Ellia

Harry Potter şi Talismanele Morţii

Harry Potter and the Deathly Hallows

 

O înnăscută patimă, Amară, sângeratică A minţii lovitură Nespusă, jalnică tortură, Fără­ndurare şi fără măsură! Din casă, nu din ţări străine Mântuitorul nostru vine Şi vindecă puroi de rană În luptă sângeros avană. Slăviţi să fie zeii Puternici sub pământ! Auzi­mi cel din urmă strigăt, tată, Priveşte pe copiii tăi de pe mormânt, Îndură­te de fiul tău şi de­a ta fată. Eschil, Hoeforele (Purtătoarele de prinoase)

 

Capitolul I.

 

Ascensiunea Lordului Întunecat.

 

Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, la distanţă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă, fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşi vârâră baghetele sub pelerine, pornind într­un ritm alert în aceeaşi direcţie.
— Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi.
— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală.
Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi fluturându­le în dreptul gleznelor.
— Credeam c­o să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feţei sale fiind când luminate de lună, când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau. A fost ceva mai dificil decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eşti absolut convins că vei fi bine primit?
Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră la dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându­se în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers: ridicară amândoi mâna stângă, ca într­un fel de salut, şi trecură direct prin ele, ca şi când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuştii de tisă de pe margine înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, în dreapta lor.

 

Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptând­o peste capul tovarăşului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba maiestuos de­a lungul gardului viu.
— Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni… pufni Yaxley, băgându­şi bagheta înapoi sub pelerină.
La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, iar prin ochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau nişte luminiţe. Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărduleţul viu susura o fântână. Pietrişul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley şi Plesneală se grăbeau să ajungă la uşa de la intrare, care începu să se deschidă spre interior pe măsură ce se apropiau, deşi nimeni nu părea s­o fi atins.
Holul slab luminat era spaţios şi somptuos decorat, cu un covor splendid acoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereţi îi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor. Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv, care dădea în camera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, apoi, Plesneală învârti mânerul de bronz.
Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau într­un şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei, rotindu­se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, şi reflectându­se în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea să­i dea vreo importanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus.
— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul mesei. Nu mai aveaţi mult şi întârziaţi.
Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, astfel încât noilor veniţi le fu greu la început să­i distingă altceva decât silueta. Totuşi, în momentul în care ajunseră mai aproape, putură să­i observe chipul spân care îi strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi roşietici scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie.
— Severus, aici, zise Cap­de­Mort, arătând spre locul din dreapta sa. Yaxley – lângă Dolohov.
Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirile se fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se adresă întâi Cap­de­Mort.
— Deci?
— Stăpâne, Ordinul Phoenix intenţionează să îl mute pe Harry Porter din locul unde se află acum în siguranţă, sâmbăta viitoare, la căderea nopţii. În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate, alţii începură să se foiască, ochii fiindu­le aţintiţi în direcţia lui Plesneală şi a lui Cap­de­Mort.
— Sâmbătă… la căderea nopţii, repetă Cap­de­Mort.
Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încât unii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă parte, de teamă să nu fie pârjoliţi de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită calm în ochii lui Cap­de­Mort şi, după câteva clipe, gura lipsită de buze a acestuia se chirci într­un fel de zâmbet.
— Bun. Excelent. Şi această informaţie vine…

— De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală.
— Stăpâne!
Yaxley se aplecase în faţă, ca să­i vadă mai bine pe Cap­de­Mort şi pe Plesneală, aflaţi la celălalt capăt al mesei. Toate feţele se întoarseră către el.
— Stăpâne, eu am auzit altceva.
Yaxley aşteptă, dar Cap­de­Mort nu rosti nici un cuvânt, aşa că îşi luă libertatea să continue:
— Aurorului Dawlish i­a scăpat că Potter va fi mutat pe data de treizeci, în noaptea de dinainte ca băiatul să împlinească şaptesprezece ani.

 

Plesneală zâmbea.
— Sursa mea mi­a spus că se pune la cale lansarea unei piste false, despre asta trebuie să fie vorba. Mai mult ca sigur că Dawlish este victima unei Vrăji Confundus. Nu ar fi pentru prima dată, se ştie că este susceptibil de aşa ceva.
— Stăpâne te asigur, că Dawlish părea foarte sigur, zise Yaxley — Fireşte că părea sigur, dacă fusese victima unei Vrăji Confundus, spuse Plesneală. Eu te asigur, Yaxley, că Oficiul Aurorilor nu va mai juca nici un rol în protejarea lui Harry Potter. Ordinul crede că avem spioni la minister.

