu timpul, Reza Şah să fie umilit şi exilat de împuţiţii stăpâni englezi şi să moară uitat; Voia lui Allah ca Mohamed Şah să fie obligat să scape cu fuga cu câteva zile în urmă; Voia lui Allah ca Khomeini să se întoarcă să continue revoluţia Lui, Voia lui Allah ca mâine sau poimâine să îmi primesc martiriul, Voia lui Allah ca să fim luaţi de Vârtejul Său şi ca acum să fie dată o ultimă lovitură tuturor lacheilor Şahului şi tuturor străinilor.
Elicopterul era mai aproape acum, dar tot nu-l auzi, şuierul vântului care lovea în rafale acoperind zgomotul. Mulţumit, îşi scoase covorul de rugăciune şi-l întinse pe zăpadă. Spatele încă-l durea din pricina rănilor provocate de bici. Îşi umplu palmele de zăpadă, îşi spălă mâinile şi chipul după ritual, pregătindu-se pentru cea de-a patra rugăciune a zilei, apoi se întoarse cu faţa către sudvest, spre oraşul sfânt, Mecca, aflat la două mii de kilometri depărtare, în Arabia Saudită, şi îşi îndreptă gândurile către Allah.
– Allah-u Akbar, Allah-u Akbar, la illah illa Allah… Se prosternă repetând Shahada, lăsând cuvintele arabe să-l învăluie:
– Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui.
Vântul se întări, suflând şi mai rece. Prin pâsla care-i acoperea urechile prinse zgomotul turbinelor. Acesta crescu şi crescu, îi pătrunse în creier alungându-i pacea şi abătându-i gândurile de la rugăciune. Deschise furios ochii. Elicopterul se apropia, abia la şaizeci de metri deasupra pământului, urcând drept către el.
La început îi trecu prin gând că ar putea fi un aparat militar şi brusc îl năpădi teama că veneau după el. Apoi recunoscu pe fuzelaj culorile roşu, alb, albastru ale Marii Britanii şi cunoscutele însemne S-G împrejurul leului roşu al Scoţiei: compania de elicoptere care opera de la baza aeriană de la Kowiss deasupra întregului Iran, şi teama îl părăsi – dar nu şi mânia. Privi aparatul de zbor urând ceea ce reprezenta. Avea să treacă exact pe deasupra capului său, dar nu prezenta nici o primejdie pentru el. Se îndoia că cei de la bord îl vor băga în seamă, aici, în umbra unui stei de piatră, dar resimţea cu toată fiinţa pacea sa interioară tulburată de aceşti intruşi şi rugile sale zădărnicite. Şi pe măsură ce urletul asurzitor se înteţea, furia lui se ridica odată cu el.
– La illah illa Allah… încercă să se întoarcă la rugăciune, dar curentul de aer produs de palele elicopterului îi aruncă zăpada în faţă. În spatele lui, calul necheză şi se ridică înspăimântat în două picioare, priponul făcându-l să se împiedice şi să alunece. Cămila de povară, la fel de înspăimântată, smuci de funia legată de şaua calului, se ridică în picioare, răgi şi încercă să pornească împleticit într-o parte sau în cealaltă, numai pe trei picioare, răsturnându-şi povara şi încurcând legăturile.
Explodă mânios:
– Necredincioşilor! urlă către aparatul care se afla acum aproape deasupra buzei văii.
Ţâşni în picioare, înşfacă arma, trase piedica şi slobozi o rafală, apoi ochi şi goli încărcătorul.
– SATAN! ţipă iarăşi în tăcerea ce se lăsase brusc.
Când primele gloanţe împroşcară elicopterul, tânărul pilot Scot Gavallan rămase pentru o clipă paralizat şi se holbă prosteşte la găurile din parbrizul de plastic.
– Sfinte Christoase! şopti cu răsuflarea tăiată, căci nu se mai trăsese asupra lui niciodată până atunci, dar cuvintele îi fură acoperite de bărbatul aşezat lângă el pe scaunul din faţă, care reacţiona iute şi hotărât, ca un militar:
– Pune-l jos!
Comanda bubui în căşti.
– Pune-l jos! strigă Tom Lochart din nou în laringofon, apoi, pentru că nu avea comenzile proprii, întinse braţul peste mâna stângă a pilotului şi împinse în jos maneta de comandă, reducând brusc puterea motorului şi înălţimea. Elicopterul se legănă ca un beţiv, pierzând brusc din înălţime.
În clipa aceea îi împroşcă cea de-a doua rafală. Deasupra şi spre coadă se auzi un trosnet ameninţător, în altă parte un glonţ chiui, ricoşând de metal, turbinele ţiuiră şi elicopterul se prăbuşi din înălţimi.
