Ellia

CAPITOLUL I
DUDLEY DEMENTUL

 

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau ― pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei. Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe spate întrun strat de flori în faţa casei de la numărul 4.
Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.

 

În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, sau bombardându-l cu întrebări nesuferite, aşa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie şi să se uite la televizor cu mătuşa şi unchiul său.
Ca şi când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra deschisă, Vernon Dursley, unchiul lui Harry, vorbi dintr-o dată.
― Mă bucur că băiatul nu mai încearcă să ne stea în cale. Chiar aşa, unde e?
― Nu ştiu, zise mătuşa Petunia, deloc îngrijorată. Nu e în casă.
Unchiul Vernon scoase un mormăit.
― Se uită la ştiri… zise el cu răutate. Mi-ar plăcea să ştiu ce pune de fapt la cale. De parcă unui băiat normal îi pasă ce e la ştiri ― Dudley habar nu are ce se întâmplă; mă îndoiesc că ştie cine este prim-ministru! Oricum, nu poţi să spui că este ceva despre ai lui la ştirile noastre…
― Vernon, sst! zise mătuşa Petunia. Fereastra este deschisă!
― A… da… scuze, draga mea.

 

Soţii Dursley tăcură. Harry ascultă o reclamă la cereale cu fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doamna Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încruntată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufă, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din câmpul vizual înainte ca vocea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.
― Dudders a ieşit la un ceai?
― La familia Polkiss, zise mătuşa Petunia cu drag. Are atâţia prieteni mici, este atât de iubit…
Harry îşi înăbuşi cu greu un hohot. Soţii Dursley erau într-adevăr uimitor de stupizi în privinţa fiului lor, Dudley. Îi înghiţiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile băute cu câte un membru al găştii sale în fiecare seară a vacanţei de vară. Harry ştia foarte bine că Dudley nu fusese la nici un ceai; el şi gaşca lui îşi petreceau serile vandalizând terenul de joacă, fumând la colţuri de stradă şi aruncând cu pietre în maşinile şi copiii care treceau pe lângă ei. Harry îi văzuse “la treabă” în timpul plimbărilor sale pe înserat prin Little Whinging; îşi petrecuse cea mai mare parte a vacanţei bântuind străzile şi căutând ziare prin coşurile de gunoi.
Dar primele acorduri ale muzicii care anunţau ştirile de la ora şapte ajunseră la urechile lui Harry şi stomacul începu să i se zbată.

 

Poate că seara aceasta  după o lună de aşteptare  va fi cea dorită.
― Aeroporturile sunt împânzite de un număr record de călători întârziaţi aflaţi în vacanţă, în timp ce greva hamalilor spanioli a intrat în cea de-a doua săptămână.
― Eu le-aş asigura o siestă lungă, se răsti unchiul Vernon peste sfârşitul propoziţiei crainicului.
Însă asta nu mai conta: afară, în stratul de flori, stomacul lui Harry păru să se descleşteze. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, sigur ar fi fost primul subiect de la ştiri; moartea şi distrugerile erau mai importante decât călătorii întârziaţi.
Expiră lung şi încet şi se uită în sus, la strălucitorul cer albastru. Fiecare zi din acea vară fusese la fel: încordarea, aşteptarea, uşurarea temporară şi apoi din nou încordare…
Mereu, din ce în ce mai insistentă, o întrebare: de ce încă nu se întâmplase nimic?
Ascultă în continuare, în cazul în care exista vreun mic indiciu, nerecunoscut de încuiaţi drept ceea ce era cu adevărat ― poate o dispariţie neexplicată sau vreun accident ciudat… Însă greva hamalilor fu urmată de ştiri despre seceta din sud-est (“Sper că ascultă vecinul!” urlă unchiul Vernon. “El, cu stropitorile lui la trei noaptea!”), apoi un elicopter aproape că se prăbuşise în Surrey, după aceea divorţul unei actriţe celebre de soţul său celebru (“De parcă ne-ar interesa legăturile lor sordide”, pufni mătuşa Petunia, care urmărise obsesiv cazul în fiecare revistă pe care reuşise să-şi pună mâna osoasă).
Harry închise ochii pe fundalul cerului de seară care acum radia când crainicul spuse: ― şi în final, papagalul Bungy a găsit un nou mod de a se răcori în vara aceasta. Bungy, care locuieşte la Cinci Pene în Barnsley, a învăţat să facă schi nautic! Mary Dorkins are amănunte.

