CAVALERII PARDAILLAN
I
CEI DOI FRAŢI
Casa era mică, nu avea decât parter, iar înfăţişarea îi era sărăcăcioasă.
Aproape de o fereastră deschisă, aşezat într-un fotoliu cu blazon, se zărea un om bătrân voinic, cu părul alb: una din acele fizionomii aspre, asemănătoare celor ale căpitanilor care au supravieţuit epopeelor războinice din vremea regelui Francisc I.
Acesta fixa cu o privire posomorâtă masa enormă, gri, a castelului feudal al neamului Montmorency, care în depărtare îşi azvârlea orgolios către azur turnurile ameninţătoare.
Apoi privirea i se întoarse.
Un suspin, teribil ca un blestem nemărturisit, îi umflă pieptul; El întrebă: — Fiica mea? Unde este fiica mea? O servitoare care deretica îi răspunse:
— Domnişoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare. Fruntea bătrânului fu luminată de o expresie de inefabilă tandreţe; surâse cu drag şi murmură:
— Da, e adevărat, a venit primăvara. Gardurile vii sunt înmiresmate. Fiecare copac pare un uriaş buchet. Totul,râde, totul cântă, pretutindeni vezi doar flori. Dar cea mai frumoasă floare, draga mea Jeanne, nobila şi pura mea copilă, tu eşti
Spunând acestea, privirea i se îndreptă din nou către silueta măreaţă a castelului înălţat pe o colină, asemenea unui monstru de piatră care-l pândea din depărtare
— Tot ceea ce urăsc se află acolo! mormăi el. Acolo este puterea care m-a sfărâmat, care m-a distrus! Da, eu, seniorul de Fiennes, odinioară stăpânul întregii regiuni, am ajuns să duc o viaţă mizerabilă, aici, în acest sărman colţ de ţară pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! Dar ce spun eu oare, smintitul de mine? Nu încearcă el chiar acum să mă alunge de pe acest petec de pământ, ultimul nostru refugiu? Cine ştie dacă mâine fiica mea va mai avea un acoperiş deasupra capului!Of, Jeanne tu culegi floripoate ultimele tale flori!.
Şi două lacrimi săpară o dîră amară printre zbârciturile acestui chip disperat. Deodată, păli înspăimântat:
un cavaler înveşmântat în negru descalecă în faţa casei, apoi intră şi se înclină în faţa lui!.
— Infernul!Judecătorul lui Montmorency!
— Senior de Piennes, tocmai am primit din partea stăpânului meu, conetabilul, o hârtie pe care mi s-a ordonat să v-o aduc de îndată la cunoştinţă.
— O hârtie, murmură bătrânul,în timp ce un fior de nelinişte îl străbătu din cap până-n picioare,
— Sire, misiunea mea este neplăcută: hârtia asta este o copie a unei hotărâri a Parlamentului din Paris, cu data de ieri, sânbătă 25 aprilie a anului 1553.
— O hotărâre a Parlamentului! exclamă seniorul de Piennes indreptându-se şi încrucişîndu-şi braţele. Vorbiţi, domnule. Ce nouă lovitură mi-a rezervat ura conetabilului? Să vedem! spuneţi!
— Sire, spuse judecătorul cu o voce ruşinată, hotărârea arată că dumneavoastră ocupaţi pe nedrept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile dându-vă proprietatea asupra acestui pământcare trebuie să se reîntoarcă familiei Montmorency, şi că sunteţi obligat să restituiţi castelul, cătunul, păşunile şi pădurea, în decurs de o lună
Seniorul de Piennes nu făcu nici o mişcare, nici un gest. O paloare inspăimântătoare se răspândi pe chipul său şi, în tăcerea încăperii, pe când afară se auzea cântecul unei mierle cu cap negru de pe o crenguţă înflorită de prun, vocea sa tremurătoare se făcu auzită, din ce în ce mai tare:
— O! bunul meu rege Ludovic al XII-lea! şi tu, ilustre Francisc, intîiul! Veţi ieşi oare din morminte pentru a vedea cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de bătălie, şi-a riscat viaţa şi si-a vărsat sângele? Ei înviaţi, stăpânii mei! Veniţi, şi veţi asista la marele spectacol oferit de bătrânul soldat despuiat bătând drumurile Franţei ca să cerşească o bucăţică de pâine!