Era un Jet Ranger 206, cu un singur pilot şi patru pasageri – unul în faţă, trei în spate – şi era plin. Cu o oră în urmă, Scot îi luase pe ceilalţi, care se întorceau dintr-un concediu de o lună, ca de obicei, de la aeroportul Shiraz, aflat la optzeci de kilometri sud-est. Acum, obişnuitul se transformase în coşmar, iar muntele năvălea către ei; o muchie de piatră se rostogoli miraculos pealături, la un fir de păr distanţă, şi elicopterul se cufundă într-o depresiune, dându-le o fracţiune de secundă posibilitatea să-şi tragă sufletul, şi să-şi recapete în parte controlul şi ceva din puterea motorului.
– Ai grijă, pentru Dumnezeu! spuse Lochart.
Scot văzuse pericolul, dar nu reacţionase atât de iute. Acum, mâinile şi picioarele făceau aparatul să gliseze în salturi smucite în jurul colţului de stâncă. Patina stângă a trenului de aterizare atinse piatra cu o lovitură laterală, metalul protestă zgomotos şi încă o dată plonjară într-o parte, abia la câţiva metri de suprafaţa neregulată a stâncilor şi de coroanele copacilor, care se apropiau şi se depărtau în salturi de ei.
– Jos şi repede, spuse Lochart. Aşa, acolo, Scot! Nu, dincolo! Colo, în josul crestei, spre ravine… Eşti rănit?
– Nu, nu cred! Tu?
– Acum e bine! Coboară în ravină! Hai, grăbeşte-te! Ascultător, Scot Gavallan aplecă aparatul, depărtându-se prea jos şi prea iute, cu mintea încă răvăşită. Mai simţea în gură gustul de fiere, iar inima îi bătea nebuneşte.
Din spatele peretelui care-l despărţea de cabină, peste zgomotul motoarelor, se făceau auzite strigătele şi blestemele celorlalţi, dar nu putea să rişte să se-ntoarcă şi întrebă neliniştit prin interfon:
– E careva rănit acolo, Tom?
– Lasă asta, concentrează-te! Ai grijă la coasta muntelui! Mă ocup eu de ei.
Tom Lochart încercă să cuprindă dintr-o singură privire totul. Avea patruzeci şi doi de ani, era canadian, fost ofiţer RAF, fost mercenar şi acum pilot-şef la baza lor, Zagros Trei.
– Ai grijă la coastă şi pregăteşte-te să salţi din nou! Ţin-te de bord şi lasă-l jos! Ai grijă!
Muchia văii se afla puţin deasupra lor şi se apropia prea iute. Gavallan văzu colţii stâncilor drept în calea lui. Abia avu timp să alunece într-o parte, când un vârtej violent de vânt îi azvârli periculos de aproape de coasta abruptă a prăpastiei. Trase prea mult de manşă şi auzi obscenităţi în căşti, dar recapătă controlul aparatului. Apoi văzu drept înaintea lui copaci şi pietre şi, pe neaşteptate, capătul ravinei şi ştiu că erau pierduţi.
Brusc, pentru el totul păru să se desfăşoare cu o viteză mult mai redusă.
– Sfinte Dumnezeule…
– Mult la dreapta, ai grijă la stânci!
Scot simţi că mâinile şi picioarele i se supun şi văzu elicopterul făcând o piruetă la câţiva centimetri deasupra bolovanilor, aproape atingând copacii, sărind pe deasupra lor şi scăpând la loc deschis.
– Pune-l acolo cât de repede poţi!
– Ce? gâfâi el către Lochart, cu măruntaiele arzîndu-1.
– Sigur, mai bine să aruncăm o privire, să verificăm, spuse Lochart grăbit, nemulţumit că nu putea avea controlul aparatului. Am auzit ceva.
– Şi eu, da’ cum stăm cu patinele, ar putea fi rupte?
– Ţine-l din elice. Am să ies afară să verific şi dacă totul e-n regulă, îl pui jos şi o să arunc iute o privire. E mai sigur, numai Dumnezeu ştie dacă gloanţele n-au rupt conducta de ulei sau vreun cablu.
Lochart îl văzu pe Scot luându-şi ochii de la lumini ca să arunce o privire pasagerilor săi.
– Dă-i dracului, pentru Dumnezeu! Mă ocup eu de ei, spuse tăios. Concentrează-te la aterizare!
Îl văzu pe celălalt roşind, dar supunându-se, apoi, încercând să-şi stăpânească brusc ameţeala, se întoarse; aşteptându-se să vadă stropi de sânge şi măruntaie împrăştiate peste tot şi pe cineva urlând, urlete înecate de zgomotul motoarelor, ştiind că n-ar fi putut face nimic până când nar fi ajuns la loc sigur şi ar fi aterizat, întotdeauna prima datorie fiind să aterizeze în siguranţă.
Spre nemăsurata lui uşurare, cei trei bărbaţi de pe locurile din spate, doi mecanici şi-un alt pilot, păreau neatinşi, deşi erau cu toţii răvăşiţi, iar Jordan, mecanicul aşezat chiar în spatele lui Scot, era alb la faţă şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile. Le întoarse spatele.
