Ellia

CAPITOLUL I
CEA MAI GROAZNICĂ ZI DE NAŞTERE

 

Nu era pentru prima oară când se isca o ceartă la micul dejun, în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor. Domnul Vernon Dursley fusese trezit dis-de-dimineaţă de un zgomot asurzitor care venea din camera nepotului său, Harry.
— A treia oară pe săptămâna asta! răcni el peste masă. Dacă nu poţi să stăpâneşti bufniţa aia, va trebui să plece din casa mea!
Harry încercă din nou să-i explice:
— S-a plictisit… Este obişnuită să zboare în aer liber. Dacă aş putea s-o las afară măcar noaptea…
— Am eu faţă de prost? se răţoi Unchiul Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară!
Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley.
— Mai vreau nişte costiţă afumată!
— A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem… Nu-mi place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii…
— Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule?

 

Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry:
— Dă-mi tigaia!
— Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele clocotindu-i la tâmple.
— Am vrut să spun acel… te rog! zise Harry repede. N-am vrut să spun…
— CE ŢI-AM SPUS EU, tună unchiul lui, răspândind salivă peste masă, DESPRE PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI CU „M” ÎN CASA NOASTRĂ?
— Dar eu…
— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L AMENINŢI PE DUDLEY? răcni Unchiul Vernon, bătând cu pumnul în masă.
— Eu doar…
— TE-AM AVERTIZAT! NU VOI TOLERA MENŢIONAREA ANORMALITĂŢII TALE SUB ACEST ACOPERIŞ!
Harry îşi plimbă privirea de la unchiul său, verde-albastru, la mătuşa lui, albă ca varul, care încerca să-l pună pe picioare pe Dudley.
— Bine, zise Harry, bine…

 

Unchiul Vernon se aşeză la loc, respirând ca un rinocer rănit, urmărindu-l îndeaproape pe Harry cu coada ochilor săi mici şi ageri.
De când venise Harry acasă, în vacanţa de vară, Unchiul Vernon îl trata ca pe o bombă care era gata să explodeze în orice moment, pentru că Harry nu era un băiat normal. De fapt, era cât se putea de anormal!
Harry Potter era vrăjitor, proaspăt absolvent al anului I la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Şi dacă familia Dursley nu era mulţumită să-l aibă la ei, asta era o nimica toată pe lângă felul în care se simţea Harry. Îi era atât de dor de Hogwarts, încât parcă ar fi avut o durere continuă în stomac. Îi era dor de castel, cu fantomele şi culoarele sale secrete, de lecţiile lui (deşi poate nu şi de orele lui Plesneală, stăpânul poţiunilor magice), de poşta via-bufniţe, banchetele din Marea Sală, de somnul în patul său din dormitorul din turn, de vizitele la Hagrid, paznicul vânatului, în baraca acestuia de lângă Pădurea Interzisă şi mai ales de Vâjthaţ, cel mai iubit sport din lumea vrăjitorilor (şase stâlpi de porţi, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători pe mături).
Toate cărţile de vrăji ale lui Harry, bagheta, pelerinele, cazanul şi superba lui coadă de mătură, performanta Nimbus 2000, fuseseră închise de Unchiul Vernon în nişa de sub scări, chiar din clipa în care Harry pusese piciorul în casă. Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry şi-ar fi pierdut locul din echipa de Vâjthaţ pentru că nu exersase toată vara? Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry se întorcea la şcoală fără să-şi fi făcut temele? Membrii familiei Dursley erau nişte Încuiaţi (nici un pic de sânge magic în venele lor), iar din punctul lor de vedere, a avea un vrăjitor în familie era cea mai înjositoare ruşine dintre toate. Unchiul Vernon îi pusese şi bufniţa, pe Hedwig, sub lacăt. O încuiase în colivie pentru a o împiedica să transmită mesaje cuiva din lumea vrăjitorilor.
Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.

