AnnaE
#0

JAMES CLAVELL

TAI-PAN

Pentru Tai-tai, pentru Holly şi pentru Michaela

NOTA AUTORULUI

Aş vrea să-mi exprim mulţumirile mele oamenilor din Hong Kong, care mi-au oferit atît de mult din timpul şi cunoştinţele lor, şi mi-au permis să pătrund în prezentul şi trecutul lor. Desigur, această carte nu este istorie, ci doar un roman. În el apar bărbaţi şi femei plăsmuite de imaginaţia autorului, şi nu se intenţionează nici o referire la vreo persoană, sau companie, care a existat – sau există – în Hong Kong.

 

CARTEA ÎNTÎI

 

Dirk Struan ieşi pe puntea dunetei navei amiral Vengeance şi se îndreptă cu paşi mari spre pasarelă. Nava de linie cu 74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele ce transportaseră trupe ale corpului expediţionar, de nave de comerţ şi cliperele opiului ale negustorilor care făceau negoţ cu China.
Era în zori, o zi de marţi, ceţoasă şi rece, 26 ianuarie 1841.
În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o privire spre ţărm şi simţi cum îl prinde un fel de emoţie. Războiul cu China decursese aşa cum plănuise el, victoria se desăvîrşise aşa cum prezisese. Fructul victoriei – insula – era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. Iar acum se îndrepta spre ţărm pentru a participa la formalităţile de luare în stăpînire, pentru a fi martor al actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier al coroanei Maiestăţii sale britanice, regina Victoria.
Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de ţinut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a estuarului uriaşului fluviu Pearl, din sudul Chinei. La o mie de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, dacă nu se lua în seamă o mică aşezare de pescari pe ţărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor uragane care se năpusteau în fiecare an din largul Pacificului. Mărginită la est şi la vest de primejdioase bancuri de nisip şi recifuri. Nefolositoare chiar şi mandarinului – cum se numea orice reprezentant al împăratului Chinei – în provincia căruia se nimerise. Dar Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Şi era primul pas al lui Struan în China.

— Atenţie! strigă tînărul ofiţer de cart către marinarul strîns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului Struan la scara centrală!
— ‘Nţeles, sir!
Marinarul se aplecă peste copastie şi repetă ordinul.
— Într-o secundă, sir! spuse ofiţerul, încercînd să-şi stăpînească teama pe care i-o trezea acest prinţ al negoţului ce devenise legendă în mările Chinei.
— Nici o grabă, flăcăule.
Struan era un uriaş, cu faţa bătucită de o mie de furtuni. Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar pantalonii albi, bine mulaţi, erau vîrîţi neglijent în nişte cizme marinăreşti. Era înarmat cum se obişnuia: un cuţit într-o teacă la spate şi altul la cizma dreaptă. Avea patruzeci şi trei de ani, părul roşcat şi nişte ochi verzi ca smaraldul.
— O zi pe cinste, mai adăugă el.
— Da, sir.
Struan coborî pasarela, sări la prova bărcii sale şi-i zîmbi mai tînărului său frate vitreg Robb, ce se aşezase la mijlocul ambarcaţiei.
— Am cam întîrziat, îi spuse Robb forţînd un zîmbet.
— Mda, excelenţa sa şi amiralul cam aveau chef de vorbă.
Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn boţmanului:
— Mola! Spre ţărm, domnule McKay.
— ‘Ţeles, sir.
— În fine, am reuşit, Tai-Pan? îi spuse Robb.
În chineză Tai-Pan însemna şef suprem. Fiecare companie, sau armată, flotă ori ţară are numai un singur astfel de conducător, cel ce deţine adevărata putere.
— Mda! făcu Struan.
Era Tai-Pan al Nobilei Case.