Se aflau cam la cincisprezece metri acum, apropiin-du-se corect şi repede. Suprafaţa luminişului era curată, albă şi netedă, fără ca vreo tufă de iarbă să-şi arate creştetul prin zăpada groasă, troienită către margini. Părea o alegere bună. Era îndeajuns loc de manevră şi aterizare. Dar cum poţi aprecia adâncimea zăpezii şi forma ascunsă a solului de sub ea? Lochart ştia ce ar fi făcut dacă ar fi avut el comenzile. Dar nu le avea, nu el era căpitanul, deşi era mai în vârstă.
– E în regulă acolo, în spate, Scot.
– Mulţumesc, Doamne, pentru asta. Eşti gata să ieşi?
– Cum ţi se pare suprafaţa?
Scot sesiză îngrijorarea din glasul lui Lochart. Abandonă brusc manevrele de coborâre, mări puterea motorului şi rămase suspendat în aer. Christoase, îşi zise, întrând aproape în panică din pricina prostiei lui, dacă Tom nu m-ar fi atenţionat, aş fi coborât acolo şi doar Dumnezeu ştie cât de adâncă poate fi zăpada, sau ce-i sub ea! Stabiliza aparatul la vreo treizeci de metri şi cercetă coasta muntelui.
– Mulţumesc, Tom! Ce zici de locul ăla?
Noul luminiş, aflat la câteva sute de metri depărtare de partea cealaltă a văii, era mai mic, mai jos, cu o cale bună de scăpare în caz că se ivea nevoia, şi apărat de vânt. Solul era aproape curat de zăpadă, denivelat, dar satisfăcător.
– Îmi pare mai bine acolo.
– Şi mie!
Lochart îşi trase una dintre căşti într-o parte şi privi înapoi.
– Hei, Jean-Luc, strigă peste zgomotul motoarelor, e-n regulă?
– Da! Am auzit ceva.
– Şi noi! Jordan, cu tine cum e?
– Sigur că şi io-s întreg, ce Dumnezeu, strigă Jordan acru. Era un australian înalt, vânos şi scutura capul ca un câine. Numa’ că m-am dat al dracului cu capul de pereţi, ce porcărie, nu? Blestemate de gloanţe, ce porcărie! Cică Scot zicea că lucrurile o să meargă afurisit de bine de-acu’, că afurisitu’ de Şah a şters-o şi s-a-ntors afurisim’ de Khomeini. Mai bine? Uite că blestemaţii trag în noi! Asta n-au făcut-o pân’ acu’. Ce porcăria dracului se-ntâmplă?
– De unde dracu’ să ştiu eu? Poate-i vreun ţicnit, fericit că are o puşcă. Ţineţi-vă bine, am de gând să arunc o privire. Dacă patinele-s în regulă, ne aşezăm jos şi tu şi cu Rod puteţi să faceţi o verificare.
– Cum stăm cu porcăria aia de presiune la ulei? strigă Jordan.- E pe verde!
Lochart se sprijini de spătar, aruncând automat o privire cadranelor, luminişului, cerului, la stânga, la dreapta, în sus şi în jos. Coborau uşor şi mai aveau încă şaizeci de metri. Îl auzi în căşti pe Gavallan fredonând fals.
– Te-ai descurcat foarte bine, Scot.
– Pe dracu’, spuse bărbatul mai tânăr încercând să păstreze un ton egal. O încurcasem! Am înţepenit ca dracu’ când ne-au lovit gloanţele şi, dacă n-ai fi fost tu, aş fi dat m primire.
– În cea mai mare parte-i vina mea, am tras de manşă fără să te previn. Iartă-mă, dar trebuia să ieşim iute din linia de ochire a ticălosului ăla. Am învăţat asta în Malaya.
Lochart petrecuse un an acolo, cu armata britanică, în războiul împotriva insurgenţilor comunişti.
– N-am avut timp să te previn. Aşează-te cât de iute poţi.
Privi aprobator cum Gavallan plană câteva clipe, cercetând cu grijă terenul de dedesubt.
– Aţi văzut cine-a tras în noi, Tom?
– Nu, da’ atunci nu mă uitam după asta. Unde vrei să aterizezi?
– Uite colo, mai departe de copacul ăla căzut. Okay?
– Şi mie-mi pare-n regulă. Cât de iute poţi. Ţine-l cam la treizeci de centimetri înălţime.
Planau perfect la câţiva centimetri deasupra zăpezii, la fel de nemişcaţi ca şi bolovanii de dedesubt, deşi vântul bătea în rafale. Lochart deschise uşa. Frigul brusc îl înfiora. Îşi trase până la gât fermoarul bluzonului căptuşit, de zbor, şi se lăsă să alunece uşor în afară, ţinându-şi capul foarte jos, mult sub lamelele rotitoare ale elicelor.
Partea din faţă a unei patine era lovită şi zdrenţuită rău şi chiar uşor răsucită, dar barele care ţineau trenul de aterizare erau întregi. Verifică la iuţeală şi cealaltă patină, mai aruncă o privire celei lovite, apoi ridică degetul mare în sus. Gavallan slăbi uşor maneta de gaze şi aşeză elicopterul jos ca pe un fulg de păpădie.