 

Această cicatrice îl făcea pe Harry aparte, chiar şi pentru un vrăjitor. Cicatricea era singurul indiciu care amintea de trecutul foarte misterios al lui Harry, motiv pentru care fusese lăsat pe pragul casei familiei Dursley, în urmă cu unsprezece ani.
La vârsta de un an, Harry supravieţuise — nu se ştia prin ce minune — blestemului unuia dintre cei mai crunţi vrăjitori din toate timpurile, Lordul Cap-de-Mort, al cărui nume se temeau să-l rostească majoritatea vrăjitorilor. Părinţii lui Harry muriseră în timpul atacului lui Cap-de-Mort, dar Harry scăpase numai cu cicatricea aceea în formă de fulger şi — alt mister pentru toţi — puterea lui Cap-de-Mort dispăruse din momentul în care nu reuşise să-l omoare pe Harry.
Astfel, Harry fusese crescut de sora mamei lui şi de soţul ei, de familia Dursley. A trăit zece ani cu ei, neînţelegând de ce făcea lucruri stranii, chiar fără voia lui, crezând povestea pe care i-o spuseseră părinţii lui adoptivi, că avea cicatricea aceea în urma accidentului de maşină în care îi muriseră părinţii.

 

Apoi, exact în urmă cu un an, Harry primise o invitaţie de la Hogwarts şi toată povestea ieşise la iveală. Harry îşi ocupase locul la şcoala de vrăjitori, unde el şi cicatricea lui erau faimoşi… Acum însă anul şcolar se terminase şi el era la familia Dursley pe toată durata verii, să fie iar tratat ca un câine, care se tăvălise în ceva urât mirositor.
Familia Dursley nici măcar nu-şi amintise că în acea zi era cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry. Bineînţeles că nu-şi făcuse speranţe prea mari. Nu-i dăduseră niciodată vreun cadou ca lumea, darămite să-i facă un tort… Dar chiar aşa, să-l ignore complet…
În acel moment, Unchiul Vernon îşi drese vocea, plin de importanţă şi spuse:
— Hm, după cum ştim cu toţii, azi este o zi foarte importantă…
Harry îşi ridică privirile, aproape neîndrăznind să creadă că îşi aduseseră aminte de
el.
— Aceasta s-ar putea să fie ziua în care voi încheia cel mai mare contract din cariera mea! zise Unchiul Vernon.

 

Harry se concentră iar asupra feliei lui de pâine prăjită. „Desigur”, se gândi el, amărât, „Unchiul Vernon vorbeşte de cina aceea stupidă”. Numai despre asta vorbise în ultimele două săptămâni. Un constructor bogat şi soţia lui veneau la cină şi Unchiul Vernon spera să obţină o comandă uriaşă de la el. (Firma Unchiului Vernon făcea burghie.)
— Cred că trebuie să mai parcurgem o dată programul, zise Unchiul Vernon. Vom fi cu toţii pe poziţii la ora opt fix! Petunia, tu o să fii…
— Pe verandă, zise Mătuşa Petunia prompt, aşteptând să poftesc musafirii în casă!
— Bine, bine… Şi Dudley?
— Eu aştept să deschid uşa, zise Dudley şi afişă un zâmbet tâmp şi prostesc. Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?
— O să-l adore! exclamă Mătuşa Petunia impetuos.
— Excelent, Dudley, zise Unchiul Vernon şi îşi îndreptă privirea spre Harry. Şi tu?
— Voi sta în camera mea, fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse Harry monoton.
— Exact, zise Unchiul Vernon, răutăcios. Îi voi conduce pe verandă, te voi prezenta pe tine, Petunia, şi le voi turna ceva de băut. La opt şi un sfert…
— Voi anunţa că cina e servită, zise Mătuşa Petunia.
— Şi, Dudley, tu o să spui…
— Pot să vă conduc în sufragerie, doamnă Mason? zise Dudley, oferindu-şi braţul dolofan unei doamne invizibile.
— Micuţul meu, un gentleman perfect! suspină Mătuşa Petunia.
— Şi tu? îi zise Unchiul Vernon, ranchiunos, lui Harry.
— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, zise Harry, posomorât.
— Întocmai! Acum, ar trebui să încercăm să strecurăm nişte complimente la cină… Petunia, ai vreo idee?
— Vernon mi-a spus că sunteţi un excelent jucător de golf, domnule Mason… Ah, vă rog să-mi spuneţi de unde V-aţi cumpărat rochia asta minunată, doamnă Mason…
— Perfect… Dudley?
— Ce ziceţi de: „Am avut de scris o compunere pentru şcoală despre eroul nostru, domnule Mason, şi eu am scris despre dumneavoastră”.