 

 

Capitolul unu

 

 

— Dar-ar frenţia-n insula asta împuţită! izbucni Brock uitîndu-se lung dinspre plajă pînă sus spre piscurile golaşe. S-avem toată China la picioarele noastre şi noi să ne mulţumim doa’ cu insula asta pustie, numa’ stîncă blestemată.
Stătea în picioare, pe plaja eliberată de reflux, împreună cu alţi doi comercianţi angajaţi în negoţul cu China, în jurul lor erau şi alte grupuri de neguţători şi ofiţeri din corpul expediţionar. Toţi aşteptau ca ofiţerul marinei regale să înceapă ceremonialul. Lîngă catargul steagului erau aliniaţi pe două rînduri perfecte douăzeci de militari din marină, stacojiul uniformelor aruncînd o pală de culoare. Lîngă ei, neorînduiala marinarilor care tocmai reuşiseră cu greu să înfingă catargul steagului în piatra ţărmului.
— La opt bătăi de clopot era vorba să ridicăm steagul! mîrîi Brock, vocea răguşită trădîndu-i nerăbdarea. De-acu’ a şi trecut un ceas. Ce-i cu zăbava asta, fir-ar a naibii să fie!
— Marţea e păcat şi joss rău să blestemi, domnule Brock, replică Jeff Cooper.
Acesta era un american din Boston, zvelt, cu nasul coroiat, purtînd o redingotă neagră, iar pe cap joben de fetru, aşezat sfidător pe-o sprînceană.
— Foarte rău!
Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă uşor cînd simţi tonul tăios al vocii nazale, caracteristică mai tînărului său tovarăş. Tillman era un roşcovan bine legat, din Alabama.
— Io am să ţ-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă afurisit e joss rău! replică Brock.
Joss era un cuvînt chinezesc ce însemna şi şansă, şi soartă, şi Dumnezeu, şi diavol, toate la un loc.
— Rău, fir-ar să fie.
— Mai bine să nu fie aşa, sir! răspunse Tillman. Viitorul negoţului cu China e aici acum, joss bun sau joss rău.
Brock îl privi de sus.
— Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre mare ale zonei continentale, de alea avem noi nevoie, şi doar avem habar de asta, Doamne Dumnezeule!
— E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc destul şi pentru carenaj şi pentru armarea navelor toate. Loc destul să ne ridicăm locuinţe şi depozite. Şi la urma urmelor scăpăm şi de amestecul chinezilor.
— O colonie nezmintit să aibă ogoare şi ţărani care să le lucreze, dom’le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock pierzîndu-şi răbdarea. Am bătut toate coclaurile la fel ca dumneata. Aici n-o să crească niciodată nici o recoltă. Nu-s cîmpuri şi nici rîuri să le ude, nici o păşune. Deci nu o să vedem noi nici carne, nici barabule. Şi toate cele trebuitoare o să fim nevoiţi să le aducem pe mare. Ia gîndeşte-te cît o să coste. Hmm, pînă şi pescuitul o să fie afurisit de nenorocit. Şi cine-o să plătească întreţinerea Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoţul nostru, fir-ar să fie!

 

— Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? reluă Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic – şi scuipă dibaci în vînt – are destule colonii de felul ăsta.
Brock duse mîna spre cuţit.
— Scuipi doar ca să-ţi cureţi gîtlejul sau scuipi pe Imperiul Britanic?
Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, înalt şi chior, la fel de dur şi rezistent ca şi fierul cu care fusese nevoit să facă negoţ pe vremea cînd umbla ca negustor ambulant la Liverpool, în tinereţe, şi la fel de puternic şi periculos ca şi navele comerciale înarmate, pe puntea cărora îşi găsise refugiu şi pe care acum ajunsese să le conducă în calitate de şef al casei Brock şi Fiii.
Veşmintele îi dovedeau bogăţia şi cuţitul de la brîu era bătut în pietre scumpe. Barba ca şi părul începuseră să-i încărunţească.
— Azi e destul de rece, domnule Brock, interveni iute Tillman, stăpînindu-şi supărarea provocată de limba ascuţită a mai tînărului său partener.
Brock nu era omul pe care să-l provoci, iar ei nu-şi puteau încă permite să fie în relaţii de duşmănie pe faţă cu el.
— Vîntul ăsta e cam tăios, aşa-i, Jeff?
Cooper dădu scurt din cap afirmativ, dar nu-şi luă ochii de la Brock. El n-avea cuţit, dar păstra în buzunar un pistol scurt de calibru mare. Era cam de aceeaşi înălţime cu Brock, dar mai zvelt şi netemător.
— Dom’le Cooper, să-ţi dau o povaţă, reluă Brock. Cînd pomeneşti de Imperiul Britanic, nu mai stuchi atît de des! S-ar putea să nimereşti unul care n-o să mai stea să cumpănească prea mult întrebîndu-se dacă te-a înţeles bine sau nu.
— Mulţumesc, domnule Brock, am să ţin minte, îi răspunse Cooper netulburat. Dar am să-ţi dau şi eu un sfat: e joss rău să blestemi marţea!