 

Harry deschise ochii. Dacă ajunseseră la papagali care făceau schi nautic, nu mai era nimic demn de ascultat. Se rostogoli cu grijă pe burtă şi se ridică în genunchi şi coate, pregătindu-se să se târască pe sub fereastră.
Se mişcase cinci centimetri când se întâmplară mai multe lucruri într-o succesiune foarte rapidă.
Un poc puternic sparse liniştea somnolentă ca o împuşcătură; o pisică o luă la fugă de sub o maşină parcată şi dispăru imediat; un ţipăt, o înjurătură urlată şi zgomotul făcut de nişte porţelanuri sparte veniră dinspre sufrageria familiei Dursley şi, după cum era de aşteptat, acesta era semnalul pe care îl aştepta Harry, căci sări în picioare, scoţând în acelaşi timp o baghetă subţire de lemn prinsă la talia blugilor, de parcă ar fi scos o sabie din teacă ― însă, înainte să se poată ridica de tot, capul său intră în coliziune cu fereastra deschisă a familiei Dursley. Bubuitura care se auzi o făcu pe mătuşa Petunia să urle şi mai tare.
Harry se simţi de parcă i s-ar fi crăpat capul în două. Cu ochii înlăcrimaţi, se clătină, încercând să se concentreze asupra străzii, ca să depisteze sursa zgomotului, însă abia reuşi să se ridice, când două mâini mari şi vinete ieşiră pe fereastra deschisă şi se strânseră în jurul gâtului său.
― Pune-o la loc! se răsti unchiul Vernon în urechea lui Harry. Acum! Înainte să vadă cineva!
― Dă-mi drumul! se răsti Harry.

 

Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu mâna stângă de degetele ca nişte cârnaţi ale unchiului Vernon, iar cu dreapta ţinând strâns bagheta ridicată; apoi, când durerea din creştetul lui Harry atinse o intensitate deosebită, unchiul Vernon ţipă şi îi dădu drumul lui Harry, de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forţă invizibilă trecuse prin nepotul său, făcându-i imposibil de ţinut.
Gâfâind, Harry căzu în faţă peste tufa de hortensii, se ridică şi se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase puternica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry îşi băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor şi încercă să pară nevinovat.
― Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât de după perdelele ei de plasă. Aţi auzit rateul maşinii ăleia? Ne-a cam speriat pe mine şi pe Petunia!
Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om nebun, până când toţi vecinii curioşi dispărură de la ferestrele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el.
Harry se apropie cu câţiva paşi, având grijă să se oprească la o distanţă unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu îşi poată continua strangularea.
― Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare.
― Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală.
Se uită în continuare în stânga şi în dreapta străzii, încă sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul.
― Cu toată hărmălaia asta, ca nişte împuşcături chiar în faţa propriei noastre…
― Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. Chipul slab, ca de cal, al mătuşii Petunia apăru acum lângă cel mare şi vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de supărare.
― De ce te ascundeai sub fereastra noastră?
― Da, da, bună observaţie, Petunia! Ce căutai, băiete, sub fereastra noastră?
― Ascultam ştirile, zise Harry pe un ton resemnat.

 

Mătuşa şi unchiul lui schimbară priviri furioase.
― Ascultai ştirile! Iar?
― Păi, ştiţi voi, se schimbă zilnic, zise Harry.
― Nu face pe deşteptul cu mine, băiete! Vreau să ştiu ce pui de fapt la cale ― şi nu îmi mai vinde gogoşi, cum că asculţi ştirile! Ştii foarte bine că ai tăi…
― Ai grijă, Vernon! şopti mătuşa Petunia, şi unchiul Vernon îşi coborî vocea, Harry abia reuşind să îl audă…
― Că ai tăi nu sunt pomeniţi la ştirile noastre!
― Numai asta ştiţi, zise Harry.
Soţii Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi mătuşa Petunia spuse:
― Eşti un mincinos nesuferit. Ce caută acele… şi ea coborî, glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul cuvânt, bufniţe aici, dacă nu îţi aduc veşti?
― Aha! şopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieşi din asta, băiete! De parcă n-am şti că afli veşti de la păsările alea nenorocite!

