Ellia

CAPITOLUL I
POŞTA VIA BUFNIŢĂ

 

Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe deasupra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor.
Era aproape miezul nopţii, şi stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca întrun cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Arderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost – discuţii.”
Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paragraf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi:

 

Oamenilor non-magici (cunoscuţi mai degrabă sub numele de Încuiaţi) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reuşeau să prindă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăjitoarea executa o elementară Vrajă de Îngheţare a Flăcării şi apoi se prefăcea că ţipă de durere, bucurându-se între timp de o senzaţie de furnicături şi pişcături blânde. Întradevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de ori, sub diverse deghizări.

 

Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, întrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă dacă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul verii.
Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi, şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley. Ani de zile, Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătura, de îndată ce începea vacanţa de vară, şi să-i interzică să vorbească cu vecinii.

 

Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşorat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună. Aşadar, Harry a profitat de ocazie în primele săptămâni de vacanţă. Când Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley se duseseră în partea din faţă a grădinii pentru a admira noua maşină dată de la firma la care lucra Unchiul Vernon (în gura mare, desigur, ca să afle şi restul cartierului), Harry se furişase la parter, deschisese lacătul de la nişa de sub scări, înşfăcase nişte cărţi de vrăji şi le ascunsese în camera sa. Atâta timp cât nu păta aşternutul cu cerneală, familia Dursley nu avea de unde să afle că el studia magia în timpul nopţii.
Harry era hotărât să nu se certe cu mătuşa şi unchiul lui, deşi se purtau foarte urât cu el, numai din cauză că într-una dintre săptămânile de vacanţă primise un telefon de la un prieten vrăjitor, de la Ron Weasley!
Ron Weasley, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Harry, colegi amândoi la Hogwarts, provenea dintr-o familie de vrăjitori cu tradiţie. Asta însemna că ştia o grămadă de lucruri pe care Harry nu le ştia. Cu toate acestea, Ron nu mai folosise telefonul până atunci. Din nefericire, fusese Unchiul Vernon cel care răspunsese la telefon.
— Vernon Dursley la telefon!
Harry, care se întâmplă să fie şi el în cameră în acel moment, îngheţă când auzi vocea lui Ron în continuare:
— ALO? ALO? MĂ AUZIŢI? VREAU SĂ… VORBESC… CU HARRY… POTTER!
Ron ţipa atât de tare încât Unchiul Vernon sări în picioare şi ţinu receptorul la jumătate de metru de ureche, privindu-l cu o expresie amestecată, de mânie, indignare şi îngrijorare.
— CINE ESTE? răcni la rândul lui în receptor. CINE EŞTI?
— RON… WEASLEY! îi răspunse Ron urlând, de parcă el şi Unchiul Vernon vorbeau din capetele opuse ale unui teren de fotbal. SUNT UN… PRIETEN DE LA…
ŞCOALĂ…

 

Ochii mici ai Unchiului Vernon se aţintiseră asupra lui Harry, care înlemnise locului.
— AICI NU ESTE NICI UN HARRY POTTER! răcni el, ţinând receptorul la depărtare de un braţ, de parcă îi era teamă că s-ar putea să explodeze. NU ŞTIU DESPRE CE ŞCOALĂ VORBEŞTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! SĂ NU CUMVA SA TE APROPII DE FAMILIA MEA!
Şi aruncă receptorul în furcă de parcă ar fi fost un şarpe veninos.
Cearta care urmase fusese cea mai groaznică de până atunci.
— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ DAI NUMĂRUL ĂSTA UNORA CA TINE? răcnise
Unchiul Vernon, stropindu-l pe Harry cu salivă.
Era evident că Ron îşi dăduse seama că îi făcuse probleme lui Harry, pentru că nu a mai revenit. Celălalt bun prieten al lui Harry, de la Hogwarts, Hermione Granger, nu dăduse nici ea nici un semn de viaţă. Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare păcat deoarece Hermione, cea mai isteaţă vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinţi Încuiaţi, ştia foarte bine să folosească telefonul şi ar fi avut bunulsimţ să nu menţioneze că era elevă la Hogwarts.
Aşa că Harry nu primise nici o veste de la prietenii săi vrăjitori timp de cinci săptămâni şi vara aceea începuse să pară aproape la fel de nefericită ca şi cea de dinainte. Cu o singură mică îmbunătăţire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permisese să-şi lase liberă bufniţa, pe Hedwig, în timpul nopţii. Unchiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.