 

Brock îşi stăpîni mînia. În cele din urmă avea să-i zdrobească pe Cooper şi Tillman, ca şi firma lor, cea mai importantă a unor negustori americani. Dar acum avea nevoie de ei ca aliaţi împotriva lui Dirk şi Robb Struan. Brock blestemă din nou acel joss. Acel joss făcuse din Struan şi Compania cea mai mare casă de comerţ din Asia şi atît de bogată şi puternică încît ceilalţi negustori implicaţi în comerţul cu China, îmboldiţi de spaimă şi invidie, o numiseră Nobila Casă, nobilă pentru că era prima prin bogăţiile ei, prima prin mărimea ei, prima prin comerţul pe care-l făcea, prima prin cliperele sale, dar mai ales pentru că Dirk Struan era Tai-Pan, Tai-Pan înaintea tuturor celorlalţi tai-pani din Asia. Şi acelaşi joss îl costase pe Brock, cu şaptesprezece ani în urmă, un ochi, în anul în care Struan punea bazele imperiului său.
Nenorocirea se întîmplase în largul Insulei Chushan. Chushan era exact în sudul imensului port al Shanghai-ului, la gura atotputernicului fluviu Yang-tse. Brock izbutise cu greu să răzbească prin rafalele musonului cu o încărcătură foarte mare de opiu, Dirk Struan fiind la cîteva zile în urma lui, transportînd tot opiu. Brock ajunsese primul la Chushan, îşi vînduse încărcătura şi o pornise înapoi, fericit fiindcă ştia de-acum că Struan trebuia să o ia mai spre nord şi să încerce să-şi plaseze marfa pe o coastă necunoscută, înfruntînd riscuri în plus. Brock se grăbea spre sud, către casă, Macao, cu lăzile pline de lingouri, mînat din spate de un vînt avan. Cînd deodată, din Marea Chinei, s-a ridicat o furtună pe cinste. Chinezii numesc aceste furtuni tai-fung, Vînturi Supreme. Neguţătorii îi spun taifun. Taifunurile sînt spaima însăşi.

 

Taifunul îi devastase fără milă nava, iar el fusese prins sub arborada şi catargele ce se prăbuşeau pe punte. Fu biciuit de şfichiul unei fungi rupte, ce se zbătea sub furia vîntului, în vreme ce el zăcea neputincios dedesubt. Oamenii lui au reuşit să ajungă pînă la el tăind funii, parîme, dar nu înainte ca cheia de împreunare ruptă de la capătul funiei să-i scoată ochiul stîng. Nava era aplecată primejdios pe-o parte, aşa că, împreună cu ceilalţi oameni al lui, s-au chinuit să taie şarturile şi straiurile ce ţineau catargele, arborada, aruncîndu-le peste bord şi, printr-o minune, cliperul şi-a revenit chilă dreaptă. Abia atunci s-a îngrijit să toarne nişte brandy în găvanul ochiului din care curgea sînge. Încă şi acum îşi mai amintea de durerea care l-a fulgerat atunci. Nu uitase cum se tîrîse pînă la urmă într-un port, cu mult după ce fusese socotit pierdut pentru totdeauna, minunatul său cliper cu trei catarge arătînd doar ca o biată cocă amărîtă, prin încheieturile căreia pătrundea apa, fără nici un catarg, fără arboradă, fără un tun. Şi cînd Brock izbuti pînă la urmă să înlocuiască arborada, catargele şi tunurile, să facă rost de altă pulbere, de oameni şi muniţie, să cumpere altă încărcătură de opium, tot cîştigul primului voiaj se dusese.
Struan nimerise în acelaşi taifun cu o mică lorce – navă cu o cocă construită după modelul chinezesc, dar cu arborada împrumutată de la corăbiile englezeşti, folosită pentru contrabandă de-a lungul coastei doar pe vreme frumoasă. Dar Struan ieşi cu bine din taifun şi, elegant şi neatins ca de obicei, îl întîmpină pe cheu pe Brock, cîntărindu-l batjocoritor cu ochi săi mari, ciudaţi şi verzi.

