JANE AUSTEN
EMMA
CAPITOLUL I
EMMA WOODHOUSE, frumoasă, deşteaptă, bogată, cu un cămin minunat şi o fire veselă, părea să facă parte dintre aleşii soartei. Trecuseră douăzeci şi unu de ani de când era pe lume şi puţine lucruri o mâhniseră sau îi răniseră mândria.
Era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui tată iubitor, care le răsfăţase mult, şi, ca urmare a căsătoriei surorii ei, devenise stăpâna casei la o vârstă destul de fragedă. Mama îi murise demult, aşa că nu-şi mai amintea decât vag mângâierile ei. Îi luase locul o femeie minunată, care, făcând slujba de guvernantă, îi oferea o dragoste aproape maternă.
Domnişoara Taylor locuia la familia Woodhouse de şaisprezece ani, mai degrabă ca prietenă decât ca guvernantă, şi ţinea mult la amândouă fetele, dar mai ales la Emma. Între ele exista acea intimitate care se naşte între surori. Chiar înainte ca domnişoara Taylor să fi demisionat oficial din slujbă, blândeţea firii ei o făcea să se poarte fără asprime şi odată îndepărtată umbra severităţii, ea şi Emma deveniseră prietene foarte apropiate. Emma făcea tot ce-i plăcea, căci, deşi respecta mult părerile domnişoarei Taylor, se conducea după propria ei judecată.
Ceea ce era cu adevărat rău în caracterul Emmei, era o tendinţă de a-şi impune prea mult voinţa şi o prea mare încredere în sine; acestea erau neajunsurile care ameninţau să-i umbrească bucuriile. Primejdia însă trecea neobservată deocamdată şi nu putea fi socotită o nenorocire.
Avu şi o mâhnire, uşoară, care nu avea de ce să-i apese sufletul. Domnişoara Taylor se căsători. Pierderea ei îi aduse prima întristare. În ziua nunţii acestei iubite prietene, Emma fu pentru întâia oară cuprinsă de gânduri triste. După nuntă, când mirii plecară, rămase singură cu tatăl ei la masa pregătită pentru cină, fără să poată spera că cineva le va înveseli ceasurile lungi de seară.
După masă, tatăl ei se retrase să doarmă şi Emma rămase cu gân-durile ei.
Împrejurarea promitea să fie fericită pentru prietena ei. Domnul Weston era un bărbat cu un caracter ireproşabil, avere destulă, vârstă potrivită şi purtare aleasă. Emma simţea chiar o satisfacţie la gândul că, generoasă şi dezinteresată, ea însăşi dorise şi făcuse totul pentru realizarea acestei căsătorii. Dar generozitatea i se întorcea împotrivă. Va simţi lipsa domnişoarei Taylor în fiecare minut al zilei. Îşi aminti de bunătatea ei — bunătatea şi afecţiunea pe care le ştia de şaisprezece ani —, cum o învăţase şi cum se jucase cu ea, de când avea cinci ani, cum, dedicându-i toate puterile, făcea tot ca ea să fie fericită când era sănătoasă şi-i stătea de veghe la căpătâi când era bolnavă. Tributul de recunoştinţă pentru acei ani era mare, dar intimitatea din ultimii şapte ani, egalitatea care se stabilise după căsătoria Isabellei, când rămăseseră numai ele două, era o amintire mai scumpă şi mai gingaşă. Fusese o prietenă şi o tovarăşă cum rar se întâlneşte: inteligentă, cultă, săritoare, blândă, cunoscând toate treburile familiei, arătând interes pentru binele tuturor, dar mai ales pentru Emma; fusese părtaşă la toate plăcerile şi planurile ei. Era fiinţa căreia putea să-i spună tot ce-i trecea prin minte şi care o iubea destul de mult pentru a-i trece cu vederea cusururile.
Cum va suporta ea această schimbare ? Ce e drept, prietena ei se muta la numai o jumătate de milă depărtare de ei. Dar Emma ştia ce mare va fi diferenţa între doamna Weston, de care o va despărţi numai o jumătate de milă, şi domnişoara Taylor, care locuia în aceeaşi casă cu ea; şi cu toate avantajele caracterului şi situaţiei ei, Emma era acum în primejdia de a suferi din cauza izolării spirituale. Îl iubea mult pe tatăl ei, dar el nu-i putea fi tovarăş, nu putea să fie partenerul ei într-o conversaţie fie serioasă, fie pe ton de glumă.