Într-o clipă, cei trei bărbaţi din spate dădură buzna unul peste celălalt, afară. Jean-Luc Sessonne, pilotul francez, se trase înapoi ca să lase cale liberă celor doi mecanici să-şi înceapă inspecţia, unul de-o parte, celălalt de partea opusă a aparatului, de la cap la coadă. Curentul de aer produs de rotoare le flutura hainele şi le biciuia faţa. Lochart era sub elicopter, căutând urme de ulei sau benzină, dar nu găsi nici una, aşa că se ridică şi se luă după Rodrigues, mecanicul său american, un om foarte priceput, care, de aproape un an, întreţinea aparatul său JR 212 cu care zbura de obicei. Rodrigues deşurubă un panou şi privi cu atenţie înăuntru, în timp ce vârtejul de aer îi flutura smocurile cenuşii de păr şi hainele.
S-G Hellicopters avea cele mai ridicate standarde de siguranţă dintre toate firmele iraniene care foloseau elicoptere, aşa că labirintul de cabluri, ţevi şi conducte de alimentare era bine întreţinut, curat şi îngrijit, dar brusc Rodrigues arătă cu degetul. Pe fuzelajul elicopterului se vedea o urmă adâncă, lăsată de un glonţ care ricoşase. Căutară cu atenţie ca să descopere unde sărise glonţul. Din nou mecanicul arătă undeva în labirint, de data asta folosind o lanternă. Una dintre conductele de ulei era perforată.
Când îşi trase mâna, era murdară de ulei.
– La dracu’, spuse.
– S-o închidem, Rod? strigă Lochart.
– Drace, nu! Ar putea să mai fie ticăloşi d-ăştia cu puşcoace prin jur şi ăsta nu-i un loc să-ţi petreci noaptea.
Rodrigues scoase de undeva o bucată de cârpă şi-o şurubelniţă.
– Vezi în spate, Tom!
Lochart îl lăsă să-şi vadă de ale lui, căutând în jur, neliniştit, un posibil adăpost în caz că ar fi trebuit să înnopteze acolo. De partea cealaltă a luminişului, cu o ţigară în gură, Jean-Luc urina fără grabă lângă un copac căzut.
– Să nu degeri, Jean-Luc, strigă Lochart şi îl văzu pe celălalt săltând vesel jetul.
– Hei, Tom!
De data asta era Jordan.
Se aplecă să treacă pe sub coadă şi se alătură mecanicului. Inima i se opri. Jordan deschisese şi el un panou. în fuzelaj, chiar deasupra rezervoarelor, erau două găuri de gloanţe. Iisuse! O fracţiune de secundă mai târziu şi rezervoarele ar fi fost lovite, se gândi. Dacă n-aş fi împins manşa în jos, am fi încasat-o cu toţii. Fără îndoială. Ne-am fi împrăştiat măruntaiele pe deasupra munţilor, şi pentru ce?
Jordan îl trase de mânecă şi-i arătă ceva înăuntru, urmând linia găurilor. Se mai vedea o lovitură în axul rotorului.
– Să fiu al dracului dacă ştiu cum de n-a nimerit nenorocitu’ porcăria asta de elice! strigă el, cu căciulită roşie de lână, pe care o purta întotdeauna, trasă adânc peste urechi. – Nu ne sunase ceasul!
– Ce?
– Nimic! Ai mai găsit şi altceva?
– Nu încă, fir-ar… Tu eşti în regulă, Tom?
Un trosnet brusc şi toţi se răsuciră înspăimântaţi, dar era doar o creangă de copac supraîncărcată cu zăpadă care se prăbuşise la pământ.
– Espèce de con, spuse Jean-Luc şi privi printre pleoape la cer, foarte îngrijorat de lumina în scădere, apoi ridică din umeri, ca pentru sine, aprinse o altă ţigară şi o porni la întâmplare prin jur, lovindu-şi din când în când picioarele unul de celălalt, ca să şi le încălzească.
De partea lui, Jordan nu mai găsi nimic în neregulă. Minutele treceau. Rodrigues încă mormăia şi blestema, cu un braţ strecurat incomod în măruntaiele compartimentului. Ceilalţi priveau, strânşi în grup în spatele lui, la o distanţă bună de elice. Era mult zgomot şi neplăcut, lumina bună, dar nu pentru mult timp. Mai aveau încă treizeci de kilometri de mers, iar în aceşti munţi nu exista nici un sistem de ghidare în afara micului radioemiţător de la baza lor, care câteodată mergea şi câteodată nu.
– Hai, pentru Dumnezeu, murmură cineva.