— Înseamnă că a nimerit­o şi Ordinul cu ceva, nu? se trezi un bărbat îndesat, care stătea la mică distanţă de Yaxley; el râse pe înfundate şi câţiva dintre cei de la masa lungă îl imitară.
Cap­de­Mort nu râse. Îşi plimba privirea de­a lungul corpului care se învârtea încet deasupra şi părea cufundat în gânduri.
— Stăpâne, continuă Yaxley, Dawlish este de părere că o întreagă escadrilă de Aurori va fi implicată în transferarea băiatului…
Cap­de­Mort ridică o mână mare şi albă şi­l reduse pe Yaxley la tăcere, acesta aruncându­i acum priviri duşmănoase, când îl văzu că se întoarce iar către Plesneală.
— Unde vor ascunde băiatul de aici încolo?
— La unul dintre membrii Ordinului, zise Plesneală. Conform spuselor sursei, casa beneficiază de toate mijloacele de protecţie ale Ordinului şi Ministerului Magiei la un loc. Stăpâne, cred că nu îl vom putea captura odată ajuns acolo, desigur, în afara cazului în care va cădea ministerul până sâmbăta viitoare, dându­ne poate ocazia să descoperim şi să desfacem destul de multe vrăji, pentru a trece şi de celelalte.
— Ei bine, Yaxley? strigă Cap­de­Mort din capul mesei, în timp ce lumina focului sticlea straniu în ochii săi roşii. Spune­mi, va cădea ministerul până sâmbăta viitoare?
Toate capetele se mai întoarseră o dată spre Yaxley; el îşi îndreptă umerii şi zise:
— Stăpâne, am veşti bune în această privinţă. Am reuşit  cu mare dificultate şi eforturi considerabile – să arunc un blestem Imperius asupra lui Pius Thicknesse.
Mulţi dintre cei care stăteau în apropierea lui Yaxley părură impresionaţi. Vecinul său, Dolohov, un bărbat cu faţa prelungă şi schimonosită, îl bătu pe umăr.
— Este un început, spuse Cap­de­Mort. Dar Thicknesse este un singur om. Este nevoie ca Scrimgeour să fie înconjurat de oamenii noştri, înainte ca eu să acţionez. Un atentat eşuat la viaţa ministrului m­ar da mult înapoi.

— Da, Stăpâne, aşa este, dar ştiţi, ca şef al Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, Thicknesse intră în mod regulat în contact nu numai cu însuşi ministrul, ci şi cu şefii tuturor celorlalte departamente ale ministerului. Acum, că avem sub control un oficial atât de sus­pus, cred că ne va fi uşor să îi subjugăm pe ceilalţi, ca apoi toţi să conlucreze pentru înlăturarea lui Scrimgeour.
— Atâta timp cât prietenul nostru Thicknesse nu este descoperit înainte să îi fi atras şi pe ceilalţi de partea lui, zise Cap­de­Mort. În orice caz, este puţin probabil ca ministerul să cadă în mâinile mele până sâmbăta viitoare. Dacă nu ne putem atinge de băiat la destinaţie, atunci va trebui să acţionăm în timp ce călătoreşte.
— Aici suntem în avantaj, Stăpâne, spuse Yaxley, care părea hotărât să obţină măcar o fărâmă de aprobare. În momentul de faţă, avem mai mulţi oameni infiltraţi în Departamentul de Transport Magic. Vom afla imediat dacă Potter va Apărea sau va folosi Reţeaua Zvrr.
— Nu va face niciuna, nici alta, zise Plesneală. Ordinul evită orice mijloc de transport care este controlat sau reglementat de minister. Nu au încredere în nimic din ce are legătură cu locul acela.
— Cu atât mai bine, spuse Cap­de­Mort. Va trebui să călătorească în spaţiu deschis, deci va fi mult mai uşor de capturat.