Diferenţa de vârstă (domnul Woodhouse nu se căsătorise tocmai tânăr) era accentuată de firea şi obiceiurile lui, căci, fiind toată viaţa cam bolnăvicios, nu-şi obosea nici mintea, nici trupul şi prin purtarea sa era mult mai bătrân decât anii pe care îi avea. Deşi era peste tot iubit pentru sufletul lui bun şi firea lui blândă, nu s-ar fi putut spune că strălucea prin darurile spiritului.
Sora ei, care în urma căsătoriei se mutase la Londra, la o distanţă relativ mică, de numai şaisprezece mile, era totuşi prea departe pentru vizite zilnice şi Emma avea să petreacă multe seri lungi şi plictisitoare de octombrie şi noiembrie până când Crăciunul urma să prilejuiască o nouă vizită a Isabellei, cu soţul şi copiii ei, care umpleau casa şi îi ofereau o încântătoare tovărăşie.
Highbury, satul acesta mare şi cu o populaţie aproape la fel de numeroasă ca a unui oraş şi din care Hartfield, în ciuda gazonului, propriu boschetelor şi numelui său, făcea parte, nu-i oferea pe nimeni de talia ei. Familia Woodhouse era socotită aici cea mai de frunte. Toţi îi priveau cu respect. Aveau multe cunoştinţe, căci tatăl ei se purta frumos cu toată lumea, dar nar fi acceptat pe nimeni în locul domnişoarei Taylor, nici pentru o jumătate de zi.
Schimbarea era tristă şi Emma nu avea decât să ofteze şi să-şi dorească lucruri imposibile, când tatăl ei se trezi şi trebui să devină din nou voioasă. Proasta lui dispoziţie trebuia risipită. Era un om cu nervii slabi, care se întrista uşor; îi iubea pe toţi cei din jurul său şi nu-i plăcea să se despartă de ei; îl supăra orice fel de schimbare. Căsătoria ca motiv de schimbare a situaţiei era pentru el ceva cu totul nesuferit; nu era nici acum împăcat cu faptul că fiica lui se căsătorise şi nu putea vorbi despre ea decât cu multă compătimire, deşi fusese o căsătorie din dragoste, iar acum era nevoit să se despartă şi de domnişoara Taylor. Datorită obiceiurilor sale izvorâte dintr-un uşor egoism, şi pentru că nu putea crede că ceilalţi pot să aibă sentimente diferite de ale sale, era de părere că domnişoara Taylor săvârşise o faptă la fel de păgubitoare pentru ea ca şi pentru ei, şi ar fi folosit cu mult mai bine dacă ea şi-ar fi petrecut tot restul zilelor la Hartfield. Emma zâmbea şi flecărea cât se poate de veselă pentru a-l abate de la asemenea gânduri, dar, când se servi ceaiul, domnul Woodhouse nu se putu abţine de la a-şi repeta exclamaţia de la cină:
— Biata domnişoară Taylor, tare aş vrea s-o văd din nou aici. Ce păcat că domnului Weston i-a venit ideea s-o ia de nevastă!
— Nu pot să fiu de acord cu dumneata, tată, ştii prea bine! Domnul Weston e un bărbat atât de manierat, de vesel, de minunat, încât merită din plin o soţie bună. Şi doar nu voiai ca domnişoara Taylor să stea la noi toată viaţa şi să ssuporte toanele mele, când poate să aibă casa ei ?
— Casa ei! Care-i, mă rog, avantajul că are casa ei ? Casa asta e de trei ori mai mare şi tu nai niciodată toane, draga mea!
— Dar ne vom duce foarte des pe la ei şi ei vor veni pe la noi. Ne vom întâlni mereu. Noi trebuie să facem începutul. Trebuie să le facem vizita cuvenită după nuntă cât mai repede.
— Draga mea, cum o să mergem până acolo ? Randalls e aşa de departe. Nu pot merge pe jos nici jumătate de drum.
— Nu tată, nimeni nu zice să mergi pe jos. Vom merge, bineînţeles, cu trăsura.