 

Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data aceasta, deşi mătuşa şi unchiul său nu aveau cum să suspecteze cât de rău se simţea că trebuia să recunoască.
― Bufniţele… nu îmi aduc veşti, zise el neutru.
― Nu cred aşa ceva, zise imediat mătuşa Petunia.
― Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât.
― Ştim că pui ceva ciudat la cale, spuse mătuşa Petunia.
― Să ştii că nu suntem tâmpiţi, zise unchiul Vernon.
― Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, începând să se enerveze şi, înainte ca soţii Dursley să îl cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic al grădinii şi începu să meargă cu paşi mari pe stradă.
Dăduse de bucluc şi o ştia. Mai târziu avea să dea ochii cu mătuşa şi unchiul său şi să plătească preţul obrăzniciei sale, însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea mintea ocupată cu lucruri mult mai importante.
Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea Dobby, Spiriduşul de casă, când dispărea din senin.

 

Oare era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era posibil să îl urmărească
Dobby chiar în această clipă? Venindu-i acest gând, se întoarse şi se uită înapoi spre Aleea Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar Harry era sigur că Dobby nu ştia cum să se facă invizibil.
Merse mai departe, aproape fără să îşi dea seama de drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de atâtea ori aceste străzi, încât picioarele îl duceau automat către locurile sale preferate. La fiecare câţiva paşi, se uita înapoi peste umăr. Fusese făptură magică lângă el când stătuse printre begoniile muribunde ale mătuşii Petunia, era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră legătura, de ce se ascundea acum?
Şi apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, certitudinea se risipi.
Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea căreia îi aparţinea, încât pur şi simplu exagera din cauza unor zgomote obişnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese zgomotul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin?

 

Harry simţi o senzaţie surdă, de greutate în stomac, şi, înainte să îşi dea seama, fu din nou copleşit de sentimentul de deznădejde care îl mistuise toată vara.
Dimineaţa următoare avea să fie trezit de ceasul pus să sune la ora cinci ca să plătească bufniţa care îi aducea Profetul zilei ― însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină înainte să îl dea deoparte; când idioţii care conduceau ziarul aveau să realizeze în sfârşit că se întorsese Cap-de-
Mort, asta avea să fie ştirea principală, şi Harry era interesat doar de acest gen de ştiri.
Dacă avea noroc, mai erau şi bufniţele care îi aduceau scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron şi Hermione, însă orice speranţă că scrisorile lor îi vor aduce veşti fusese pierdută de mult.
Evident, nu putem să spunem prea multe despre ştii-tu-ce… Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se rătăcesc scrisorile… Suntem destul de ocupaţi, dar nu îţi pot da detalii… Se întâmplă destul de multe, o să-ţi povestim totul când o să ne vedem…
Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie preocupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de curând însemna “curând”? Din câte putea să-şi dea seama Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione şi Ron erau în acelaşi loc, probabil acasă la părinţii lui Ron. Abia era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De fapt, era aşa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata veştejită pe care o pregătise mătuşa Petunia în seara aceea.