 

Harry termină de scris despre Wendelin cea Ciudată şi mai făcu o pauză, ciulind bine urechile. Liniştea din casa întunecată nu era întreruptă decât de sforăiturile îndepărtate ale imensului său văr, Dudley. Trebuie să fi fost foarte târziu. Pe Harry îl usturau ochii de oboseală. Decise să termine lucrarea noaptea următoare…
Închise călimara, scoase de sub pat o faţă de pernă veche, în care puse lanterna, „Scurtă istorie a magiei”, pana şi călimara şi cât scrisese din eseul pentru şcoală, după care se dădu jos din pat şi ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său. Apoi se ridică, se întinse, şi se uită la ceasul luminos de pe noptieră.
Era unu dimineaţa. Stomacul lui Harry tresăltă. De o oră întreagă, avea treisprezece ani şi nici măcar nu-şi dăduse seama!
Şi ăsta era un alt lucru neobişnuit la Harry: cu cât de puţin entuziasm îşi aştepta zilele de naştere. Nu primise niciodată o felicitare de ziua lui. Familia Dursley îi ignorase complet ultimele două aniversări şi prin urmare nu avea de ce să presupună că îşi vor aminti de aceasta…

 

Harry traversă camera întunecată, pe lângă uriaşa colivie a lui Hedwig, pentru a deschide fereastra. Se aplecă peste pervaz şi simţi aerul plăcut şi răcoros atingându-i faţa, fierbinte după atâta stat sub pătură. Hedwig lipsise deja de două nopţi. Harry nu era îngrijorat pentru ea – se mai întâmplase să plece – însă spera să se întoarcă repede. Era singura fiinţă din casa aceea care se bucura la vederea lui.
Harry, deşi destul de mic şi slăbuţ pentru vârsta lui, crescuse câţiva centimetri de anul trecut. Părul său negru-cărbune, era însă neschimbat: ciufulit rebel, indiferent ce i-ar fi făcut. Din spatele ochelarilor, i se vedeau ochii de un verde strălucitor, iar pe frunte, uşor de observat cu toată claia de păr, avea o cicatrice subţire, de forma unui fulger.
Dintre toate lucrurile neobişnuite la Harry, această cicatrice era cea mai extraordinară. Nu era, aşa cum pretinsese familia Dursley timp de zece ani, o urmare a accidentului de maşină în care muriseră părinţii lui Harry, pentru că Lily şi James Potter nu muriseră întrun accident de maşină. Fuseseră omorâţi cu cruzime de cel mai temut vrăjitor al Întunericului din ultima sută de ani, de Cap-de-Mort. Harry scăpase din acelaşi atac doar cu cicatricea de pe frunte, când blestemul Lordului Întunericului, în loc să-l omoare pe Harry, se întorsese asupra celui care îl proferase. Aproape mort, Cap-de-Mort dispăruse…

 