La Shiraz, cei doi piloţi şi doi mecanici din echipa pe care o înlocuiau le făcuseră grăbiţi semn de rămas bun şi alergaseră către 125-ul companiei lor, un avion cu reacţie cu opt locuri şi două reactoare, folosit de pentru transport sau misiuni speciale, acelaşi reactor care îi adusese pe ei din concediu, peste Golf, de la Aeroportul internaţional din Dubai. Lochart şi Jordan veniseră din Anglia, Jean-Luc din Franţa şi Rodrigues de la o vânătoare în Kenya.
– De ce dracu’ se grăbesc? întrebase Lochart în timp ce micul bireactor îşi închidea uşile şi pornea către capătul pistei.
– Aeroportul e încă numai în parte operaţional. Toţi sunt în grevă, dar nu-ţi face griji, spusese Scot Gavallan. Trebuie să decolez înainte ca scorţosul ăla, piticania aia căpăţânoasă din turnul de control, care-şi închipuie că-i trimisul Domnului la controlul traficului de zbor al Liniilor Aeriene Iraniene, să ne anuleze decolarea. Mai bine s-o-ntindem şi noi înainte să-şi vâre nasul şi peaici.
– Cu vama cum rămâne?
– Încă în grevă, bătrâne! Dimpreună cu toţi ceilalţi băncile-s tot închise. Nu-ţi face griji, o să ne întoarcem la normal într-o săptămână, cel mult.
– Merele! spusese Jean-Luc. Ziarele din Franţa spun că Iranul este une catastrophe, cu Khomeini şi mullahii lui pe de-o parte, armata gata oricând să încerce o lovitură militară, cu comuniştii care se vâră peste tot, guvernul lui Bakhtiar neputincios şi războiul civil inevitabil.
– Ce ştiu ăia din Franţa, bătrâne? spusese Scot Gavallan, nepăsător, în timp ce-şi încărcau lucrurile.
– Francezii ştiu, mon vieux. Toate ziarele spun că Khomeini n-o să coopereze niciodată cu Bakhtiar pentru că-i numit de Şah şi oricine a avut vreo legătură cu Şahul e terminat. Terminat. Bătrânu’ Scuipă-Foc a zis de cincizeci de ori că n-o să lucreze cu nimeni pus de Şah.
Lochart zisese:
– L-am văzut pe Andy acum trei-zile la Aberdeen şi băga mâna în foc că Iranul se va întoarce la normal curând, acum, că Khomeini s-a întors şi Şahul a şters-o.
Scot se lumină.
– Ei, vezi, dacă e cineva care să ştie cum stau lucrurile, ăsta-i Bătrânu’. Ce mai face, Tom?Lochart rânjise.
– În mare formă. Plin de energie.
“Andy” era Andrew Gavallan, tatăl lui Scot, preşedinte, şi director executiv al S-G.
– Andy a zis că Bakhtiar are armata, marina şi aviaţia, poliţia şi SAVAK, aşa că Khomeinitrebuie să ajungă cumva la o înţelegere. Altfel e război civil.
– Iisuse, spusese Rodrigues, ce dracu’ căutăm noi aici?
– Bani!
– Merde! Rahat!
Râseseră toţi – Jean-Luc era un pesimist înnăscut – apoi Scot spusese:
– Ce dracu’ mai contează, Jean-Luc? Nimeni nu s-a legat de noi pe-aici, nu? Orice necazuriau avut ăştia, nimeni nu s-a legat de noi. Noi nu lucrăm decât cu Iran Oil. N-are a face cine e la putere, Bakhtiar, Khomeini sau generalul nu-ştiu-cine, situaţia trebuie să revină curând la normal. Orice guvern are nevoie disperată de petrodolari, aşa că trebuie să aibă elicoptere, trebuie să ne aibă pe noi. Pentru Dumnezeu, ăştia nu-s proşti!
– Nu, dar Khomeini e fanatic şi nu-i pasă de altceva decât de Islam – iar petrolul nu-i Islamul.
– Şi ce faci cu saudiţii, cu Emiratele, cu OPEC, pentru Dumnezeu? Sunt toţi islamici şi toţi cunosc cât face barilul! La dracu’ cu asta! Ascultă-mă! Scot mustăcise. Guerney Aviation s-a retras din munţii Zagros şi a redus la zero toate operaţiile lor în Iran. La zero!
Asta-i făcuse atenţi pe toţi. Guerney Aviation era o mare companie americană de elicoptere şi principalul lor rival. Dacă Guerney pleca de-acolo, aveau de lucru de două ori mai mult, iar tot personalul străin al S-G din Iran era plătit după un sistem de bonificaţii legat de profitul activităţii din Iran.
– Eşti sigur, Scot?
– Sigur, Tom. S-au circărit al dracului cu Iran OU în privinţa asta. Lovitura a fost că Iran OU a zis: Dacă vreţi să plecaţi, plecaţi, dar toate elicopterele sunt pe licenţa noastră, aşa că astea rămân. Şi toate piesele de rezervă. Aşa că Guerney le-a zis să şi le bage ştii tu unde, au închis baza de la Gash, au pus toate elicopterele la păstrare şi au plecat.