— Trăsura! Dar lui James n-o să-i convină să înhame caii pentru o distanţă atât de mică. Şi unde o să ţină caii în timpul vizitei ?
— O să-i ţină în grajdul domnului Weston, tată. Ştii bine că am stabilit deja. Am discutat cu domnul Weston aseară. În ce-l priveşte pe James, poţi să fii sigur că o să-i facă plăcere să meargă la Randalls iiindcă fata lui e servitoare acolo. Cred chiar că va fi bucuros să ne ducă numai acolo. Şi asta datorită dumitale tată! I-ai făcut rost Hannei de o slujbă bună. Nimeni nu s-a gândit la Hannah până nu i-ai pomenit dumneata numele — şi James îţi e foarte îndatorat.
— Îmi pare foarte bine că m-am gândit la ea. A fost un noroc. Nu vreau ca James să se creadă nedreptăţit, sub nici un motiv. Sunt sigur că va fi o servitoare excelentă; e politicoasă şi vorbeşte frumos. Am o părere minunată despre ea. De câte ori mă vede îmi face o reverenţă şi mă întreabă ce mai fac într-un fel foarte drăguţ, şi când ai adus-o aici să coasă, am observat că totdeauna întorcea cheia aşa cum trebuie şi nu trântea uşa. Sunt sigur că va fi o servitoare minunată. Şi pentru domnişoara Taylor va fi o mingâiere să aibă în preajmă pe cineva cunoscut. De câte ori James se va duce să-şi vadă fata, va primi veşti de la noi. El îi va spune cum o ducem.
Emma făcu totul să îndrepte gândurile tatălui ei în această mai fericită direcţie şi spera că, ajutată de jocul de table, va reuşi să-l facă să suporte seara iar ea să aibă de luptat numai cu propriile ei regrete. Aşezară masa pentru table, dar îndată după aceea sosi un musafir şi tablele deveniră inutile.
Domnul Knightley, un bărbat inteligent, de vreo treizeci şi şapte — treizeci şi opt de ani, era nu numai un foarte vechi şi intim prieten al familiei, dar şi legat în mod special de ei, fiind fratele mai mare al soţului Isiabellei. Locuia cam la o milă distanţă de Highbury şi venea foarte des în casă, primit cu multă plăcere, iar acum fu întâmpinat cu şi mai multă căldură, căci venea de la rudele comune din Londra. Se întorsese târziu, la ora cinei, după o absenţă de câteva zile, şi acum sosea la Hartfield să aducă vestea că în Brunswick Square toate sunt bune. Această împrejurare fericită îl învioră un timp pe domnul Woodhouse. Domnul Knightley era un om vesel, care îi plăcea, şi nenumăratele lui întrebări despre „biata Isabella şi copiii ei” primiră un răspuns mulţumitor. Când toate acestea se sfârşiră, domnul Woodhouse observă plin de recunoştinţă:
— Foarte drăguţ din partea dumitale, domnule Knightley, să ieşi din casă la vremea asta, ca să vii la noi. Mi-e teamă că n-a fost o plimbare prea plăcută.
— Da de unde, domnule. E o noapte frumoasă, cu lună, şi e aşa de cald că nu mă pot apropia de foc.
— Dar trebuie să fie foarte umed şi mult noroi pe jos. N-aş vrea să răceşti.
— Noroi, domnule ? Uitaţi-vă la pantofii mei! Nici un strop.
— Cam ciudat, ştii, a plouat foarte mult zilele astea. A plouat îngrozitor de tare, cam jumătate de oră, când eram la micul dejun. Eu chiar voiam să se amâne nunta.
— Apropo, nu v-am urat fericire. Ştiu foarte bine ce fel de fericire simţiţi şi nu m-am grăbit cu felicitările. Dar cred că totul a mers destul de bine. Cum a fost ? Cine-a plâns mai mult ?
— Ah, biata domnişoară Taylor, tristă întâmplare!
— Bietul domn şi biata domnişoară Woodhouse, dacă vreţi; dar n-aş zice „biata domnişoară Taylor”. Am multă consideraţie pentru dumneavoastră şi pentru Emma, dar când vine vorba de a depinde sau nu de cineva! în orice caz, cred că e mai bine să trebuiască să faci pe plac la unul, decât la doi.
