Ellia

CAPITOLUL I
BĂIATUL DE ODINIOARĂ

 

Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli!
Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil din lume (după părerea lor).
Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!?

 

Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe micuţul Dudley, care nu mai contenea cu ţipetele.
Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa ferestrei.
La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de obraz pe doamna Dursley şi încercă să-l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară năbădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi biscuiţi.
— Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă. Se urcă în maşină şi plecă. La colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preţ de o secundă nu îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să privească motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuţa străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe hărţi?!? Domnul Dursley ridică din umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot drumul nu se mai gândi decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de burghie.

 

Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva straniu. Cum de-abia se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia şoselei, nu putu să nu observe oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să sufere oamenii îmbrăcaţi extravagant! Îşi închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos cu degetele pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de… ciudaţi, ca să nu spună altfel! Şuşoteau agitaţi între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii dintre ei nici măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte acele pelerine fistichii, de culoare verde-smarald?!? Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu prin cap că oamenii aceia strângeau probabil fonduri pentru cine ştie ce, de-aia erau îmbrăcaţi aşa bătător la ochi. Da, asta trebuia să fie! Traficul se descongestionă şi, după puţin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea firmei. Gândul lui era din nou la burghie.

 

În biroul său, la etajul nouă, domnul Dursley se aşeză cu spatele la fereastră. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, cu greu s-ar fi putut concentra în dimineaţa aceea la burghiele lui. Aşa că nu văzu bufniţele care zburau în plină zi, deşi, ceilalţi oameni de pe stradă le văzură. Arătau cu degetul spre ele şi priveau cu gura căscată, în timp ce puzderie de bufniţe treceau pe deasupra capetelor lor. Mulţi dintre ei nu văzuseră o bufniţă nici noaptea, darămite ziua! Domnul Dursley habar n-avea de toate acestea! A urlat la subalterni, a dat telefoane importante şi a mai zbierat un pic. Asta însemna că a fost într-o dispoziţie excelentă până la prânz, când s-a gândit să se mai dezmorţească puţin şi s-a sculat de pe scaun să se ducă să-şi cumpere un covrig de la brutăria de vizavi.
Uitase cu totul de oamenii în pelerine, când văzu alt grup, chiar lângă brutărie. Nu-şi putea explica de ce, dar îi dădeau o senzaţie de nelinişte. Oamenii erau foarte agitaţi, şuşoteau între ei şi nu aveau nici un fel de cutie în care să strângă vreo colectă. Intră în brutărie şi îşi luă o gogoaşă, până la urmă. Când trecu pe lângă acei oameni ciudaţi, auzi câteva frânturi din conversaţia lor:
— Familia Potter… Da… Aşa am auzit…
— Da… Fiul lor, Harry…

 

Domnul Dursley încremeni locului. Îl năpădi groaza. Vru să le spună ceva acelor oameni, dar renunţă după ce se gândi mai bine.
Fugi până în biroul lui, îi spuse secretarei să nu fie deranjat şi puse mâna pe telefon. Aproape că formase tot numărul, când se răzgândi şi lăsă receptorul jos. Căzu pe gânduri, mângâindu-şi mustaţa. Nu, nu… Era cât se poate de stupid din partea lui… Potter era un nume destul de comun prin acele părţi, nu? Probabil că pe mulţi îi chema Potter, iar despre Harry, ce să mai vorbim! Dacă se gândea mai bine, nici măcar nu era sigur că pe nepotul lui îl chema Harry… Nu-l văzuse niciodată… Poate îl chema Harvey, cine ştie? Sau Harold… N-avea nici un rost s-o neliniştească şi pe doamna Dursley! Întotdeauna se indispunea cumplit, când i se amintea despre sora ei. Şi avea şi de ce, biata de ea! Dacă ar fi avut el o asemenea soră… Şi, totuşi, acei oameni cu pelerine…
Nu prea i-a mai stat capul la burghie în după-amiaza aceea, iar când părăsi clădirea, la ora cinci, era aşa de îngrijorat, încât dădu peste cineva, din greşeală.
— Scuzaţi! mormăi el către omuleţul în care intrase şi care se clătină şi aproape îşi pierdu echilibrul.
Trecură câteva secunde bune până ce domnul Dursley îşi dădu seama că omul purta o pelerină violetă. Bărbatul nu părea supărat deloc că fusese aproape trântit la pământ, ba, din contră, faţa i se destinse într-un zâmbet larg şi spuse cu o voce, ca un chiţăit, care îi făcu pe toţi cei din apropiere să întoarcă miraţi capetele:
— N-ai de ce să te scuzi, dragă domnule, nimic nu mă poate indispune azi! Să ne bucurăm că am scăpat de Ştim-Noi-Cine! Chiar şi un Încuiat ca tine ar trebui să preamărească această zi deosebit de fericită!
Şi omul îl îmbrăţişă pe domnul Dursley şi se îndepărtă. Domnul Dursley rămase ţintuit locului, uimit peste măsură că fusese îmbrăţişat de o persoană complet necunoscută. Era enervat şi fiindcă îl făcuse Încuiat, ce-o fi vrut să spună… Se urcă în maşină şi se grăbi spre casă, sperând că totul fusese numai în imaginaţia lui. Lucru ciudat să spere aşa ceva, fiindcă nu era deloc de acord cu astfel de lucruri stupide, cum ar fi imaginaţia!