 

Dirk şi blestematul lui joss, se gîndi Brock. Acelaşi joss i-a îngăduit lui Dirk să facă din lorcea aceea împuţită o flotă întreagă de clipere şi sute de alte lorci, antrepozite şi grămezi de lingouri cîte vrei. Să facă din ea afurisita de Nobilă Casă. Tot acel joss a împins firma Brock şi Fiii pe blestematul de loc secund. Secund! Şi, se gîndi el, tot datorită acelui joss a ajuns Dirk să-i aibă, în toţi anii ăştia, la degetul mic pe afurisitul nostru de plenipotenţiar fără vlagă în el, onorabilul Longstaff, blestemat să fie! Şi acum, mînă-n mînă, ne-au vîndut cu totul.
— Dar-ar frenţia-n Hong Kong, frenţia-n Struan.
— Dacă n-ar fi fost planul lui Struan, n-aţi fi cîştigat, niciodată aşa de uşor războiul ăsta, replică liniştit Cooper.
Războiul izbucnise la Canton, cu doi ani înainte, cînd împăratul Chinei, hotărît să-i îngenuncheze pe europeni, încercase să pună capăt contrabandei cu opiu care forma grosul negoţului englezesc. Viceregele Ling înconjurase zonele rezidenţiale străine de la Canton cu trupele sale şi pretinsese toată marfa, pînă la ultima ladă cu opiu existentă în Asia, drept preţ de răscumpărare pentru viaţa neguţătorilor englezi lipsiţi de apărare. În cele din urmă, au fost predate douăzeci de mii de lăzi pline cu opiu ce au fost distruse, iar englezilor li s-a îngăduit astfel să se retragă în Macao. Dar englezii n-au putut accepta prea uşor nici acest amestec în negoţul lor, nici ameninţarea care a planat asupra concetăţenilor lor. Cu şase luni în urmă, în Orientul îndepărtat sosise o forţă expediţionară britanică pusă sub jurisdicţia lui Longstaff, căpitan superintendent al Camerei de comerţ.

 

 