în faţa acestei disperări, judecătorul începu să tremure, impresionat. Parcă pe furiş, puse pe o masă
documentul blestemat şi, mer-gând cu spatele, ieşi din încăpere şi o luă la fugă. Atunci, în sărmana căsuţă se auzi un strigăt sfâşietor:
— Dar fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea este, fără un acoperiş deasupra capului! Jeanne a mea este lipsită de pâine ‘. Montmorency! fii blestemat tu şi toţi ai tăi!
Bătrânul îşi întinse pumnii strânşi înspre castel, ochii săi rămaseră ficşi, trăsăturile i se crispară şi leşină.
Catastrofa era înspăimântătoare. într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparţinea seniorului de Piennes era tot ceea ce îi mai rămăsese din vechea splendoare a acestui om ncare odinioară guvernase Picardia. Din*năruita sa avere nu-i mai rămăsese ca loc de refugiu decât această sărmană bucată de pământânfiptă în mijlocul domeniului conetabilului. Doar o singură bucurie îl mai legase până atunci de această viaţă, o bucurie fără margini şi atât de curată: fiica sa Jeanne, iubirea şi adorata sa.
Sărmanul venit al domeniului Margency îi asigura fetei cel puţin un trai demn. Acum, era sfârşitul! Hotărârea Parlamentului însemna, pentru Jeanne de Piennes şi pentru părintele ei nefericit,însăşi mizeria, mizeria ruşinoasă, mizeria sinistră, ceea ce poporul, cu geniul său lingvistic a denumit: sărăcia lucie, mizer mizeria neagră!
Jeanne de Piennes avea şaisprezece ani; zveltă, gingaşă, mândră, de o eleganţă rafinată, ea părea o creatură făcută pentru a încânta ochiul, o emanaţie a acelei primăveri încântătoare, asemănătoare, în graţia ei puţin sălbatică, unei flori de măceş care tremură înrourată sub mângâierea dulce a celor dintîi raze ale răsăritului de soare.
în această duminică, 26 aprilie 1553, ea ieşise din casă, ca în fiecare zi, la aceeaşi oră. Intrase în pădurea
de castani ce aparţinea domeniului Margency. Era către seară. Pădurea era parcă îmbălsămată, parfumul se răspândea în valuri. în aer plutea iubirea. Ajunsă sub copaci, Jeanne, grăbită, cu o mână apăsată pe inimă, începu să meargă tot mai repede, murmurrând:
— Voi îndrăzni oare să-i spun? în seara asta, da, în seara asta voi vorbi!îi voi spune secretul teribil dar atât de iubit!
Deodată, două braţe puternice, dar drăgăstoase, o îmbrăţişară. O gură fremătătoare îi căuta buzele:
— în sfârşit! dragostea mea
— Francois al meu! dragul meu stăpân — Dar ce ai, iubita mea? Tremuri.
— Ascultă, ascultă, iubitul meuFrangoisOh! nu îndrăznesc El se aplecă şi o înlănţui şi mai strâns. Era un băiat frumos, cu o privire deschisă, un chip drăgălaş, cu o frunte înaltă şi liniştită. Dar . acest tânăr se numea Francois de Montmorency!Da! era fiul cel mare al conetabilului Anne, care tocmai îi smulsese seniorului de Piennes cel de pe urmă refugiu!
Buzele li se împreunară! înlănţuiţi, mergeau încetişor printre florile deschise, din mijlocul cărora se ridica un efluviu misteriios. Din cândân când, o tresărire o cutremura pe îndrăgostită. El se opri, ascultă si murmură:
— Suntem urmăriţi. suntem spionaţi ai auzit? — Vreun căldăraş înspăimântat, dulcea mea iubire — Francois! Franţois! of, mi-e friică.
— Frică? eşti copilă! cine ar îndrăzni să-şi ridice privirea asupra ta câtă vreme braţul meu te protejează!
— Totul mă nelinişteşte tremur! Mai ales de trei luni Ah! mi-e frică
— Iubita mea scumpă! de trei luni de când eşti a mea, din ora binecuvântată în care dragostea noastră nerăbdătoare a luat-o înaintea regulilor şi legilor omeneşti, ascultând de legea naturii, de atunci mai mult ca niciodată, Jeanne, eşti sub protecţia mea. De ce
În curând vei purta numele meu. Ura care ne desparte părinţii va fi înlăturată!
— Ştiu asta, stăpâne, o ştiu! Şi chiar dacă această fericire nu mi-ar fi hărăzită, voi fi şi mai fericită să fiu a ta în întregime. O! iubeşte-mă, iubeşte-mă, François! căci mă pândeşte o mare nenorocire!