 

Şi cu ce erau ocupaţi Ron şi Hermione? De ce nu era şi el ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir şi văzuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea piatră funerară şi aproape omorât?
Nu te gândi la asta, îşi spuse Harry cu hotărâre, pentru a suta oară în vara aceea. Era destul de rău că se întorcea mereu în cimitir în coşmarurile sale, ca să se mai gândească la asta şi în clipele când era treaz.
Dădu colţul spre Aleea Magnoliei; pe la jumătate, trecu de gangul de lângă un garaj, unde ochii i se opriseră pentru prima dată asupra naşului său. Sirius cel puţin, părea să înţeleagă cum se simţea Harry. Trebuia să recunoască, scrisorile de la el erau la fel de lipsite de veşti adevărate ca şi cele de la Ron şi Hermione, însă cel puţin conţineau cuvinte de prevenire şi de consolare în locul indiciilor care tachinau: Ştiu că trebuie să îţi fie foarte greu… Stai deoparte şi totul va fi bine… Ai grijă să nu faci nimic nesăbuit…
Ei bine ― îşi zise Harry, după ce traversă Aleea Magnoliei, ieşi în Strada Magnoliilor şi se îndreptă către terenul de joacă peste care se lăsa întunericul, făcuse (în general vorbind) cum îl sfătuise Sirius. Cel puţin, rezistase tentaţiei de a-şi lega cufărul de mătură şi de a porni de unul singur către Vizuină. De fapt, Harry era de părere că se comportase foarte bine, având în vedere cât de frustrat şi supărat era din cauza faptului că era blocat de atâta timp pe Aleea Boschetelor, silit să se ascundă în straturile de flori, sperând că va auzi ceva care ar putea să sugereze ce făcea Lordul Cap-de-Mort. Cu toate acestea, era exagerat să i se spună că nu trebuia să se pripească de către un om care stătuse doisprezece ani în închisoarea de vrăjitori, Azkaban, evadase, şi apoi pornise în lume cu un Hipogrif furat.

 

Harry sări poarta închisă a parcului şi merse pe iarba pârjolită. Parcul era la fel de gol ca şi străzile din jur. Când ajunse la leagăne, se duse la singurul pe care încă nu reuşiseră să îl strice Dudley şi prietenii săi, îşi puse un braţ în jurul lanţului şi privi îngândurat în jos. Nu avea cum să se mai ascundă în straturile de flori ale familiei Dursley. Ziua următoare avea să fie nevoit să se gândească la o nouă metodă de a asculta ştirile. Între timp, nu îl aştepta decât o altă noapte neliniştită, agitată, pentru că, şi atunci când scăpa de coşmarurile cu Cedric, avea vise tulburătoare, cu holuri lungi şi întunecate, care dădeau toate către fundături şi uşi închise, ceea ce presupunea că avea legătură cu sentimentul de captivitate pe care îl simţea când era treaz. Adeseori, vechea cicatrice de pe frunte îl ustura groaznic, însă nu-şi mai făcea iluzii că li s-ar părea interesant lui Ron, Hermione sau Sirius. În trecut, durerea generată de cicatrice avertizase despre recăpătarea puterilor de către Cap-de-Mort, însă acum Cap-de-Mort se întorsese, probabil că ei i-ar fi reamintit că era de aşteptat să aibă această senzaţie intermitentă… sa nu-şi facă griji… poveste veche…
Nedreptatea generală se acumula atât de mult în el, încât îşi dorea să urle de supărare. Dacă nu ar fi fost el, nimeni nu ar fi ştiut de întoarcerea lui Cap-de-Mort! Şi recompensa era să stea închis în Little Whinging timp de patru săptămâni întregi, rupt complet de lumea magică, obligat să stea printre begonii pe moarte ca să audă de papagali care făceau schi nautic! Cum putuse Dumbledore să îl uite aşa uşor? De ce se întâlniseră Ron şi Hermione fără să îl invite şi pe el? Cât timp mai trebuia să asculte cum îi spunea Sirius să aibă răbdare şi să fie băiat cuminte; sau să reziste tentaţiei de a le scrie idioţilor de la Profetul zilei şi să le atragă atenţia că se întorsese Cap-de-Mort? Aceste gânduri furioase i se învârteau în cap, stomacul i se răsucea de supărare, în timp ce în jurul său se aşterneau o noapte sufocantă ca de catifea, aerul plin de mirosul ierbii uscate şi fierbinţi şi singurul sunet făcut de huruitul înecat al traficului de pe strada aflată dincolo de gardurile parcului.