 

Cap­de­Mort mai aruncă o privire către corpul care se învârtea încet şi adăugă:
— Mă voi ocupa eu însumi de băiat. S­au făcut prea multe greşeli în ceea ce îl priveşte pe Harry Potter. Unele dintre ele au fost ale mele. Faptul că Harry Potter este în viaţă se datorează în mai mare măsură greşelilor mele, decât victoriilor lui.
Oamenii din jurul mesei îl priveau pe Cap­de­Mort temători; judecând după expresia lor, fiecare dintre ei părea să­şi facă probleme că ar putea fi învinuit pentru faptul că Harry Potter era încă viu. Însă Cap­de­Mort vorbea mai mult cu sine decât cu ei, adresându­se în continuare corpului inert de deasupra sa.
— Am fost neglijent şi, drept urmare, am fost ocolit de noroc şi oportunitate. Asta duce de râpă până şi planurile cele mai bine construite. Dar am învăţat din greşeli. Înţeleg lucruri pe care nu le înţelegeam până acum. Harry Potter trebuie să moară de mâna mea şi aşa va fi! După ce aceste cuvinte fură rostite, aproape ca un răspuns, se auzi brusc un vaiet teribil, izvorât din deznădejde şi durere. Mulţi dintre cei de la masă se uitară în jos, speriaţi, pentru că vaietul părea să fi venit de sub picioarele lor.
— Şobo, zise Cap­de­Mort, fără nici o schimbare în tonul său calm şi meditativ, în timp ce nu­şi desprinsese încă ochii de la corpul suspendat. Nu ţiam spus să ai grijă ca prizonierul nostru să păstreze liniştea.
— Ba d­da, Stăpâne, zise cu respiraţia întretăiată un omuleţ scund, aşezat pe la jumătatea mesei, care alunecase atât de mult în scaun, încât, la prima vedere, locul părea să fie liber. Se ridică grăbit şi ieşi în fugă, lăsând în urmă doar o bizară sclipire argintie.
— După cum spuneam, continuă Cap­de­Mort, uitându­se din nou la chipurile tensionate ale adepţilor săi, acum înţeleg mai bine. De exemplu, va trebui să împrumut bagheta unuia dintre voi înainte de a mă duce să îl omor pe Potter.
Cei din jurul lui rămaseră înmărmuriţi, de parcă le­ar fi cerut împrumut vreun braţ sau cine ştie ce.
— Nici un voluntar? întrebă Cap­de­Mort. Să vedem… Lucius, nu văd de ce ar trebui să mai ai baghetă.

 

Lucius Reacredinţă ridică privirea. La lumina focului, pielea îi părea galbenă ca ceara, iar ochii îi erau adânciţi în orbite şi avea cearcăne. Când vorbi, vocea i se auzi răguşită:
— Stăpâne?
— Bagheta, Lucius. Vreau să­mi dai bagheta ta.
— Eu…
Reacredinţă se uită cu coada ochiului la soţia sa. Aceasta privea drept înainte, la fel de palidă ca şi el; avea părul lung şi blond dat pe spate, iar sub masă, degetele ei subţiri îl strânseră pentru o clipă de încheietură. La atingerea ei, Reacredinţă îşi vârî mâna în interiorul robei, scoase o baghetă şi i­o dădu lui Cap­de­Mort, care o ridică în faţa ochilor săi roşii, examinând­o cu atenţie.
— Din ce este?
— Din ulm, Stăpâne, şopti Reacredinţă.
— Şi miezul?
— Fragment… fragment din inimă de dragon.
— Bun, spuse Cap­de­Mort.

 

Scoase bagheta sa şi le compară lungimea. Lucius Reacredinţă făcu o mişcare involuntară; pentru o fracţiune de secundă, păru că se aştepta să primească în schimb bagheta lui Cap­de­Mort. Cap­de­Mort sesiză gestul şi ochii i se măriră răutăcioşi.
— Cum să­ţi dau bagheta mea, Lucius? Bagheta mea?
Câţiva râseră batjocoritor.
— Te-­am lăsat în libertate, Lucius, şi nu îţi este de ajuns? Dar am observat că tu şi familia ta nu păreţi tocmai fericiţi în ultima vreme… Spunemi, Lucius, ce anume te deranjează la prezenţa mea în casa ta?
— Nimic… nimic, Stăpâne!
— Lucius… minţi de îngheaţă apele.
Vocea calmă părea să se audă ca un şuierat, chiar şi după ce gura necruţătoare încetă să se mai mişte. Unul sau doi vrăjitori abia reuşiră să­şi reprime tremuratul, când şuieratul începu să se audă din ce în ce mai tare; ceva greu se târşâia pe podea, pe sub masă.
Un şarpe uriaş ieşi de acolo şi se caţără încet pe scaunul lui Cap­deMort. Se tot înălţa, părând să nu se mai termine, şi, până la urmă, se opri pe umerii Lordului; era gros cât coapsa unui adult, iar ochii cu pupile verticale nu clipeau absolut deloc. Cap­de­Mort mângâie animalul oarecum absent, cu degetele sale lungi şi subţiri, fără să­şi ia ochii de la Lucius Reacredinţă.
— De ce este oare familia Reacredinţă atât de nemulţumită de rolul pe care îl are? Nu este revenirea mea, faptul că am ajuns la putere exact ce au susţinut că şi­au dorit cu ardoare în toţi anii ăştia?
— Desigur, Stăpâne, spuse Lucius Reacredinţă şi îşi şterse buza de sus de transpiraţie, cu mâna tremurândă. Am dorit­o… Şi o dorim.