Dar de atunci Harry se mai înfruntase cu el, la Hogwarts. Amintindu-şi de ultima lor întâlnire, în timp ce stătea tot la fereastra întunecată, Harry fu nevoit să recunoască că era un mare norocos că reuşise să împlinească treisprezece ani de viaţă.
Cercetă cerul în căutarea lui Hedwig, care probabil se întorcea zburând la el cu un şoarece mort în cioc, aşteptându-se să fie lăudată. Privind în gol peste acoperişuri, trecură câteva secunde bune, până ca Harry să îşi dea seama ce vedea.
În dreptul lunii aurii, mărindu-se cu fiecare secundă care trecea, se profila silueta unei creaturi asimetrice, care se îndrepta către Harry. Rămase aproape nemişcat, privind-o cum se apropia din ce în ce mai mult. Pentru o fracţiune de secundă, ezită, cu mâna pe mânerul ferestrei, întrebându-se dacă să o închidă sau nu, dar atunci ciudata creatură plană deasupra felinarelor de pe Aleea Boschetelor, şi Harry, dându-şi seama ce era, se dădu la o parte dintr-o săritură.
Pe fereastră intrară trei bufniţe, două dintre ele susţinând-o pe o cea de-a treia, care părea inconştientă. Aterizară cu o uşoară bufnitură pe patul lui Harry, iar bufniţa din mijloc, care era mare şi gri, căzu pe o parte şi rămase nemişcată. De picioarele sale era legat un pachet mare.

 

Harry recunoscu de îndată bufniţa aflată în stare de inconştienţă. Era Errol şi aparţinea familiei Weasley. Harry se repezi imediat spre pat, desfăcu sforile de la picioarele lui Errol, luă pachetul şi apoi îl duse pe Errol în colivia lui Hedwig. Errol deschise un ochi înceţoşat, scoase un mic ţipăt de mulţumire şi începu să bea apă.
Harry se întoarse către celelalte două bufniţe. Una dintre ele, mare şi albă ca zăpada, era Hedwig. Şi ea aducea un pachet şi părea extrem de mulţumită de ea însăşi. Îl ciupi uşor pe Harry, cu multă afecţiune, în timp ce el îi îndepărtă povara, apoi traversă camera în zbor pentru a i se alătura lui Errol.
Harry nu recunoscu a treia bufniţă, tânără şi de culoare roşiatică, însă ştia de la cine venea, pentru că în afară de un al treilea pachet, aducea şi o scrisoare cu antetul „Hogwarts”. Când Harry o eliberă şi pe ea de greutate, bufniţa îşi umflă penele cu importanţă, îşi întinse aripile şi zbură pe fereastră în noapte.
Harry se aşeză pe pat, înşfăcă pachetul lui Errol, rupse hârtia maro şi descoperi un cadou, împachetat în hârtie aurie, şi prima sa felicitare aniversară. Cu degetele tremurândui uşor, deschise plicul. Din el căzură două coli de hârtie: o scrisoare şi o tăietură dintr-un ziar.
Fragmentul decupat era evident că provenea din ziarul vrăjitorilor, „Profetul zilei”, deoarece toţi oamenii din poza alb-negru se mişcau. Harry luă foaia, o netezi şi citi:

 

ANGAJATUL MINISTERULUI MAGIEI PUNE MÂNA PE MARELE PREMIU!

 

Arthur Weasley, Şeful Oficiului de „Folosire neregulamentară a obiectelor făcute de Încuiaţi”, din Ministerul Magiei, a câştigat Marele Premiu anual oferit de „Profetul zilei”.
Încântat, domnul Weasley a declarat ziarului nostru, „Vom cheltui galeonii primiţi pe o vacanţă de vară în Egipt, unde lucrează fiul nostru cel mai mare, Bill, angajat de Banca ca distrugător de blesteme.”
Familia Weasley va petrece o lună în Egipt, întorcându-se abia la începutul noului an şcolar la Hogwarts, unde învaţă cinci dintre copiii Weasley.