 

De îndată ce intră pe aleea casei sale, văzu ceva care nu avu darul să-l liniştească:
motanul de dimineaţă! Acum, stătea aşezat pe gardul grădinii sale. Putea să jure că era acelaşi, după semnele din jurul ochilor.
— Zât! şuieră domnul Dursley supărat.
Motanul nici nu se clinti din loc şi îi aruncă o privire rece. Era acesta, oare, comportamentul normal al unei pisici? Domnul Dursley încercă să nu dea importanţă incidentului şi intră în casă. Nici acum nu credea că e cazul să-şi îngrijoreze nevasta, aşa că n-avea de gând să amintească nimic din ce i se întâmplase.
Doamna Dursley avusese o zi plăcută, cât se poate de obişnuită. La masă, îi povesti soţului ei despre problemele pe care le avea vecina cu fiica ei şi cum Dudley învăţase un nou cuvânt: „Nu!” Domnul Dursley încerca să se poarte cât mai normal. După ce îl duse pe Dudley la culcare, coborî în sufragerie pentru a asculta ultimul buletin de ştiri al zilei:
„Şi în final, o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe cu un comportament cât se poate de ciudat! Deşi bufniţele vânează noaptea, iar peste zi sunt văzute extrem de rar, de la răsăritul soarelui şi până acum, au fost văzute sute de bufniţe, zburând în toate direcţiile! Oamenii de ştiinţă nu au găsit încă o explicaţie pentru această schimbare de comportament!”
Comentatorul făcu o pauză, apoi reluă:
„Mare mister! Şi acum, Jim McGuffin, cu ştirile despre vreme! Ei, Jim, or să mai fie averse de… bufniţe în noaptea asta?”
„Ei bine, Ted”, începu meteorologul de serviciu, „nu pot să prevăd aşa ceva, dar nu numai bufniţele s-au purtat ciudat azi! Oameni din Kent, Yorkshire şi Dundee m-au informat că, în loc de ploile pe care le-am promis aseară, a plouat cu… stele căzătoare! Poate că unii au serbat mai devremeNoaptea Artificiilor! Mai e, oameni buni! Săptămâna viitoare! Oricum, vă promit o vreme umedă pentru la noapte!”

 