 

În stânga lui Reacredinţă, soţia sa încuviinţă din cap straniu şi cu răceală, evitând să se uite la Cap­de­Mort şi la şarpe. În dreapta sa, Draco, fiul, care se tot holbase până atunci la corpul inert de deasupra îi aruncă pe furiş o privire lui Cap­de­Mort, dar îşi întoarse capul imediat, îngrozit de un posibil contact vizual.
— Stăpâne, spuse o femeie brunetă de la jumătatea mesei, cu vocea sugrumată de emoţie, este o onoare să va avem aici, în casa familiei noastre. Nu există plăcere mai mare.
Era aşezată alături de sora ei, la fel de diferită ca înfăţişare, cu părul ei brunet şi ochii străjuiţi de pleoape grele, cum era şi în privinţa
comportamentului; în timp ce Narcissa stătea dreaptă şi impasibilă, Bellatrix se apleca înspre Cap­de­Mort cât putea de mult, de teamă că nişte simple cuvinte n­o ajutau prea mult să­şi exprime marea dorinţă de apropiere.
— Nu există plăcere mai mare de atât, repetă Cap­de­Mort, cu capul aplecat puţin într­o parte, cercetând­o pe Bellatrix. Venind din partea ta, Bellatrix, asta înseamnă foarte mult.
Bellatrix roşi şi ochii i se umplură de lacrimi de încântare.
— Stăpânul meu ştie că spun doar purul adevăr!
— Nu există plăcere mai mare de atât… chiar şi în comparaţie cu fericitul eveniment despre care am auzit că a avut loc în familia ta săptămâna aceasta?
Femeia îl privi fix, cu gura întredeschisă, în mod evident nedumerită.
— Nu ştiu la ce te referi, Stăpâne.
— Mă refer la nepoata ta, Bellatrix. Şi la a voastră, Lucius şi Narcissa. Tocmai s­a căsătorit cu vârcolacul Remus Lupin. Trebuie să fiţi nespus de mândri.

 

În jurul mesei se auzi o explozie de râsete batjocoritoare. Mulţi se aplecară în faţă, schimbând priviri voioase, câţiva bătură cu pumnul în masă. Şarpele cel gigantic deschise gura larg, şuierând furios, deranjat de zgomote, însă Devoratorii Morţii erau atât de încântaţi de umilirea lui Bellatrix şi a familiei Reacredinţă, încât nici nu îl auziră. Chipul femeii, îmbujorat nu de mult de bucurie, devenise acum de un roşu neuniform, urâţindu­se.

— Nu ne este nepoată, Stăpâne, strigă ea peste şuvoiul de râsete. Noi – Narcissa şi cu mine – nu am mai văzut­o deloc pe sora noastră de când s­a măritat cu Sânge­Mâlul. Copila asta n­are nici o legătură cu noi, la fel ca şi dihania cu care s­a măritat.
— Tu ce zici Draco! întreba Cap­de­Mort şi, cu toate că vorbea încet, vocea sa reuşi să răzbată prin mulţimea de huiduieli şi batjocuri. O să ai grijă de pui?
Amuzamentul crescu; Draco Reacredinţă îşi ridică privirea îngrozit spre tatăl său, dar acesta îşi ţinea ochii fixaţi în poală, apoi întâlni privirea mamei sale. Aceasta clătină din cap imperceptibil, apoi continuă să fixeze cu o privire inexpresivă peretele de vizavi.
— Ajunge! spuse Cap­de­Mort, izbind şarpele furios. Ajunge!
Râsetele amuţiră numaidecât.
— Mulţi dintre arborii noştri genealogici cei mai vechi au fost infestaţi în decursul timpului, zise el, în timp ce Bellatrix îl privea rugător, cu respiraţia tăiată. Pentru a vi­i menţine sănătoşi pe ai voştri, trebuie să retezaţi crengile uscate, nu­i aşa! Să tăiaţi părţile care ameninţă sănătatea celorlalte.
— Da, Stăpâne, şopti Bellatrix, iar ochii i se umplură din nou de lacrimi de recunoştinţă. Cu prima ocazie!
— O vei avea, spuse Cap­de­Mort. În familia ta, ca şi în toată lumea… vom înlătura parazitul care ne infectează, până când nu vor mai rămâne decât cei cu sânge adevărat…