— Mai ales când unul din cei doi e o fiinţă aşa de năzuroasă şi mofturoasă, zise Emma în glumă. Asta voiai să spui, domnule, nu ? Şi ai fi spus-o, dacă tata n-ar fi fost de faţă.
— Cred că e adevărat, draga mea, într-adevăr, zise domnul Woodhouse cu un oftat. Mi-e teamă că uneori sunt foarte năzuros şi mofturos.
— Dragă tată, doar nu crezi că mă gândeam la dumneata, sau presupuneam că domnul Knightley s-ar gândi la dumneata. Ce idee îngrozitoare! Nu, eu mă gândeam la mine. Domnului Knightley îi place să-mi caute pricină, ştii, aşa în glumă. E numai o glumă. Totdeauna ne spunem orice unul altuia.
Domnul Knightley era de fapt unul dintre puţinii oameni care îi puteau găsi cusururi Emmei şi singurul care i le spunea. Şi, deşi asta nu-i plăcea în mod deosebit nici Emmei, îi era teamă că tatăl ei va fi şi mai puţin încântat să afle că există persoane care nu o găsesc perfectă.
— Emma ştie că nu o flatez niciodată, zise domnul Knightley, dar nu mă refeream la nimeni în special. Domnişoara Taylor era obişnuită să facă pe plac la doi, acum nu va avea decât unul. Se pare că e spre câştigul ei.
— Da, zise Emma, dorind să încheie subiectul, voiai să ştii cum a fost la nuntă. Am plăcerea să-ţi spun că ne-am purtat cu toţii minunat. Toţi au fost punctuali, toţi arătau bine, nici o lacrimă, nici o mutră plouată. Ştiam cu toţii că ne va despărţi numai o jumătate de milă şi că ne vom vedea cu siguranţă în fiecare zi.
— Emma, draga de ea, suportă totul aşa de bine, zise tatăl ei, dar, domnule Knightley, zău, îi pare rău c-a pierdut-o pe biata domnişoară Taylor, şi sunt sigur că îi va fi foarte dor de ea.
Emma întoarse capul ca să-şi ascundă faţa răvăşită de zâmbete şi lacrimi.
— Ar fi imposibil ca Emmei să nu-i fie dor de o asemenea tovarăşă, zise domnul Knightley. N-am iubi-o atât dacă am crede aşa ceva. Dar ea ştie că această căsătorie e spre binele domnişoarei Taylor. Ştie cât de avantajos este, la vârstă domnişoarei Taylor, să se aşeze la casa ei şi ce important e pentru ea să-şi asigure bătrâneţile şi deci nu se poate lăsa copleşită de durere când trebuie să se bucure. Toţi prietenii trebuie să fie bucuroşi că domnişoara Taylor sa măritat aşa de bine.
— Şi aţi uitat că mai am un motiv să fiu fericită, zise Emma, şi încă unul foarte serios — acela că eu am pus la cale această căsătorie. Eu am pus-o la cale, după cum ştiţi, de acum patru ani. Şi acum, satisfacţia că a avut loc şi că am avut dreptate, când atâţia spuneau că domnul Weston nu se mai însoară, mă poate consola pentru orice.
Domnul Knightley clătină din cap. Tatăl ei răspunse drăgăstos:
— Draga mea, tare mult aş vrea să nu mai pui la cale căsătorii şi să nu mai ghiceşti viitorul, căci tot ce spui se adevereşte. Te rog, nu mai pune la cale căsătorii!
— Promit să nu pun nici una la cale pentru mine, tată, dar pentru alţii, trebuie! E extrem de hazliu. Şi după un asemenea succes… Ştiţi, toată lumea spunea că domnul Weston nu se mai însoară, da, zău! Domnul Weston, care era de atâta vreme văduv şi părea aşa de mulţumit fără soţie, aşa de ocupat mereu cu afacerile de la oraş şi cu prietenii lui de aici, totdeauna bine primit oriunde se ducea, totdeauna vesel, domnul Weston n-ar fi fost nevoit să petreacă nici o seară de unul singur, dacă nu voia. O, nu, domnul Weston nu se va mai căsători. Unii vorbeau chiar de o făgăduială făcută soţiei pe patul de moarte, iar alţii ziceau că fiul şi cumnatul nu-l lasă. Se spuneau tot felul de tâmpenii pe seama lui, pe tonul cel mai serios, dar eu n-am crezut nimic. Din ziua când, acum vreo patru ani, domnişoara Taylor şi cu mine l-am întălnit pe Broadway Lane, şi a fost atât de amabil să se repeadă la magazinul lui Mitchell să împrumute două umbrele pentru noi, pentru că începuse să burniţeze, mi-am pus în gând să-i căsătoresc. Am început să pun la cale căsătoria chiar din acel moment şi acum, când sunt răsplătită cu un asemenea succes, dragă tată, cum vrei să renunţ la a pune la cale căsătorii ?