Domnul Dursley rămase nemişcat în fotoliul său. Stele căzătoare peste Marea Britanie? Bufniţe ziua? Oameni misterioşi cu pelerine extravagante? Şi acel zvon despre familia
Potter…
Doamna Dursley apăru cu două ceşti cu ceai. Nu, nu, nu era bine deloc! Trebuia să-i spună şi ei! Tuşi nervos şi începu:
— Eh, Petunia, dragă, ai mai auzit ceva despre sora ta… Recent?
Aşa cum se aşteptase, doamna Dursley tresări nervoasă şi iritată. Doar stabiliseră că, formal, ea nu avea nici o soră!
— Nu! zise ea tăios. De ce?
— Au fost nişte ştiri tare ciudate, murmură domnul Dursley. Stele căzătoare, bufniţe…
oameni ciudaţi prin oraş…
— Şi? izbucni doamna Dursley.
— Păi… m-am gândit că, poate, ar avea vreo legătură cu… ştii tu… cu cei de teapa ei!
Doamna Dursley sorbi ceaiul cu buzele strânse. Domnul Dursley se întrebă dacă să îndrăznească să-i spună că auzise ceva şi despre numele Potter… Nu, mai bine nu!… Şi aminti în treacăt:
— Băiatul lor, ăăă… e cam de vârsta lui Dudley, nu?
— Aşa cred! răspunse doamna Dursley, înţepată.
— Şi cum îl chema? Harold, cumva?
— Harry! Un nume urât, cât se poate de obişnuit, după gustul meu!
— Da, dragă, fu de acord domnul Dursley şi inima i se strânse dureros.
Nu mai scoase un cuvânt despre acel subiect până se duseră la culcare. În timp ce doamna Dursley era la baie, el se strecură la fereastră şi trase cu ochiul afară, în grădină. Motanul era tot acolo şi privea fix de-a lungul aleii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva sau pe cineva.

 

Oare îşi imagina toate lucrurile astea? Şi ce amestec avea familia Potter? Dacă avea vreun amestec… dacă se dovedea că erau rude cu nişte… Oh, ce gând înfiorător!
Se culcară. Doamna Dursley adormi imediat, dar el răsuci totul în minte, iar şi iar. Singurul gând liniştitor înainte de a adormi a fost că, în cazul în care familia Potter avea vreun amestec, nu vedea de ce ar dori să ia legătura cu el şi cu doamna Dursley. Ştiau, doar, foarte bine că el şi Petunia nu vroiau să ştie de ei… Căscă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu, nu putea să-i afecteze în nici un fel…
Dar se înşela amarnic…
Poate că domnul Dursley se cufundase într-un somn adânc, dar motanul de pe gard nu dădea nici un semn de oboseală. Stătea tot atât de nemişcat ca o statuie, cu ochii aţintiţi spre capătul cel mai îndepărtat al aleii. Nici măcar nu clipi când se auzi uşa unei maşini trântindu-se sau când pe deasupra capului său zburară două bufniţe. De-abia pe la miezul nopţii, motanul dădu semne de viaţă.
La capătul aleii supravegheate de motan îşi făcu apariţia un bărbat. Apăruse atât de neaşteptat, ca şi cum ar fi ieşit din pământ. Coada motanului se mişcă, iar ochii i se îngustară.
Nimeni nu mai văzuse un individ aşa ciudat prin acele locuri. Era înalt, subţire şi foarte bătrân, dacă era să te iei după albul părului şi al bărbii, care îi atârnau până la mijloc. Avea o robă lungă şi o pelerină purpurie, care mătura pământul, iar în picioare avea cizme cu catarame şi tocuri înalte. Ochii, de un albastru luminos, îi sclipeau sub ochelari, iar nasul era lung şi părea să fi fost spart de cel puţin două ori! Numele omului era Albus Dumbledore.
Albus Dumbledore nu părea să-şi fi dat seama deloc că ajunsese într-un loc unde persoana lui, de la nume la cizme, era nedorită. Umbla prin buzunarele pelerinei, căutând ceva. Brusc, îşi dădu seama că este urmărit şi îşi îndreptă privirile spre motanul de la celălalt capăt al aleii. Dintr-un motiv anume, imaginea motanului păru să-l amuze, fiindcă începu să chicotească, şi murmură:
— Trebuia să-mi închipui!