– Nu cred asta, spusese Jean-Luc. Guerney trebuie să aibă cincizeci de elicoptere pe contract. Nici chiar ei nu-şi pot îngădui să rezilieze un contract atât de mare.
– Şi totuşi am zburat deja săptămâna trecută în trei misiuni care fuseseră toate exclusiv Guerney.
Jean-Luc întrerupse strigătele de bucurie.
– Şi de ce s-a retras Guerney, Scot?
– Şefu’ nostru Făr-de-teamă din Teheran crede că nu mai au zănag, nu mai suportă tensiunea sau nu mai vor. Pe bună dreptate! Cea mai mare parte din vitriolul lui Khomeini e contra Americii şi firmelor americane. McIver crede că încearcă să-şi reducă pierderile şi asta e straşnic pentru noi.
– Mon Dieu! Dacă nu-şi pot lua aparatele şi piesele de schimb, sunt în găleată.
– Nu ne priveşte pe noi asta, bătrâne! Noi trebuie să ne facem treaba şi să zburăm. Câtă vreme ne ţinem bine, primim toate contractele lor şi sărim de dublul lefii anul ăsta.
– Tu en parles a mon cui, ma tete est malade! Râseseră cu toţii. Chiar şi Jordan ştia ce înseamnă asta: “Să i-o spui lu’ Mutu!”
– Nu-ţi face griji, flăcăule, spusese Scot. încrezător, Lochart dădu din cap ca pentru el. Frigulmunţilor încă nu-l pătrunsese. Andy şi
Scot au dreptate. Totul o să între în normal curând. Trebuie să fie aşa. Ziarele din Anglia erau la fel de sigure că situaţia din Iran se va normaliza de la o zi la alta. Asta dacă sovieticii n-au să încerce ceva pe ascuns. Şi fuseseră preveniţi. Se înţeleseseră între ei, şi americanii şi sovieticii, să nu se bage nici unul, aşa că acum iranienii puteau să-şi rezolve problemele lor după cum vroiau. E adevărat că oricine ar fi la putere are nevoie urgent de stabilitate şi de venituri. Iar asta înseamnă petrol. Da, totul o să fie în regulă. Ea crede asta şi dacă ea crede că totul o să fie minunat, odată Şahul răsturnat şi Khomeini întors la putere, de ce n-aş crede şi eu? Ah, Şeherezada, ce dor îmi e de tine!
Îi fusese cu neputinţă să-i telefoneze din Anglia. în Iran, liniile telefonice nu fuseseră niciodată prea bune datorită supraîncărcării sau industrializării mult prea rapide, dar în ultimele opt luni, de când începuseră necazurile, grevele din sectorul telecomunicaţiilor, care se succedau aproape fără întrerupere, făcuseră comunicaţiile interne şi externe din ce în ce mai dificile, iar acum erau aproape inexistente. Când se aflase la sediul companiei, la Aberdeen, pentru controlul medical semestrial, reuşise să-i trimită un telex după opt ore de încercări repetate. Îl trimisese prin grija lui Duncan McIver la Teheran, unde era acum. Nu prea poţi spune multe într-un telex, în afară de “Ne vom revedea în curând. Mi-e dor. Te iubesc.” Nu mai e mult, draga mea şi…
– Tom!
– O, salut, Jean-Luc! Ce-i?
– O să ningă curând.
– Da.
Jean-Luc avea o faţă subţire, un nas mare, galic şi ochi căprui, era suplu, ca toţi piloţii care aveau controale medicale severe la fiecare şase luni, când nu era nici o iertare pentru kilogramele în plus.
– Cine-a tras în noi, Tom? Lochart ridică din umeri.
– N-am văzut nimic. Tu?
– Nici eu! Sper c-a fost doar un nebun. Ochii lui Jean-Luc îl sfredeleau.
– Pentr-o clipă m-am crezut înapoi în Alger – munţii ăia nu sunt prea diferiţi – la aviaţie, luptându-mă cu fellahii i FLN. Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! Strivi mucul ţigării cu călcâiul. Amș trecut printr-un război civil şi detest treaba asta. Cel puţin atunci aveam bombe şi tunuri. Nu vreau să fiu civilul prins în alt război fără altceva pe care să mă bazez decât fuga.
– A fost doar un nebun singuratic.
– Cred c-o să avem de-a face cu o mulţime de nebuni, Tom. De când am părăsit Franţa, am avut o presimţire urâtă. E şi mai rău de când am ajuns aici. Noi am fost în război, tu şi cu mine, cei mai mulţi dintre ceilalţi, nu. Noi doi avem un miros special pentru asta şi-ţi spun că am întrat în mare belea.
– Nu, eşti doar obosit.
– Asta e adevărat.
– Andy a făcut pe grozavul?
– Foarte tare! Vă trimite salutările lui şi zice s-o ţinem tot aşa.
Jean-Luc râse şi-şi înăbuşi un căscat.