 

Harry se uită la fotografia mişcătoare şi un zâmbet larg i se aşternu pe chip, văzându-i pe toţi cei nouă Weasley făcându-i entuziasmaţi cu mâna, din faţa unei piramide mari. Micuţa şi dolofana doamnă Weasley, înaltul şi cheliosul domn Weasley, cei şase fii ai lor şi Ginny, singura lor fiică, toţi (deşi poza alb-negru nu o arăta) cu păr roşu-aprins. Chiar în mijlocul pozei se afla Ron, înalt şi deşirat, cu Pungaşul, şobolanul său, pe umăr şi ţinând-o de după umeri pe sora lui mai mică, Ginny.
Harry nu putea să se gândească la altcineva care să fi meritat într-o mai mare măsură premiul, fiindcă membrii familiei Weasley erau tare săritori şi de treabă, dar extrem de săraci.
Dragă Harry, La Mulţi Ani!
Ştii, îmi pare tare rău de telefonul ăla. Sper că nu ţi-au făcut zile fripte Încuiaţii ăia. L-am întrebat pe tata şi el a zis că probabil că nu ar fi trebuit să strig la telefon…
Este minunat aici, în Egipt. Bill ne-a făcut turul tuturor mormintelor faraonilor şi n-o să-ţi vină să crezi ce blesteme au pus vrăjitorii egipteni din antichitate asupra lor. Mama nu a lăsat-o pe Ginny să intre în ultima piramidă. Erau o grămadă de schelete mutante pe acolo, a unor Încuiaţi care forţaseră intrarea în piramidă şi cărora le crescuseră capete în plus şi fel de fel de alte chestii.
Nu mi-a venit să cred când tata a câştigat premiul oferit de „Profetul zilei”. Şapte
sute de galeoni! Cea mai mare parte din ei s-au dus pe vacanţă, dar o să-mi cumpere şi mie o baghetă nouă pentru anul care vine.

 

Harry îşi amintea prea bine cum se rupsese bagheta lui Ron. Se întâmplase când maşina cu care zburaseră ei doi până la Hogwarts se lovise de Salcia Bătăuşă, plantată pe terenul din jurul castelului Hogwarts.

 

Ne întoarcem cu aproximativ o săptămână înainte să înceapă primul trimestru şi o să mergem la Londra ca să-mi cumpăr bagheta şi cărţile pentru noul an şcolar. E vreo şansă să ne întâlnim acolo?

Nu-i lăsa pe Încuiaţi să te supere! Încearcă să vii la Londra,
Ron

PS: Percy e Şef de Promoţie. A primit vestea săptămâna trecută.

 

Harry privi iar fotografia. Percy, care era în al şaptelea – şi ultimul – an la Hogwarts, părea extrem de plin de importanţă. Îşi pusese insigna de Şef de Promoţie pe fesul aşezat într-o parte peste părul îngrijit, iar ochelarii săi cu rame de bagă luceau în soarele egiptean.
Harry se întoarse acum către cadoul său şi îl despachetă. Înăuntru era ceea ce părea a fi un titirez luminos. Sub el mai găsi încă un bilet de la Ron.

Harry, acesta este un Spionoscop de buzunar. Dacă se află cineva necinstit prin preajmă, se pare că începe să lumineze şi să se învârtească. Bill spune că este o aiureală vândută vrăjitorilor turişti şi că nu te poţi baza pe el, fiindcă ni se tot aprindea ieri seară, la cină. Dar Bill nu şi-a dat seama că Fred şi George îi puseseră cărăbuşi în supă!
Pe curând,
Ron

Harry puse Spionoscopul pe noptieră, unde stătea destul de nemişcat, echilibrat în vârf, lăsând să se vadă limbile luminoase de pe cadranul său. Îl privi mulţumit câteva secunde, apoi ridică pachetul pe care i-l adusese Hedwig.
Şi în acesta era un cadou împachetat frumos, o felicitare şi o scrisoare, de data aceasta de la Hermione.