 

Găsi, în sfârşit, ce căuta. Părea să fie o brichetă argintie. O deschise, o ridică în aer şi o aprinse. Cel mai apropiat bec de pe stradă se stinse cu un mic zgomot. Mai aprinse o dată bricheta şi se stinse următorul bec şi tot aşa, până când aleea se cufundă în beznă, singurele două luminiţe fiind ochii motanului, care nu-şi dezlipea privirea de la noul venit. Dacă cineva ar fi privit pe după perdele, fie şi doamna Dursley, cu privirea ei scrutătoare, nu ar fi desluşit nimic din ce se petrecea atunci pe alee. Albus Dumbledore puse bricheta la loc, în buzunar, şi îşi continuă drumul până la casa de la numărul 4. Se opri la gard, lângă motan. Nu îl privi, dar îi vorbi:
— Straniu să vă văd aici, doamnă profesoară McGonagall. Înălţă capul şi îi zâmbi motanului, dar acesta se făcuse nevăzut. În locul lui, stătea o femeie cu înfăţişare severă şi cu nişte ochelari pătraţi, întocmai ca semnele din jurul ochilor motanului. Şi ea purta o pelerină, dar de culoarea smaraldului. Era vizibil tulburată.
— De unde ai ştiut că sunt eu? întrebă ea.
— Oh… n-am mai văzut o mâţă atât de ţeapănă!
— Şi tu ai fi ţeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemişcat pe un gard! zise profesoara McGonagall.
— Toată ziua? În loc să sărbătoreşti? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind evenimentul, pe tot drumul până aici!
Profesoara McGonagall pufni supărată:
— Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenţi? Chiar şi Încuiaţii şi-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la ştirile de seară!
Îşi dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întunecate ale sufrageriei familiei Dursley.
— Am auzit cu urechile mele! Mulţime de bufniţe… stele căzătoare… Ei bine, nu-s chiar aşa tâmpiţi, şi-au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elementar bun simţ!
— Nu-i poţi învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne bucurăm!
— Ştiu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem capul! Au fost de-a dreptul neglijenţi, au apărut pe străzi în plină zi şi măcar să fi fost îmbrăcaţi ca Încuiaţii ăştia! Şi zvonurile pe care le-au răspândit peste tot…

 

Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i spună ceva. El nu zise însă nimic, aşa că ea continuă:
— Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Ştim-Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle Încuiaţii ăştia despre noi! A dispărut cu adevărat, nu-i aşa, Dumbledore?
— Aşa se pare, slavă Domnului! Vrei cumva puţin şerbet de lămâie?
— Ce să vreau?
— Şerbet de lămâie! Un desert al Încuiaţilor, care îmi place la nebunie!
— Nu, mulţumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca şi cum ar fi zis că nu era momentul pentru şerbet de lămâie. Aşa cum spuneam, chiar dacă Ştim-Noi-Cine a dispărut…
— Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun simţ ca tine nu-i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Ştim-Noi-Cine? Spuneţi-i pe nume: Cap-de-Mort!
Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu şerbetul, Albus Dumbledore păru să nu observe.
— E penibil să spunem Ştim-Noi-Cine, nu văd de ce ne-ar fi teamă să-i pronunţăm numele adevărat.
— Da, n-am avea de ce, admise profesoara McGonagall, pe jumătate exasperată, pe jumătate admirativ. Dar e o situaţie diferită. Fiecare dintre noi ştie că Ştim-Noi… Oh, Cap-de-Mort se temea numai de tine!
— Sunt măgulit, dar ştii prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodată!
zise Albus Dumbledore calm.
— Da, numai fiindcă tu eşti prea… nobil, ca să le foloseşti!
— Oh, bine că e întuneric, n-am mai roşit aşa, de când Madam Pomfrey mi-a spus cât de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!

 

Profesoara McGonagall îl privi scurt şi zise:
— Bufniţele nu-s nimic, faţă de zvonuri. Ştii ce se zice? De ce ar fi dispărut Cap-de-Mort? Ce l-ar fi oprit în cele din urmă?
Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuţiei, motivul pentru care îl aşteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu-l fulgerase cu privirea atât de intens, aşa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi auzit de la alţii, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era adevărat.
Dumbledore era însă foarte ocupat cu şerbetul lui de lămâie, aşa că nu răspunse nimic.
— Se spune, accentuă ea, că Ştim-Noi… Cap-de-Mort ar fi apărut aseară în Peştera lui Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily şi James Potter sunt… sunt…
morţi.
Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă:
— Nu! Nu, Lily şi James Potter… Nu pot să cred… Nu vreau să cred, Albus!
Dumbledore o bătu pe umăr:
— Lasă… Ştiu… Nu te necăji!
Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă:
— Şi asta nu e totul! Se spune că a încercat să-l omoare pe fiul lor, Harry, dar n-a reuşit, n-a putut să-l ucidă pe micuţ. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a încercat să-l omoare pe Harry, puterile l-au părăsit pe Cap-de-Mort şi de aceea a dispărut!