Dar Struan concepuse acel inspirat plan prin care a fost ocolit Cantonul, unde începuse conflictul, şi trimisese forţa expediţionară la nord de Chushan. Struan explicase că nu era mare lucru ca insula să fie ocupată fără nici un fel de pierderi, deoarece chinezii nu erau aproape deloc pregătiţi şi deci neajutoraţi în faţa unei armate sau flote europene. După ce lăsară o forţă neînsemnată de ocupaţie la Chushan şi cîteva nave care să blocheze gurile fluviului Yang-tse, restul forţei expediţionare putu să se îndrepte pe mare mai spre nord, spre gura fluviului Pei Ho, de unde să ameninţe direct Pekin-ul, capitala Chinei, aflată la numai o sută de mile în sudul fluviului. Struan ştia bine că numai o astfel de ameninţare directă l-ar fi putut face pe împărat să ceară de îndată pace. O idee minunată. Şi izbutise în mod strălucit. Forţa expediţionară sosise în China în iunie, anul dinainte. În iulie fusese ocupată insula Chushan. În august flota ancorase la Pei Ho. După două săptămîni, împăratul însărcinase un trimis oficial să negocieze pacea, prima dată în istorie cînd un împărat al Chinei recunoştea oficial o naţiune europeană. Şi războiul se încheiase aproape fără prea multe pierderi nici de-o parte, nici de cealaltă.
— Longstaff a fost destul de înţelept să-i pună în aplicare planul, mai adăugă Cooper.
— Orice pîrlit de negustor care a făcut negoţ prin părţile astea ştie cum să-i pună pe chinezoi cu botul pe labe, replică Brock cu asprime.
Îşi împinse jobenul şi mai mult pe spate şi-şi slăbi bandajul de la ochi.
— Da’ ia zi-mi de ce-a îngăduit Longstaff şi Struan să se tîrguie asupra păcii la Canton, ei? Cel din urmă tîmpit ştie că a se tîrgui pentru un chinez înseamnă să cîştige timp. Trebuia să fi stat ţapeni acolo în nord, la Pei Ho, pînă se semna pacea. Da’ nu, am venit cu toata flota înapoi şi de şase luni de zile bune tot aşteptăm şi aşteptăm ca sodomiţii ăştia să pună pana pe hîrtie şi să semneze! scuipă Brock. Prostie, mare prostie de tot. Şi să părăduieşti atîta vreme şi atîţia bani pentru împuţitura asta de stîncărie. Trebuia să păstrăm insula Chushan. Acum am avea o insulă pe care merita s-o păstrăm.
Insula Chushan avea douăzeci de mile lungime şi zece lăţime, pămînt fertil, bogat, un port bun şi un oraş mare pe ea, Tinghai.
— Aveai loc unde să respiri acolo, cît îţi trebuie. Ei, şi de acolo, cu trei sau patru fregate, puteai bloca Yang-tse-ul cît ai zice peşte. Şi cine stăpîneşte fluviul ăla, stăpîneşte şi inima Chinei. Acolo trebuia noi să ne înfigem, pe Dumnezeu.
— Domnule Brock, dar stăpîniţi Chushanul şi aşa.
— Da, da’ nu-i trecut şi în tratatul ăla blestemat, aş’ că nu-i a nostru.
Izbi înfuriat cu piciorul în pămînt, bombănind împotriva vîntului tot mai rece care se stîrnise.
— Poate că ar fi bine să-i spui asta şi lui Longstaff, sugeră Cooper. Ştiu că ştie să asculte un sfat…
— Nu de-a meu, de-a meu nu ascultă el. După cum bine cunoşti. Da’ ţine minte ce-ţi zic, cînd a să afle parlamentul de tractatul ăsta, o să se stîrnească zarvă mare că cine-o să plătească, să nu-mi zici mie pe nume.
Cooper îşi aprinse un trabuc.
— Şi mie îmi vine să cred că aşa se va-ntîmpla. E un tratat tare curios, domnule Brock. Mai ales pentru zilele în care trăim, pentru epoca noastră, cînd orice putere europeană vrea să apuce cu lăcomie orice petec de pămînt şi e ahtiată după putere.
— Şi după cîte mi se pare mie, Statele Unite nu se potriveşte la una ca asta, aşa-i? spuse Brock şi chipul i se înăspri. Da’ ce zici de indienii voştri? De tîrgul cu Louisiana? De Florida Spaniolă? Şi acum aţi pus ochii şi pe Alaska, care-i a ruşilor, şi pe Mexic. Din ultimele scrisori se zvoneşte că o să încercaţi să furaţi şi Canada. Ei?
— Canada aparţine Americii, nu Angliei. N-o să ne războim pentru Canada. Canada o să se alipească la noi de buna ei voie, adăugă Cooper, încercînd să-şi ascundă temerile.