– Mon Dieu, mor de foame! Ce-a pregătit Scot pentru întoarcerea noastră?
– A pus un panou cu “Bine aţi venit!” deasupra hangarului.
– La cină, mon vieux, la cină!
– Scot a zis că el şi nişte săteni au fost la vânătoare, aşa că are o pulpă de căprioară şi câţiva iepuri pregătiţi, în schimbul mulţumirilor tale călduroase, şi grătarul o să fie gata până ajungem.
Ochii lui Jean-Luc se aprinseră.
– Bun! Ascultă! Am adus brie, usturoi – un kilogram, şuncă afumată, anşoa, ceapă şi câteva chile de pasta, cutii de bulion şi nevastă-mea mi-a dat o reţetă nouă de matriciana de la Giani din St. Jean, care e de-a dreptul incredibilă. Şi vin.
Lochart simţi că îi lasă gura apă. Pasiunea lui Jean-Luc era gătitul şi, când vroia, era de-a dreptul inspirat.
– Am adus de la Fortnums conserve din tot ce mi-a trecut prin cap şi nişte whisky. Hei, am dus dorul mâncărurilor tale!
Şi eu ţi-am dus dorul, îşi zise. Când se-ntâlniseră în Dubai îi strânsese mâinile şi îl întrebase:
– Cum a fost în concediu?
– Am fost în Franţa, se împăunase Jean-Luc. Lochart îi invidiase simplicitatea. Nimic în Anglia nu fusese cum trebuia: nici vremea, nici mâncarea, concediul, copiii, ea, sau sărbătorile Crăciunului, oricât de mult încercase.
Şi ce dacă. M-am întors şi curând o să fiu în Teheran.
– Găteşti deseară, Jean-Luc?
– Desigur! Cum aş putea trăi fără o mâncare ca lumea? Lochart izbucnise în râs. Ca restul lumii!
Îl priviră pe Rodrigues care muncea din greu. Motoarele sunau înfundat şi palele elicei îi fluturau hainele. Lochart ridică degetul mare către Scot Gavallan, care aştepta răbdător în cabină. Scot îi răspunse la fel, apoi arătă către cer. Lochart dădu din cap, ridică din umeri, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Rodrigues, ştiind că nu-l putea ajuta altfel decât aşteptând cu stoicism.
– Când te duci la Teheran? întrebă Jean-Luc. Inima lui Lochart îşi înteţi bătăile.
– Am de trimis un raport lui McIver şi o să-l pun la poştă acolo. O să iau un 206. O să dureze toată ziua de mâine ca să verific totul. Scot a spus că trebuie să fim gata să începem operaţiile la întreaga capacitate.
Jean-Luc se holbă la el.
– A spus Nasiri “întreaga capacitate”?
Nasiri era omul de legătură cu partea, iraniană şi managerul bazei, un angajat al lui Iran Oil, firma guvernamentală care deţinea monopolul şi proprietatea asupra întregului petrol, deasupra şi dedesubtul solului, care urmărea şi autoriza toate zborurile lor. S-G lucra pe bază de contract cu această companie, supraveghind, punând la dispoziţie personal şi aprovizionând cu alimente şi echipament sondele de petrol împrăştiate prin tot ţinutul muntos, şi ocupându-se cu inevitabilele CASEVAC – evacuarea răniţilor, accidente şi situaţii de urgenţă.
– Mă îndoiesc c-o să zburăm prea mult în următoarele săptămâni din pricina vremii, dar ar trebui să fiu în stare să scot un 206.
– Da. O să ai nevoie de un însoţitor. Vin cu tine. Lochart râse.
– Nici gând, bătrâne! Eşti al doilea la comandă şi de serviciu pentru următoarele două săptămâni.
– Dar n-o să fie nevoie de mine. Doar trei zile, ei? Trebuie să mă asigur că apartamentul nostru e-n regulă.
În vremurile normale, Teheranul era locul unde îşi instalau familiile toţi piloţii care lucrau două săptămâni pentru o săptămână liberă. Mulţi dintre ei, în special englezii, optau pentru două luni de serviciu şi o lună liberă, acasă.
– E foarte important să ajung la Teheran.
– O să verific eu apartamentul, dacă vrei, şi, dacă îmi promiţi să găteşti trei nopţi pe săptămână, am să te las să tragi o fugă două zile când mă întorc. Abia ai venit dintr-o lună de concediu.
– A, dar asta a fost acasă! Acum trebuie să mă gândesc la mon amie. Desigur că e tare tristă fără mine, în Teheran. A stat singură o lună întreagă. Fără îndoială!
Jean-Luc îi aruncă o privire lui Rodrigues, apoi se uită din nou la cer.
– Mai putem aştepta încă zece minute, Tom, apoi ar trebui să ne pregătim un fel de tabără, cât mai e lumină.
– Da.
– Dar să ne întoarcem la lucruri mai importante. Tom…
– Nu!
– Merde! Fii francez şi nu anglo-saxon! O lună întreagă! Gândeşte-te ce simte ea!
