Jane Austen
RAŢIUNE ŞI SIMŢIRE
VOLUMUL 1
CAPITOLUL 1
FAMILIA DASHWOOD ERA STABILITA de mult în Sussex. Domeniul era mare, iar reşedinţa era la Norland, în mijlocul proprietăţii unde, timp de mai multe generaţii, familia dusese o viaţă atât de respectabilă încât trezise admiraţia unanimă a cunoştinţelor din vecinătate. Fostul proprietar al acestui domeniu fusese un burlac care trăise până la o vârstă foarte înaintată şi care, pe parcursul a mulţi ani din viaţă, o avusese pe sora sa drept tovarăşă constantă şi menajeră. Dar moartea ei, cu zece mai înainte de a lui, aduse mari schimbări în casă; pentru a-i suplini lipsa, el invită şi primi în casa lui familia nepotului său, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului Norland şi persoana căreia intenţiona să i-l lase moştenire. În societatea nepotului, a nepoatei şi a copiilor lor, bătrânul domn îşi petrecea în mod plăcut zilele. Afecţiunea faţă de ei spori, Atenţia constantă a doamnei şi a domnului Dashwood faţă de dorinţele lui, atenţie care nu izvora din interes, ci din bunătatea inimii, îi oferi bătrânului tot confortul pe care vârsta lui înaintată l-ar fi putut primi; iar veselia copiilor lor adăugă culoare existenţei lui. Dintr-o fostă căsătorie, domnul Henry Dashwood avea un fiu, iar de la actuala sa soţie trei fete. Fiul, un tânăr serios şi respectabil, era un om cu stare, căci la majorat primise jumătate din averea considerabilă a mamei lui. Mai mult decât atât, prin căsătorie, care avusese loc la scurt timp după aceea, îşi sporise averea.
De aceea, pentru el moştenirea domeniului Norland nu era chiar atât de importantă ca pentru surorile lui; lăsând deoparte ceea ce le-ar fi putut reveni de pe urma faptului că tatăl lor moştenea acea proprietate, averea lor era mică. Mama lor nu avea nimic, iar tatăl lor dispunea doar de şapte mii de lire; cealaltă jumătate a averii primei sale soţii îi revenea tot fiului ei, domnul Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul acesteia. Bătrânul domn muri, i se citi testamentul şi, ca mai toate testamentele, şi acesta pricinui tot atâta dezamăgire câtă plăcere. Bătrânul nu fusese nici atât de nedrept, nici atât de nerecunoscător încât să nu-i lase nepotului său domeniul, dar i-l lăsase în astfel de condiţii încât valoarea moştenirii era redusă la jumătate. Domnul Dashwood şi-o dorise mai mult de dragul soţiei şi al fetelor sale decât pentru sine sau pentru fiul lui; însă ea era destinată fiului său şi fiului acestuia, un copil de patru ani, ceea ce îi răpea orice putere de a se îngriji de cele care îi erau mai dragi şi care aveau cel mai mult nevoie de întreţinere, fie din veniturile domeniului, fie din vânzarea pădurilor lui preţioase. Totul era trecut în beneficiul acestui copil care, cu prilejul vizitelor făcute ocazional la Norland cu mama lui, prin drăgălăşenii deloc neobişnuite la copiii de doi sau trei ani, stâlcirea cuvintelor, dorinţa arzătoare de-a face ce vrea, o mulţime de şiretlicuri şi foarte multă gălăgie reuşise să câştige într-atât afecţiunea unchiului său încât scăzuse valoarea tuturor atenţiilor pe care acesta le primise ani în şir de la nepotul său şi fiicele lui. Totuşi, nu voise să fie nedrept şi, ca semn al afecţiunii sale pentru cele trei fete, îi lăsase fiecăreia câte o mie de lire. La început, dezamăgirea domnului Dashwood fu cruntă; dar era din fire vesel şi optimist şi putea să spere, pe bună dreptate, să trăiască mulţi ani şi, printr-un trai chibzuit, să pună deoparte o sumă considerabilă din roadele unui domeniu deja mare şi căruia i se puteau aduce îmbunătăţiri imediate. Insă averea care se lăsase îndelung aşteptată fu a lui doar un an. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său, şi tot ce le rămase văduvei şi fiicelor sale fură zece mii de lire, inclusiv fosta moştenire. De îndată ce aflase că sănătatea îi este în pericol, domnul Dashwood discutase cu fiul său, pe care îl rugase, cu toată insistenţa şi urgenţa impuse de boală, să aibă în vedere interesele mamei sale vitrege şi ale surorilor sale.