 

Se trase gînditor de favoriţi şi-şi strînse mai bine redingota pe el, îmboldit de vîntul tot mai tăios. Ştia că un război cu Imperiul Britanic ar fi fost dezastruos în acest moment şi ar fi dus la ruină firma Cooper-Tillman. Doamne, blestemate fie războaiele. Dar chiar şi aşa, el ştia bine că Statele Unite erau nevoite să pornească război şi pentru Mexic şi pentru Canada, dacă nu se ajungea la un fel de înţelegere. Aşa cum şi Marea Britanie trebuia să se lupte cu China.
— Nu va fi război, spuse Tillman, încercînd să mai îndulcească în chip diplomatic vorbele lui Cooper.
Oftă din adînc şi îşi dori să fie din nou acasă, în Alabama. Doar acolo omul poate fi gentleman, îi trecu lui prin minte. Acolo nu trebuie să te tîrgui cu blestemaţii ăştia de englezi în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, şi cu nişte blestemaţi ca Brock, gură spurcată ce huleşte tot timpul, sau cu un diavol în carne şi oase cum e Struan, sau chiar cu un tînăr şi nestăpînit partener ca Jefferson Cooper, care-şi închipuie că Boston-ul e buricul lumii!
— Şi chiar şi războiul ăsta s-a terminat, de bine de rău.
— Ţine minte vorbele mele, dom’le Tillman, replică Brock. Tractatul ăsta afurisit nu-i bun nici pen’ ai noştri nici pen’ ai lor. Trebuia să luăm Chushanul şi să ţinem deschise porturile Chinei continentale. În numa cîteva săptămîni, ai să vezi că pornim iar războiul. În iunie, cînd vîntul o să fie numa potrivit şi vremea la fel, flota o să trebuiască să o ia din nou spre nord, spre Pei Ho. Şi dacă iar pornim război, cum o să mai luăm noi ceaiul,1a vremea lui şi mătăsurile, ei? Anul trecut negoţ deloc din pricina războiului, anul de dinainte iar nici un fel de negoţ, şi ne-au mai şi jefuit de tot opiul pe care-l aveam. Numa de la mine a înşfăcat opt mii de lăzi. Două milioane de taeli de argint, uite asta m-a costat. Bani gheaţă.
— Banii aceia nu-s pierduţi, spuse Tillman. Longstaff ne-a poruncit să predăm toată marfa ca să ne răscumpărăm cu viaţa. Ne-a dat şi hîrtii cu acoperirea guvernului britanic. Şi mai există şi în tratat o înţelegere să se plătească şase milioane de taeli.
Brock rîse strepezit:
— Îţi închipui că parlamentu’ o să încuviinţeze hîrtiile lu’ Longstaff? Păi în clipa cînd o să ceară cumva armata să plătească oalele sparte cu opiu, oricare guvern îşi rupe gîtu’ în clipa aia. Cît priveşte cele şase milioane, astea sînt cheltuieli cu războiul. Ştiu eu parlamentu’ mai bine decît tine. Fă-i semn cu mîna şi la revedere jumătăţii ăleia de milion de taeli, ăsta-i sfatul pe care vi-l dau la amîndoi. Dacă şi anul ăsta iar se stîrneşte război, iar n-o să fie nici o scofală cu negoţul. Şi dacă nici anul ăsta nu facem cît de cît comerţ, o să fim cu toţii faliţi. Voi, eu, toţi cei care fac negoţ cu China. Şi chiar şi afurisita aia de Nobilă Casă.

 

Cu un gest brusc îşi smulse ceasul din buzunar. Ceremonia trebuia să fi început de o oră. Cam trece timpul, se gîndi el. Dar nu pe seama firmei Brock şi Fiii, fir-ar să fie. Dirk a avut parte vreme de şaptesprezece ani de un joss bun, acu vine şi vremea să se mai schimbe lucrurile. Brock se desfătă gîndindu-se la fiul său Morgan, cel de-al doilea băiat al lui, care, cu pricepere şi fără milă, se ocupa de toate treburile lor în Anglia. Se întrebă dacă Morgan reuşise să sape influenţa lui Struan în parlament şi în cercurile bancare. Dirk, o să te aducem în pragul falimentului, îi trecu lui prin minte, şi Hong Kong-ul o dată cu tine.
— Ce naiba mai e cu zăbava asta? spuse el, îndreptîndu-se grăbit spre ofiţerii de marină care băteau ţărmul în sus şi-n jos.
— Ce te-a apucat, Jeff? Doar ştii şi tu că în privinţa Hong Kong-ului are dreptate. Doar ştii şi tu bine că nu e sănătos să-l stîrneşti.
Cooper zîmbi subţire cum îi era felul:
— Brock e al naibii de sigur de el. Nu-l pot suferi.
— Dacă Brock are dreptate în privinţa acelei jumătăţi de milion de taeli, să ştii că sîntem ruinaţi.
— Da, numai că Struan va pierde de zece ori mai mult dacă nu vor fi plătite daunele. El o să se aranjeze să-şi capete banii, fii fără teamă. Aşa că şi noi o să ni-i dobîndim pe ai noştri.
Cooper se uită să vadă unde-i Brock.
— Crezi că o fi aflat ceva de înţelegerea noastră cu Struan?
Tillman ridică din umeri.
— Nu ştiu. Ce ştiu e că Brock are dreptate în privinţa tratatului. E idiot. O să ne coste o mulţime de bani.