 

Dumbledore dădu din cap, mohorât.
— E.. E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câţi a ucis, să nu fi putut să-l omoare pe băieţel? Este uluitor că, din tot ce s-a încercat, tocmai acest lucru l-a oprit pe Cap-de-Mort… Dar cum de o fi supravieţuit Harry?!
— Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n-o să ştim niciodată cu siguranţă.
Profesoara McGonagall scoase o batistă şi îşi şterse ochii pe sub ochelari. Dumbledore oftă din rărunchi, în timp ce-şi consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar. Ceasul avea douăsprezece limbi şi nici o cifră. În schimb, pe margine se mişcau planete micuţe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în buzunar şi zise:
— Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ţi-a spus că voi fi aici, nu?
— Da! răspunse profesoara McGonagall. Şi bănuiesc că o să-mi spui de ce te afli tocmai în acest loc.
— Am venit să-l duc pe Harry la casa unchiului şi mătuşii lui. Ei sunt singura familie pe care o mai are copilul.
— Doar nu vrei să spui… nu se poate aşa ceva… că e vorba de oamenii care locuiesc aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare şi arătând spre casa cu numărul 4. Dumbledore, nu se poate! I-am urmărit toată ziua, sunt complet diferiţi de noi! Şi copilul ăla al lor… A lovit-o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter să stea aici! Imposibil!
— E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătuşa şi unchiul lui îi vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare.
— O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu-se de zid. Cum crezi că poţi explica toate astea într-o scrisoare? Dumbledore, mă uimeşti! Oamenii ăştia n-or să-l înţeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărţi despre el şi toţi copii îl vor cunoaşte sau vor dori să-l cunoască!
— Exact! replică Dumbledore, uitându-se peste ochelarii lui în formă de semilună. De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos pentru ceva despre care habar n-are! Acum vezi şi tu pentru ce este mai bine să locuiască aici până în clipa în care îşi va da seama despre ce este vorba şi va putea face faţă situaţiei!… Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiţi în sec şi spuse doar:
— Da, ai dreptate, fără discuţie, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?

 

Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu-se că poate îl ascunde acolo.
— Îl aduce Hagrid!
— Crezi că e înţelept să-i încredinţezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă?
— Garantez cu viaţa mea pentru Hagrid!
— Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproş, dar trebuie să recunoşti că e imprudent uneori. Are tendinţa să… Ce-a fost asta?
Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate şi amândoi se uitară într-o parte şi în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi şi mai tare şi cei doi priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uriaşă coborî din aer şi se opri lângă ei.
Dacă se putea spune că motocicleta era uriaşă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal şi cam de cinci ori mai solid. Era enorm şi cu o înfăţişare sălbatică, iar şuviţele lungi de păr încâlcit şi barba îi acopereau cea mai mare parte a feţei. Avea mâinile cât nişte capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele, încălţate cu cizme, păreau nişte pui de delfin! Iar în braţele lui puternice şi musculoase avea o mogâldeaţă, învelită cu o pătură.
— Hagrid! strigă Dumbledore uşurat. În sfârşit! De unde ai motocicleta asta?
— Am împrumutat-o, domnule profesor Dumbledore, spuse uriaşul, coborând cu grijă de pe motocicletă. De la Sirius Black.
— Ai avut vreo problemă?
— Nu, domnule, casa era distrusă, dar am reuşit să scot copilul, înainte ca locul să fie împânzit de curioşi. A adormit, în timp ce zburam pe deasupra oraşului Bristol.