— Nu înţeleg ce înseamnă pentru tine succes, zise domnul Knightley. Succesul presupune strădanie. Ţi-ai petrecut timpul cu destul folos dacă de patru ani te străduieşti să faci căsătoria asta. E o ocupaţie frumoasă pentru mintea unei domnişoare, dar dacă, ceea ce cred că e mai degrabă adevărat, ceea ce numeşti tu „a pune la cale căsătoria”, înseamnă a-ţi face planuri numai, şi a-ţi zice într-o doară „Ce bine ar fi dacă domnul Weston ar lua-o de soţie pe domnişoara Taylor”, şi a-ţi repeta fraza din când în când, de ce vorbeşti despre succes ? Care e meritul tău, de ce eşti mândră ? Ai avut norocul să ghiceşti şi atâta tot!
— Şi dumneata, n-ai cunoscut niciodată plăcerea şi triumful norocului de a ghici adevărul ? îmi pare rău pentru dumneata, te socoteam mai inteligent, căci, crede-mă, norocul de a ghici nu e noroc pur şi simplu, trebuie să ai har. Cât despre cuvântul succes, care nu-ţi place, nu înţeleg de ce nu aş avea nici un drept la el. Ai făcut două presupuneri interesante, dar nu crezi că se poate face şi o a treia, că există ceva între a face totul şi a nu face nimic ? Dacă n-aş fi încurajat vizitele domnului Weston aici, n-aş fi făcut unele aluzii, n-aş fi rezolvat micile probleme, putea să nu iasă nimic. Cred că ştii foarte bine casa noastră ca să înţelegi despre ce vorbesc.
— Un bărbat cinstit şi cu inima deschisă ca domnul Weston şi o femeie înţeleaptă şi modestă ca domnişoara Taylor pot să-şi vadă şi singuri de treburi. E posibil ca, pentru că te-ai amestecat, să-ţi fi făcut mai degrabă ţie un rău decât lor un bine.
— Emma nu se gândeşte niciodată la ea dacă poate face un bine altora, interveni domnul Woodhouse, înţelegând numai pe jumătate. Dar, draga mea, te rog, nu mai pune la cale căsătorii, astea sunt nişte prostii care strică armonia familiei.
— Numai una tată, numai pentru domnul Elton. Bietul domn Elton! îţi place domnul Elton, tată, nu-i aşa ? Trebuie să-i caut o nevastă! Nimeni din Highbury nu-l merită şi e aici aproape de un an, şi şi-a aranjat casa aşa de frumos, ar fi o ruşine să rămână burlac. Şi azi, când le-a împreunat mâinile la miri, mă gândeam că şi-ar dori să i se oficieze şi lui o asemenea slujbă. Îl simpatizez mult pe domnul Elton şi cred că e singurul mod de a-i face un serviciu.
— Domnul Elton e un tânăr foarte drăguţ, desigur, şi foarte bun băiat, şi am multă stimă pentru el. Dar dacă vrei să-i acorzi atenţie, invită-l într-o zi la masă. E mult mai bine aşa. Şi poate că domnului Knightley îi va face plăcere să-l cunoască.
— Cu multă plăcere, oricând, zise domnul Knightley, râzând, şi sunt întru totul de acord că e mult mai bine aşa. Invită-l la masă, Emma, şi serveşte-l cu peştele şi puiul cel mai bun, dar lasă-l să-şi aleagă singur nevasta! Crede-mă, un bărbat de douăzeci şi şase, sau douăzeci şi şapte de ani, poate să-şi poarte singur de grijă!
descărcați cartea direct de aici:...