 

 

Dragă Harry,
Mi-a scris Ron şi mi-a povestit despre conversaţia telefonică pe care a avut-o cu Unchiul Vernon. Sper că eşti bine.
Eu eram în vacanţă, în Franţa, şi nu ştiam cum să-ţi trimit cadoul… Ce s-ar fi întâmplat dacă îl verificau la Vamă? Dar a apărut Hedwig! Cred că vroia să se asigure că vei primi ceva de ziua ta, nu ca în anii trecuţi. Ţi-am luat cadoul prin comandă via bufniţă! Am văzut o reclamă în „Profetul zilei” (mi-am făcut abonament, este tare bine să fii la curent cu ce se întâmplă în lumea magiei). Ai văzut poza aceea cu Ron şi familia lui de acum o săptămână? Sunt convinsă că învaţă atâtea lucruri noi! Sunt
chiar geloasă! Vrăjitorii Egiptului Antic erau fascinanţi.
Şi aici există o istorie locală interesantă despre vrăjitorie. Mi-am rescris întregul
eseu la „Istoria magiei” ca să includă şi lucrurile pe care le-am aflat aici. Sper că nu este prea lung… Este cu două suluri de pergament mai lung decât ne-a cerut Profesorul Binns…
Ron mi-a zis că o să fie la Londra în ultima săptămână de vacanţă. Tu poţi să vii? Te lasă unchiul şi mătuşa ta? Dacă nu, ne vedem în Expresul de Hogwarts pe întâi septembrie!
Cu drag,
Hermione

P.S. Ron mi-a spus că Percy este Şef de Promoţie. Pun pariu că Percy este tare mulţumit. Ron nu pare prea fericit.

 

Harry râse iar, punând deoparte scrisoarea Hermionei, ridicând cadoul de la ea. Era foarte greu. După cum o ştia pe Hermione, era convins că îi trimisese o carte mare plină cu tot felul de vrăji dificile… Însă nu era aşa! Inima îi tresăltă puternic când rupse ambalajul şi descoperi o cutie de piele neagră, lustruită, cu litere argintii încrustate de-a curmezişul:
„Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”.
— Uau, Hermione! şopti Harry, desfăcând cutia pentru a se uita înăuntru.

 

În pachet, era un borcan mare cu Super-Cremă pentru lustruit mânere, un foarfece pentru tuns rămurelele argintii de la coada măturii, o mică busolă de aramă, prinsă pe mătură pentru călătoriile lungi, şi un ghid intitulat „întreţine-ţi tu singur mătura!”.
În afară de prietenii săi, lui Harry îi lipseau cel mai tare meciurile de Vâjthaţ, cel mai popular sport din lumea magiei – extrem de periculos, foarte interesant şi care se juca pe mături. Harry era un foarte bun jucător de Vâjthaţ, deşi era cel mai tânăr care fusese selecţionat vreodată pentru vreuna dintre echipele caselor de la Hogwarts, în ultimii o sută de ani. Unul dintre cele mai preţuite obiecte ale lui Harry era mătura lui, marca „Nimbus 2000”.
Harry puse deoparte cutia de piele şi ridică ultimul pachet. Recunoscu imediat scrijelitul de pe hârtia maro: era al lui Hagrid, păstrătorul cheilor şi paznicul vânatului de la Hogwarts. Rupse primul strat de ambalaj şi zări ceva verde din piele, dar înainte de a-l despacheta cum trebuie, pachetul tremură într-un mod straniu, şi ceea ce se afla în el scoase un clănţănit puternic, de parcă ar fi avut fălci.