 

Dumbledore şi profesoara McGonagall se aplecară să vadă mai bine. Da, băieţelul dormea dus! Pe fruntea lui, sub ciuful de păr negru, se vedea un semn ciudat, ca zig-zagul unui fulger.
— Semnul ăsta e de când…, şopti profesoara McGonagall.
— Da, răspunse Dumbledore. O să aibă cicatricea asta toată viaţa.
— N-am putea face ceva, Dumbledore?
— Chiar dacă aş putea şi tot n-aş face-o! Uneori, şi cicatricele folosesc la ceva. Şi eu am una deasupra genunchiului stâng, care este o hartă perfectă a metroului londonez. Hai, dă-mi-l mie, Hagrid, să ducem lucrurile la bun sfârşit.
Dumbledore îl luă pe Harry în braţe şi se întoarse cu faţa spre casa familiei Dursley.
— Aş putea… Aş putea să îmi iau rămas bun de la el, domnule? întrebă Hagrid, timid.
Şi uriaşul îşi aplecă asupra copilului capul mare şi zbârlit şi îi dădu ceea ce trebuie să fi fost un sărut tare aspru şi ţepos! Apoi, Hagrid începu să scheaune, ca un câine rănit.
— Şşşt! îl certă Profesorul Dumbledore. O să scoli toată casa!
— Scuzaţi-mă, zise uriaşul, scoţând o batistă mare, în care îşi îngropă faţa, suspinând. Mi-e aşa milă de bietul copilaş, cu părinţii morţi şi obligat să trăiască aici, cu Încuiaţii ăştia…

— Da, ai dreptate, e cât se poate de trist, dar stăpâneşte-te, Hagrid, altfel or să ne vadă! zise profesorul Dumbledore şi îl strânse încurajator de mână.
Profesorul Dumbledore păşi peste gardul nu prea înalt şi se îndreptă spre casă. Lăsă copilul în prag, scoase din pelerină un plic şi îl puse în scutecele copilului, apoi se întoarse la cei doi. Cei trei mai priviră o clipă copilul. Umerii lui Hagrid se scuturau de plâns, profesoara McGonagall privea furioasă şi neputincioasă, ochii lui Dumbledore, de obicei atât de vii, îşi pierduseră strălucirea.
— Asta e! zise profesorul Dumbledore. Nu mai avem ce face aici. Să mergem şi să sărbătorim şi noi momentul, împreună cu ceilalţi!
— Da! spuse Hagrid, înfundat. O să-i înapoiez motocicleta lui Sirius. Noapte bună!

 

Ştergându-şi ochii cu mâneca jachetei, Hagrid se urcă pe motocicletă, ambală motorul şi dispăru cu ea în aer.
— Sper să ne vedem curând, McGonagall, spuse Dumbledore.
Profesoara McGonagall îşi suflă nasul şi acesta fu singurul răspuns.
Dumbledore se întoarse şi se îndepărtă pe strada pustie. La colţul străzii, se opri, îşi scoate bricheta masivă de argint şi aprinse la loc toate luminile de pe stradă. Aleea Boschetelor fu inundată de lumina portocalie şi profesorul Dumbledore putu observa la capătul celălalt al aleii un motan care se strecura pe după colţ. Mai privi o dată la mogâldeaţa de pe prag.
— Mult noroc, Harry! murmură el şi, cu o mişcare bruscă a pelerinei, dispăru.
Aleea Boschetelor rămase tăcută, sub un cer ca cerneala, mângâiată de o adiere plăcută, un loc obişnuit, unde cu greu te-ai fi putut aştepta să se întâmple lucruri ieşite din comun. Harry Potter se mişcă sub pătură, dar nu se trezi. Dormea cu mânuţa pe scrisoare, fără să ştie că era deosebit, că devenise faimos sau că va fi trezit brusc după câteva ore de ţipătul ascuţit al doamnei Dursley, în clipa în care deschidea uşa ca să pună sticlele goale de lapte, şi nu ştia nici că următoarele săptămâni avea să suporte îmbrâncelile şi ciupiturile vărului său, Dudley… De asemenea, nu ştia că în acele clipe, pretutindeni, se închinau cupe cu şampanie în cinstea lui: „În sănătatea lui Harry Potter, băieţelul care a reuşit să supravieţuiască!”

 

descarcați cartea direct de aici:...

  
Attachments