 

Nu-şi dădu seama cât stătuse în leagăn, înainte ca meditaţia să-i fie întreruptă la auzul unor voci care îl făcură să-şi ridice privirea. Felinarele de pe străzile din jur aruncau o lumină confuză, în care însă se vedea un grup de oameni care traversau parcul. Unul dintre ei cânta un cântec grosolan pe un ton ridicat. Ceilalţi râdeau. Dinspre bicicletele pe care le duceau cu ei se auzea un ticăit slab.
Harry ştia cine erau acei oameni. Silueta din faţă era negreşit cea a vărului său, Dudley Dursley, îndreptându-se către casă, însoţit de gaşca sa credincioasă.
Dudley era la fel de gras ca de obicei, însă anul de regim strict şi descoperirea unui nou talent îi generaseră o schimbare a înfăţişării. După cum le spunea unchiul Vernon plin de încântare tuturor celor care îl ascultau, Dudley devenise de curând campionul din sud-est la box interşcoli  categoria grea pentru juniori. “Sportul nobil”, cum spunea unchiul Vernon, îl făcuse pe Dudley şi mai masiv în ochii lui Harry decât în zilele de şcoală primară, când Dudley îl folosise drept primul său sac de box. Lui Harry nu îi mai era deloc teamă de vărul său, însă nu credea că dacă Dudley învăţase să lovească mai tare şi cu mai mare precizie, ăsta era un motiv de bucurie. Toţi copiii din vecini erau îngroziţi de el  chiar mai îngroziţi decât de “băiatul acela, Potter”, care, fuseseră preveniţi, era un huligan înrăit şi urma cursurile Centrului de Maximă Securitate pentru Băieţi Delincvenţi Incurabili Sf. Brutus.
Harry urmări siluetele întunecate traversând iarba şi se întrebă pe cine bătuseră în seara aceea. Uitaţi-vă în jur, se trezi Harry spunându-şi, în timp ce îi privea. Hai… uitaţi-vă în jur… Stau singur aici… veniţi şi faceţi o încercare…
Dacă prietenii lui Dudley l-ar fi văzut stând acolo, sigur i-ar fi găsit cel mai scurt drum spre casă, şi atunci ce ar fi făcut Dudley? Nu ar fi vrut să scadă în ochii găştii, însă i-ar fi fost groază să-l provoace pe Harry… ar fi fost tare amuzant să urmărească dilema lui Dudley, să îl sâcâie, să îl privească, acesta fiind incapabil să răspundă… şi dacă unii dintre ceilalţi ar fi încercat să îl lovească pe Harry, ar fi fost pregătit, avea bagheta. Numai să încerce… i-ar fi plăcut la nebunie să îşi verse o parte din frustrare asupra băieţilor care îi făcuseră cândva viaţa coşmar.

 

Însă nu se întoarseră, nu-l văzură, erau aproape de gard. Harry îşi controlă impulsul de a-i striga… provocarea unei bătăi nu era o mişcare deşteaptă… nu trebuia să folosească magia… ar fi riscat iar să fie exmatriculat.
Vocile dinspre gaşca lui Dudley se pierdură; nu mai erau la orizont, se îndreptau spre Strada Magnoliilor.
Poftim, Sirius, îşi zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am stat deoparte. Exact ceea ce nu aş fi vrut să fac.
Se ridică şi se întinse. Mătuşii Petunia şi unchiului Vernon li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potrivită pentru întorsul acasă, şi orice moment după aceea era mult prea târziu. Unchiul Vernon îl ameninţase pe Harry că îl va închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târziu decât Dudley. Înăbuşindu-şi un căscat şi încă încruntându-se, Harry porni către poarta parcului.
Strada Magnoliilor, ca şi Aleea Boschetelor, era plină de case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deţinute toate de proprietari mari şi pătraţi, care aveau maşini foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. Harry prefera Little Whinging pe timpul nopţii, când ferestrele cu perdele erau nişte petice de culoare strălucitoare ca nişte bijuterii în întuneric şi nu era în pericol să audă şoapte dezaprobatoare despre aspectul său de “delincvent” când trecea pe lângă proprietari. Merse repede, aşa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gaşca lui Dudley apăru iar la orizont; îşi luau la revedere la capătul Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare şi aşteptă.
― … a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, printre hohotele celorlalţi.
― Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers.
― Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley.
― La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse Gordon.
― Pe mâine, zise Dudley.
― Pa, Dud!
― Pe curând, Big D!