Domnul John Dashwood nu avea sentimentele puternice ale restului familiei; dar o rugăminte de aşa natură făcută într-un astfel de moment îl înduioşa, aşa că promise să facă tot ce îi stătea în putere pentru a le asigura un trai îndestulat. O astfel de asigurare îl linişti pe tatăl său, iar domnul John Dashwood avu apoi timp să chibzuiască la cât putea să fie prudent să-i stea în putere să facă pentru ele. Nu era un tânăr răuvoitor, decât dacă răuvoitor înseamnă să fii destul de nesimţitor şi egoist; lumea îl stima, căci îşi îndeplinea îndatoririle obişnuite cu bună-credinţă. Dacă s -ar fi însurat cu o femeie mai binevoitoare, poate că ar fi fost şi mai respectat decât era, poate ar fi căpătat şi el un aer mai agreabil; se însurase de foarte tânăr şi ţinea enorm la soţia sa. Dar doamna John Dashwood era o caricatură mult îngroşată a soţului ei – mai îngustă la minte şi mai egoistă. Când îi făcu tatălui său promisiunea, chibzui în sinea sa să sporească averea surorilor lui, dându-i în dar fiecăreia câte o mie de lire. Apoi se simţi cu adevărat îmbunat. Perspectiva a patru mii de lire pe an, pe lângă venitul său actual, plus jumătatea rămasă din averea mamei sale, îi înmuiau inima şi îl făceau să se simtă capabil de generozitate. Da, avea să le dea trei mii de lire, un gest frumos şi generos. Şi suma aceasta avea să fie de ajuns pentru a le asigura un trai îndestulat. Trei mii de lire. Se putea lipsi destul de uşor de o aşa sumă considerabilă. Se gândi toată ziua la asta, şi multe zile la rând, şi nu se căi. Abia se termină înmormântarea tatălui său, că doamna John Dashwood, fără să-şi fi înştiinţat soacra de intenţiile sale, sosi împreună cu copilul şi slujitorii. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a veni; casa era a soţului ei din clipa decesului tatălui; dar cu atât mai mare era lipsa ei de delicateţe, iar pentru o femeie în situaţia doamnei Dashwood, care se lăsa condusă doar de bunul-simţ, trebuie să fi fost extrem de neplăcut; însă doamna Dashwood avea un simţ al onoarei atât de profund şi o generozitate atât de romantică încât orice ofensă de genul acesta, provocată sau pricinuită de cineva, îi trezea un dezgust rece. Doamna John Dashwood nu fusese niciodată pe placul vreunui membru al familiei soţului ei; dar, până în prezent, nu avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea să aibă faţă de ceilalţi atunci când împrejurările i-o permiteau. Doamna Dashwood fu atât de afectată de comportamentul ei grosolan şi îşi dispreţui atât de profund nora pentru el încât, la sosirea acesteia, ar fi părăsit casa pentru totdeauna dacă rugăminţile fiicei sale mai mari n-ar fi făcut-o să se gândească mai întâi dacă era cuviincios să plece. După aceea, dragostea duioasă pentru cele trei copile ale ei o determină să rămână şi să evite, de dragul lor, o ruptură cu fratele lor. Elinor, fiica cea mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înţelegere şi o judecată rece care o îndreptăţeau, deşi avea numai nouăsprezece ani, să fie sfătuitoarea mamei sale, dându-i deseori posibilitatea să stăvilească, în folosul tuturor, înflăcărarea doamnei Dashwood, care, în general, ar fi dus la nechibzuinţă. Avea o inimă de aur; era sensibilă din fire şi avea sentimente puternice, dar ştia să şi le stăpânească, lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învăţat şi pe care una din surorile ei hotărâse să nu-l înveţe niciodată.
În multe privinţe, însuşirile lui Marianne erau întru totul egale cu cele ale lui Elinor. Era sensibilă şi deşteaptă, dar năvalnică în toate cele; tristeţile, bucuriile ei nu cunoşteau moderaţie. Era generoasă, caldă, interesantă; avea toate calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi mama sa era izbitoare, Elinor privea cu îngrijorare excesul de sensibilitate al surorii ei, însă doamna Dashwood îl preţuia şi-l cultiva. Acum, în violenţa nefericirii lor, se încurajau una pe alta. Durerea care le copleşise la început a fost înnoită anume, căutată, provocată iar şi iar. Se lăsară pradă durerii lor, căutând săşi sporească în orice mod cu putinţă amărăciunea, şi erau hotărâte să nu accepte alinare în viitor. Şi Elinor era profund nefericită, dar ea putea, totuşi, să lupte, să se stăpânească. Discută cu fratele ei, îşi întâmpină cumnata la sosire şi se strădui s-o facă să depună aceleaşi eforturi, o încuraja să aibă aceeaşi răbdare. Margaret, cealaltă soră, era o fată veselă şi prietenoasă, dar, cum fusese deja mult influenţată de romantismul lui Marianne, fără să aibă judecata ei, la treisprezece ani nu prea dădea semne că o să fie, mai târziu, la fel ca surorile sale.
descărcați cartea direct de aici:...