 

Cap­de­Mort ridică bagheta lui Lucius Reacredinţă, o îndreptă direct către silueta care se învârtea suspendată deasupra mesei şi o mişcă scurt. Silueta prinse viaţă, scoase un geamăt şi începu să se zbată în nişte legături invizibile.
— Severus, îl recunoşti pe oaspetele nostru? întrebă Cap­de­Mort. Plesneală ridică ochii spre chipul răsturnat. Acum, toţi Devoratorii Morţii se uitau la victimă, de parcă li s­ar fi dat voie să îşi manifeste curiozitatea. Când se întoarse cu faţa spre lumina focului, vocea femeii se auzi spartă şi îngrozită:
— Severus! Ajută-­mă!
— A, da, spuse Plesneală, în timp ce prizoniera se învârti încet, înapoi cu spatele la el.
— Dar tu, Draco? întrebă Cap­de­Mort, arătând cu mâna în care nu ţinea bagheta. Draco dădu hotărât din cap. Se părea că nu mai putea să se uita la ea acum, că era trează. Dar tu n­ai avut­o ca profesoară, zise Cap­de­Mort. Pentru aceia dintre voi care nu ştiu, în seara aceasta o avem printre noi pe Charity Burbage, care a predat până de curând la Şcoala Hogwarts de Magie, Farmece şi vrăjitorii.
Se auziră câteva sunete în jurul mesei, semn că lumea înţelesese. O femeie masivă şi cocoşată, cu dinţi ascuţiţi, râse pe înfundate.
— Da… Doamna profesoară Burbage i­a învăţat pe copiii vrăjitorilor şi vrăjitoarelor totul despre încuiaţi… cum nu sunt ei atât de diferiţi de noi… Unul dintre Devoratorii Morţii scuipă pe podea. Charity Burbage se întoarse din nou cu faţa spre Plesneală. Severus… te rog… te rog…
— Linişte! spuse Cap­de­Mort, mişcând iar bagheta lui Reacredinţă, iar Charity tăcu, de parcă i s­ar fi pus un căluş.

 

Nemulţumită de coruperea şi contaminarea minţilor copiilor cu puteri vrăjitoreşti, doamna profesoară Burbage a scris, săptămâna trecută, o pledoarie înflăcărată în apărarea Sânge­Mâlilor, în Profetul zilei. Vrăjitorii, scrie ea, trebuie să accepte aceşti hoţi care le fură cunoştinţele şi magia. Diluarea sângelui pur este, după părerea doamnei profesoare, o împrejurare foarte dezirabilă… mai mult ca sigur că ar vrea să ne împerechem cu toţii cu încuiaţi… sau cu vârcolaci…
Nimeni nu râse de data aceasta – în vocea lui Cap­de­Mort se distingeau clar furia şi dispreţul. Charity Burbage se învârti cu faţa spre Plesneală pentru a treia oară. Lacrimile îi curgeau şiroaie în păr. Plesneală se uită la ea, perfect impasibil, în timp ce aceasta se întorcea încet iar cu spatele la el.
— Abracadabra.
Scânteia fulgerului verzui lumină fiecare colţ al camerei. Cu un zgomot asurzitor, Charity căzu pe masa de dedesubt, care se cutremură cu un scârţâit îngrozitor. Mai mulţi Devoratori ai Morţii se dădură brusc înapoi cu scaunele. Draco se prăbuşi de pe scaun pe podea.
— Cina e servită, Nagini, zise Cap­de­Mort încet şi şarpele uriaş se undui şi coborî de pe umerii săi pe suprafaţa lucioasă a mesei.

 

descărcați cartea direct de aici:...

  
Attachments
Harry Potter Si Talismanul.docx 679.6 Kb . 80 Views