 

Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând nemelodios.
― Salut, Big D!
Dudley se întoarse.
― A, mormăi el. Tu eşti.
― Şi de când eşti “Big D”? zise Harry.
― Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.
― Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu “Dudiţ Mic”.
― Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi încleştase mâinile ca două şunci.
― Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica?
― Tacă-ţi fleanca.
― Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu “Pocuţ” şi “Diţi Dididum”, pot să le folosesc, nu?
Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.
― Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, pierindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi rezolvat pe Mark Evans acum două seri…
― O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.
― A, da?
― M-a insultat.
― Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.

 

Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.
O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai întunecată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă.
― Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i aşa? zise Dudley după câteva secunde.
― Ce chestie?
― Aia… chestia aia pe care o ascunzi.
Harry zâmbi din nou.
― Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să vorbeşti în acelaşi timp.
Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziş la ea.
― Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din
şcoala aia sinistră la care te duci.
― De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D?
― Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul convins.
Harry râse încet.
― Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.
― În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul tău? Şapte ani? Opt?
― Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.
― Acum să înţeleg că fugim la tăticu’? S-a speriat micuţul campion la box de bagheta răului de Harry?
― Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.
― Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, aşa, ca acum.
― Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley.

 

Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată.
― Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?
― Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.
― Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie de gol şi de rece în stomac.
Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.
Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subţire şi plângăcioasă.
― “Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!” Cine e Cedric ― iubitul tău?
― Eu… minţi, zise Harry automat.
Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea ― cum altfel ar fi putut să ştie de Cedric?
― “Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!”
― Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!
― Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a omorât pe Cedric! Tată, ajutămă! O să… ― Să nu cumva să îndrepţi chestia aia spre mine!

 

Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi clocoteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley ― ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene…
― Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înţeles?
― Îndreaptă chestia aia în altă parte!
― Am spus, ai înţeles?
― Îndreapt-o în altă parte!
― AI ÎNŢELES?
― IA CHESTIA AIA DIN…
Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheaţa.
Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină -stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii dispăruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele copacilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozitoare, tăios de rece. Erau înconjuraţi de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.

 

Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă simţurile ― nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă întunericul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.
Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.
― Ce-ce fa-faci? Te-termină!
― Nu fac nimic! Taci şi nu te mişca!
― Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am…
― Ţi-am spus să taci!

 

Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise ― deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.
Era imposibil… nu aveau cum să fie aici… nu în Little Whinging… ciuli urechile…
avea să-i audă înainte să-i vadă…
― O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce fa-faci…?
― Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as…
Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.
Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răguşite, sonore.
Harry înţepeni de groază în aerul glacial.
― Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o fac!
― Dudley, taci din…
ZDRANG.

 

Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi zburase din mână.
― Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.
Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.
― DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulţi.
― DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e… bagheta… haide… lumos!
Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă ― era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi se răsuci pe călcâie.
I se întoarse stomacul pe dos.
O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.
― Expecto patronum!

 

Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum trebuia; împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică ― concentrează-te…
Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.
― Expecto patronum!
Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din baghetă ― nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.
Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, subţire… simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a Dementorului umplându-i plămânii, înecându-l ― gândeştete… la ceva frumos…
Însă în el nu exista nimic frumos… degetele ca de gheaţă ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului ― râsul ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: înclină-te în faţa morţii, Harry… s-ar putea să fie chiar fără dureri… nu am de unde să ştiu… eu nu am murit niciodată…
Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione…
Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.
― EXPECTO PATRONUM!
Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi trebuit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.
― PE AICI! îi strigă Harry cerbului.
Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus bagheta aprinsă.
― DUDLEY? DUDLEY!

 

Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la el: Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i încheieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.
― PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.
Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; creatura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu absorbită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie.

 

Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în grădinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie.
Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.
Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.
Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la orizont. Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar…
― Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!

 

descărcați cartea direct de aici:...

  
Attachments