 

Harry încremeni. Ştia că Hagrid nu i-ar trimite niciodată ceva periculos, însă Hagrid avea un fel aparte de a privi lucrurile periculoase. Ştia toată lumea că Hagrid era prieten cu păianjeni uriaşi, că achiziţionase câini cu trei capete de la muşteriii berăriilor şi că adusese ilegal ouă de dragon în coliba sa.
Harry atinse rapid pachetul cu un deget. Acesta clănţăni iarăşi puternic. Harry întinse mâna după veioză, o apucă bine şi o ridică deasupra capului, pregătit  contraatace. Apoi apucă restul ambalajului cu cealaltă mână şi trase.
Şi din el căzu o carte… Harry abia apucă să vadă frumoasa copertă verde, inscripţionată cu litere aurii, „Cartea monstruoasă despre monştri”, înainte ca aceasta să se întoarcă pe o parte şi să o ia la goană pe pat, asemenea unui crab ciudat.
— Oh! se sperie Harry.
Cartea sări de pe pat cu o bufnitură puternică şi traversă camera în viteză. Harry o urmă tiptil. Cartea se ascunsese în spaţiul întunecat de dedesubtul biroului. Rugându-se ca familia Dursley să doarmă buştean în continuare, Harry se aşeză în patru labe şi întinse mâna către ea.
—Au!
Cartea îl muşcase de mână, după care trecuse pe lângă el. Harry se ridică şi se aruncă asupra ei, reuşind să o imobilizeze. Unchiul Vernon sforăi cu putere din camera alăturată.
Hedwig şi Errol priviră cu interes cum Harry strângea cartea care i se zbătea în braţe. Harry fugi spre dulap şi scoase o curea dintr-un sertar, cu care legă strâns cartea. „Cartea monstruoasă despre monştri” se zbătea furioasă, însă nu se mai putea deplasa sau clănţăni, aşa că Harry o aruncă pe pat şi luă felicitarea de la Hagrid.

Dragă Harry, La Mulţi Ani!

Cred că s-ar putea să-ţi folosească la anu’. Mai departe nu mai zic nimic. Îţi spun când te văd.
Sper că Încuiaţii nu-ţi fac probleme. Toate cele bune,
Hagrid

Lui Harry i se păru că această carte muşcătoare de la Hagrid era de rău augur, având în vedere că Hagrid spunea că îi va fi de ajutor, însă puse felicitarea lângă cele primite de la Ron şi de la Hermione, zâmbind mai larg ca niciodată. Acum nu mai rămăsese decât scrisoarea de la Hogwarts.
Observând că era mai groasă decât de obicei, Harry deschise plicul, scoase primul sul de pergament şi citi:

Dragă Domnule Potter,

Vă aducem la cunoştinţă că noul an şcolar începe la întâi septembrie. Expresul de Hogwarts va pleca din Gara „King’s Cross”, la ora unsprezece.
Elevii din anul III pot vizita satul Hogsmeade, la fiecare sfârşit de săptămână. Vă rugăm să veniţi cu formularul inclus semnat de părintele sau tutorele dumneavoastră. În plic, găsiţi şi o listă cu cărţile pentru anul viitor.

Cu salutări,
Profesoara M. McGonagall Director-adjunct

 

Harry scoase permisul pentru Hogsmeade şi îl privi, fără să mai zâmbească. Ar fi fost minunat să poată merge şi el la Hogsmeade, împreună cu colegii lui. Ştia că era un sat locuit numai de vrăjitori şi vrăjitoare, dar nu pusese niciodată piciorul acolo. Dar cum ar putea să-i convingă pe Unchiul Vernon şi pe Mătuşa Petunia să semneze formularul?
Privi ceasul deşteptător. Se făcuse două dimineaţa.
Gândindu-se că se va ocupa de permisul pentru Hogsmeade a doua zi, când se va trezi, Harry se băgă la loc în pat, neuitând să bifeze o altă zi de pe tabelul pe care şi-l făcuse, numărând cu nerăbdare zilele care mai rămăseseră până la întoarcerea sa la Hogwarts. Apoi îşi scoase ochelarii şi se întinse în pat, cu ochii deschişi, cu faţa către cele trei felicitări aniversare.
Deşi complet neobişnuit pentru el, în acel moment Harry Potter se simţea la fel ca toţi ceilalţi: bucuros pentru prima dată în viaţă că era ziua lui!

 

descărcați cartea direct de aici:.....

  
Attachments