Rodrigues înşuruba panoul la loc şi-şi şterse mâinile.
– Hai să ieşim dracului de-aici! strigă şi se urcă în cabină.
Îl urmară grăbiţi. Mecanicul încă mai trăgea de centura de siguranţă când se ridicară în aer ţâşnind pe deasupra primei înălţimi către baza lor. Atunci îl văzu pe Jordan holbându-se la el.
– Ce-i Cu tine, Porcărie?
– Cum ai reparat porcăria aia de ţeava, frate-meu? Era a dracului de găurită!
– Cu gumă! Ce?
– Cu gumă de mestecat. Sigur, fir-ar al dracului! A ţinut în blestematul ăla de Vietnam, de ce n-ar ţine şi-aici? Sper! Fiin’că e doar o nenorocită de ciobitură mică, da’ asta a fost tot ce-am avut, aşa că, lua-v-ar dracu, rugaţi-vă! Şi nu mai înjuraţi, pentru Dumnezeu!
Aterizară cu bine la baza lor când zăpada începu să se aştearnă. Pentru mai multă siguranţă, personalul de la sol aprinsese luminile de aterizare.
Baza era alcătuită din patru rulote mari pe roţi, o bucătărie, un hangar pentru un 212 – un elicopter cu paisprezece locuri pentru transport de mărfuri sau pasageri – şi două 206, platforme de aterizare, şoproane pentru piesele de schimb, pentru sonde şi pompe şi pentru ţevile de foraj. Se afla la două mii două sute optzeci şi şapte de metri altitudine, pe un platou mic, împădurit şi foarte pitoresc, aşezată într-un fel de depresiune pe jumătate înconjurată de vârfuri acoperite cu zăpadă, care se-nălţau la peste trei mii şase sute şaizeci de metri. La opt sute de metri mai departe se afla satul Yazdek. Sătenii făceau parte dintr-un trib mărunt ăl nomazilor Kash’kai, aşezaţi cu un secol în urmă aici, în preajma acestei încrucişări a două dintre drumurile de caravane mai puţin importante, care traversau Iranul de trei, poate patru mii de ani.
S-G avea baza aici de şapte ani, ca urmare a unui contract cu Iran OU, mai întâi pentru a supraveghea o conductă de petrol şi a efectua ridicarea topografică a zonei, mai apoi ca să ajute la ridicarea şi întreţinerea sondelor de pe câmpurile bogate în petrol din apropiere. Era un loc singuratic, sălbatic şi minunat, misiunile de zbor interesante şi plăcute, orele de serviciu uşoare – căci în Iran legile îngăduiau zborurile numai în cursul zilei. Verile erau încântătoare. Cea mai mare parte a iernii erau înzăpeziţi. În apropiere se aflau lacuri cristaline în care se pescuia bine, iar în pădure vânatul era din belşug. Relaţiile cu sătenii din Yazdek erau excelente. În afara scrisorilor, de obicei erau bine aprovizionaţi, şi nu li se cereau altele în schimb. Şi, de mare importanţă pentru toţi, se aflau la o bună bucată de drum de sediul din Teheran al firmei, lipsiţi de legătură radio mai tot timpul şi lăsaţi să se descurce fericiţi cu ceea ce aveau.
În clipa în care motorul se opri şi rotorul încetă să se mai învârtească, Rodrigues şi Jordan desfăcură din nou panoul. Rămaseră cu răsuflarea tăiată. Podeaua compartimentului era scăldată în ulei, şi îi izbi mirosul puternic de benzină. Tremurând, Rodrigues cercetă cu atenţie interiorul, apoi făcu un semn cu lanterna: la una dintre îmbinările muchiilor unui rezervor de petrol se formase o mică fisură pe care ar fi fost imposibil s-o detecteze acolo, în munţi. Un firicel de combustibil se scurgea de-acolo, amestecându-se cu uleiul de dedesubt.
– Iisuse, Porcărie! Ia uite, împuţită bombă cu ceas! în spatele lui, Jordan aproape leşină.
– O scânteie şi… La naiba! Dă-mi un furtun, pentru Dumnezeul O umplu cu apă acum, înainte să sărim în aer!
– Ţi-aduc eu, spuse Scot, apoi adăugă gâtuit: Ei bine, cred că s-a dus una dintre vieţile noastre. Mai avem opt.
– Cred că te-ai născut cu păr, căpitane, spuse Rodrigues, simţind că-i vine să verse. Da! Cred că te-ai născut cu păr. Jucăria asta… se opri brusc, ascultând cu atenţie.
Toţi cei din apropiere îl imitară – Lochart şi Jean-Luc lângă cabana staţiei, împreună cu Nasiri, jumătatea de duzină de iranieni, personal de sol, bucătari şi muncitori. Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi din nou, din direcţia satului, ajunse până la ei o rafală de puşcă mitralieră.
– Drace! mormăi Rodrigues, de ce dracu’ ne-am întors înapoi în cloaca asta împuţită?