 

În ultimele trei luni, firma Cooper-Tillman funcţionase ca o casă de agenţi secreţi ai Nobilei Case. Navele de război britanice blocaseră Canton-ul şi fluviul Pearl, aşa că negustorilor britanici li se interzisese dreptul de a face comerţ. Longstaff, la imboldurile lui Struan, impusese acest embargo ca un mijloc în plus de a forţa obţinerea tratatului de pace, ştiind bine că depozitele din Canton pleznesc de ceai şi mătăsuri. Dar cum America nu declarase război Chinei, navele americane puteau trece prin blocadă nestingherite, dîndu-le cu tifla navelor de război. Aşa că firma Cooper-Tillman cumpărase patru milioane de livre de ceai de la Chen-tse Jin Arn, sau Jin-qua, cum era poreclit, cel mai bogat dintre negustorii chinezi, pe care le transportase la Manila, în aparenţă pentru nişte negustori spanioli. Oficialităţile spaniole, pentru o mită substanţială, eliberaseră permisele de import export necesare şi ceaiul a fost transferat, fără nici o taxă, în cliperele lui Struan şi expediat în grabă în Anglia. Drept plată, lui Jin-qua i s-a furnizat o navă plină cu opiu, în mare taină, de către Struan, undeva în susul coastei. Un plan perfect, se gîndi Cooper. Toată lumea s-a îmbogăţit de pe urma lui şi fiecare s-a ales cu marfa de care avea nevoie. Dar ne-am fi ales cu o adevărată avere dacă navele noastre aveau voie să ducă ceaiul direct în Anglia. Şi blestemă în gînd Regulamentul britanic de navigaţie care interzicea oricărei nave străine, ci doar celor britanice să transporte mărfuri în porturile englezeşti. Fir-ar să fie, ei stăpînesc lumea.

 

— Jeff!
Cooper urmări încotro privea partenerul său. O vreme nu fu în stare să distingă ce voia să-i arate tovarăşul său în portul acela foind de mişcare. Apoi zări barca cea lungă dezlipindu-se de nava amiral, şi în ea silueta înaltă, capul roşcovan al scoţianului care era atît de puternic încît putea suci hotărîrile parlamentului în aşa fel încît să fie în favoarea lui şi să determine cea mai puternică naţiune de pe faţa pămîntului să se angajeze în război.
— Ar trebui să fii prea optimist să speri că Struan s-a înecat, spuse Tillman.
Cooper rîse:
— Nu ai dreptate în ceea ce-l priveşte, Wilf. Oricum marea n-o să îndrăznească niciodată una ca asta.
— Ba poate că da, Jeff. Şi avem timp înainte berechet. Pe ce am mai sfînt.

Dirk Struan stătea în picioare la prova bărcii celei mari lăsîndu-se săltat de ritmul valurilor. Deşi întîrziase la ceremonia stabilită, nu-şi îmboldi oamenii de la rame să se grăbească. Ştia că oricum, pînă cînd nu soseşte şi el, nu va începe nimic…..

 

descărcați cartea de aici…
Attachments
Tai Pan de James Clavell.docx 2.27 Mb . 1102 Views