 

Era prea mult pentru Mătuşa Petunia şi Harry. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi şi îşi îmbrăţişă fiul, în timp ce Harry se ascundea pe sub masă, pentru a nu fi văzut râzând.
— Şi tu, băiete?
Harry se lupta să pară serios, în timp ce ieşea de sub masă.
— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse el.
— Aşa să faci, accentuă Unchiul Vernon. Familia Mason nu ştie nimic de tine şi aşa va rămâne. Când se va termina cina, tu, Petunia, o vei conduce pe doamna Mason la o cafea şi eu voi aduce în discuţie burghiele. Cu puţin noroc, voi avea contractul semnat, înainte de Ştirile de la zece! Mâine pe vremea asta vom căuta case de vacanţă în Majorca!
Harry n-avea de ce să fie prea entuziasmat de asta. Era convins că familia Dursley nu îl va iubi mai mult în Majorca, decât aici, pe Aleea Boschetelor.
— Bine, mă duc în oraş să aduc costumul meu şi al lui Dudley. Şi tu, se răţoi la Harry, nu-i sta în cale mătuşii tale, cât face curăţenie!
Harry ieşi afară, pe uşa din spate. Era o zi de vară minunată şi însorită. Traversă peluza, se aşeză pe băncuţă şi îşi cântă încet: „Mulţi ani să trăieeesc… Mulţi ani să trăieeesc… La Mulţi Ani!”

 

Nici o felicitare, nici un cadou, şi în plus, avea să-şi petreacă ziua, prefăcându-se că nu există! Privea posomorât spre gardul viu. Nu se simţise niciodată atât de singur. Când se gândea la Hogwarts, mai mult decât orice altceva, mai mult chiar decât Vâjthaţ, îi era dor de prietenii lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar se părea că ei nu-i duceau dorul deloc… Nici unul dintre ei nu-i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă Ron îi promisese să-l invite la el.
De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare. Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui. În primele săptămâni de la întoarcerea sa, Harry se distra bombănind pe înfundate şi privindul pe Dudley cum fugea din cameră cât de repede îl duceau picioarele lui grase. Dar lunga tăcere din partea Hermionei şi a lui Ron îl făceau să se simtă atât de rupt de lumea magiei, încât până şi tachinarea lui Dudley îşi pierduse farmecul… Iar acum, Ron şi Hermione uitaseră şi ei ziua lui de naştere…

 

Ce nu ar fi dat să primească un mesaj de la Hogwarts! De la oricare vrăjitor sau magician! Ar fi fost mulţumit să fi primit un semn chiar şi de la Draco Reacredinţă, duşmanul său cel de mai temut, doar ca să se asigure că nu a fost totul un vis…
Asta nu fiindcă tot anul petrecut la Hogwarts fusese foarte distractiv… Chiar la sfârşitul anului, Harry fusese pus faţă în faţă cu nimeni altul, decât cu însuşi Lordul Capde-Mort! Acesta, chiar dacă nu mai era decât o vagă amintire a ceea ce fusese odată, demult, era încă înfricoşător, viclean, încă hotărât să-şi recapete puterile. Harry scăpase din ghearele lui Cap-de-Mort pentru a doua oară, dar ca prin urechile acului. Chiar şi atunci, după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebându-se unde era Cap-de-Mort în acel moment, amintindu-şi de faţa lui lividă şi de ochii săi holbaţi, plini de răutate…

 

Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept. Complet absent, fixa gardul viu din faţa lui şi gardul viu… Îi răspundea cu aceeaşi intensitate a privirii! Doi ochi verzi, enormi, apăruseră printre frunze.
Harry tresări şi se ridică brusc, când auzi pe deasupra grădinii o voce batjocoritoare.
— Ştiu ce zi e azi, cânta Dudley, venind legănat spre el.
Ochii mari şi verzi clipiră şi dispărură brusc.
— Ce-ai zis? întrebă Harry, concentrându-se în continuare asupra aceluiaşi loc, unde văzuse cei doi ochi.
— Ştiu ce zi e azi, repetă Dudley, venind chiar lângă el.
— Bravo, zise Harry, deci în sfârşit ai învăţat zilele săptămânii!
— Azi e ziua ta, rânji Dudley. Cum de n-ai primit felicitări şi cadouri? N-ai nici un prieten în locul ăla de… ciudaţi?
— Ai grijă să nu te audă mama ta vorbind despre şcoala mea, zise Harry cu calm.
— De ce te uiţi la gardul ăla viu? întrebă Dudley suspicios.
— Încerc să mă hotărăsc ce vrajă să aleg ca să îi dau foc, răspunse Harry.
Dudley se dădu înapoi într-o fracţiune de secundă, speriat de moarte.
— Nu po-poţi… tata a zis că n-ai v-voie să umbli cu v-vrăji… a zis că te dă afară din casă… şi n-ai unde să te duci… n-ai nici un prieten care să te vrea…
— Jiggery pokery! zise Harry, pe un ton serios. Hocus pocus… michi-pichi…
— MAAAMIII! urlă Dudley, împiedicându-se în propriile sale picioare, în fuga lui nebună spre casă. MAAMII! Face… ştii-tu-ce!
Harry plăti cumplit acest moment de distracţie. Cum nici Dudley şi nici gardul viu nu păţiseră nimic, Mătuşa Petunia îşi dădu seama că nu a fost vorba de vrăji adevărate, dar Harry tot trebui să se ferească de tigaia plină de detergent, aţintită spre capul lui. Apoi îi dădu de lucru, ameninţându-l că nu va primi nimic de mâncare, până nu va termina tot ce avea de făcut.
În timp ce Dudley lenevea prin casă şi mânca îngheţată, Harry spălă geamurile, lustrui maşina, tunse peluza, aranjă straturile de flori, îngriji şi udă trandafirii şi vopsi băncuţa din grădină. Soarele dogorea şi îl ardea la ceafă. Harry ştia că nu ar fi trebuit să muşte din momeala lui Dudley, dar se întâmpla ca în acel moment să gândească şi el la fel ca Dudley… Poate că într-adevăr nu avea nici un prieten la Hogwarts… Dacă l-ar fi văzut acum, împrăştiind bălegar pe straturile pregătite pentru însămânţat… Îl durea mijlocul de nu mai putea…

 

Era şapte jumătate, când, în sfârşit, extenuat, o auzi pe Mătuşa Petunia, chemându-l.
— Hai, vino! Şi calcă pe ziar!
Harry intră bucuros în umbra bucătăriei care sclipea de curăţenie. Pe frigider se afla prăjitura acelei seri, un morman enorm de frişcă, ornat cu violete din zahăr. O pulpă de porc se rumenea la cuptor.
— Mănâncă repede! Familia Mason trebuie să sosească din clipă în clipă, se răsti Mătuşa Petunia, arătându-i două felii de pâine şi o bucată de brânză.
Era deja îmbrăcată cu rochia ei de seară, roz-somon.
Harry se spălă pe mâini şi se năpusti asupra cinei sale jalnice. În clipa în care termină, Mătuşa Petunia îi şi luă farfuria din faţă.
— Sus! Grăbeşte-te!
Pe când trecea prin faţa uşii de la sufragerie, Harry îi zări pe Unchiul Vernon şi pe Dudley, în sacou şi cravată. Abia urcase scările, când se auzi soneria şi Unchiul Vernon, furios, apăru în capul scărilor.
— Ţine minte băiete, un sunet şi…
Harry se duse la el în cameră în vârful picioarelor şi se strecură înăuntru, închise uşa şi dădu să se trântească pe pat.
Problema era că patul era deja ocupat de altcineva!…

 

descarcați cartea direct de aici:....

  
Attachments