— Te ador, Jeanne. O jane ce am mai sfânt, nimic pe lume nu va putea să mă împiedice să mă căsătoresc cu tine!
Un hohot surd de râs se auzi în apropiere
— Aşa încât, continuă François care nu auzise nimic, dacă ai vreo durere secretă, mărturiseşte-o iubitului tău soţului tău.
— Da, da! în seara asta. Te voi aştepta la miezul nopţii la buna mea doică Trebuie să ştii! noaptea, voi îndrăzni!
— La miezul nopţii deci, iubita mea
— Şi acum, du-te, pleacă adio, pe diseară
O ultimă îmbrăţişare îi reuni. Un ultim sărut îi făcu să tremure. Apoi François de Montmorency porni şi dispăru în hăţiş. Un minut încă, Jeanne de Piennes rămase pe loc, emoţionată, fremătătoare, însfârşit, suspinând, ea se întoarse. în aceeaşi clipă se făcu albă la faţă: cineva îi bara drumul, un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu o figură crudă, cu ochi întunecaţi, o ţinută arogantă. Jeanne strigă, înspăimântată:
— Dumneata, Henri! dumneata!
O indescriptibilă expresie de amărăciune crispa chipul noului venit care, cu o voce răguşită, îi răspunse:
— Eu, Jeanne. Se pare că asta te sperie. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am şi eu dreptul de a-ţi vorbi ca el ca fratele meu!
Ea rămase tremurând, fără a scoate o vorbă. El izbucni în râs.
— Dacă nu am acest drept,mi-l iau singur! Da, eu sunt, Jeanne! eu, care dacă nu am auzit chiar totul, am văzut totul! Tot! sărutările voastre şi îmbrăţişările! Tot,cum ţi-o spun! La dracu, m-aţi făcut să sufăr ca un blestemat! Şi acum, ascultă-mă! Pe sângele lui Hristos, nu ţi-am declarat eu mai întîi iubirea mea? Eu nu valorez cât François?
Deodată, cu demnitate, fata începu să vorbească:
— Henri, spuse ea, te iubesc şi te voi iubi întotdeauna ca pe un frate fratele celui căruia i-am dat însăşi viaţa mea. Şi probabil că dragostea mea este destul de mare, de vreme ce nu i-am spus nimic lui François nu-i voi spune niciodată asta niciodată!
— Ah! asta doar pentru a-i înlătura un subiect de nelinişte! Dar ia spune-i că te iubesc! Să vină, cu arma în mână, să-mi ceară socoteală!
— Asta e prea mult, Henri! Aceste cuvinte îmi par odioase, şi am nevoie de toată puterea ca să-mi mai amintesc faptul că eşti fratele lui!
— Fratele lui? Rivalul lui! Gândeşte-te la asta, Jeanne!
— O, dragul meu François! spuse ea împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, iartă-mă că am ascultat aşa ceva şi am tăcut
Tânărul scrâşni din dinţi şi gâfîi:
— Deci, mă respingi! Vorbeşte! dar vorbeşte odată! deci Taci?, Ah! ai grijă, păzeşte-te!
De-ar fi ca ameninţările pe care le citesc în ochii tăi să cadă asupra mea! Henri se înfiora.
La revedere, Jeanne de Piennes, mîrîi el; mă auzi? la revedere şi adio!
ochii i se injectară de furie. Făcu un gest violent, îşi plecă asemenea unui mistreţ rănit şi o luă la goană prin pădure. De-aş fi eu singura rănită! murmură ea înnebunită. Spunând aceste cuvinte, ceva necunoscut, ce venea de departe, tresări în adâncul fiinţei sale. Cu un gest instinctiv, îşi duse mâinile la piept; şi, căzând în genunchi, copleşită de o teamă cumplită, ea bâigui: singură! Singură! Dar nefericito, nu eşti singură! în mine se află o fiinţă care vrea să trăiască! pe care nu vreau s-o las să moară!
MIEZUL NOPŢII
Liniştea şi umbrele unei nopţi fără lună apăsau valea. în depărtare un câine-lătra a moarte. Clopotele din Margency bătură încet ora unsprezece.
Jeanne de Piennes se sculase şi numără bătăile, care se stinseră încet. Murmură:
Rod scump al iubirii mele, sărmane îngeraş, cine ştie ce dureri îţi pregăteşte viaţa! Tăcu îndelung, afundându-se în gânduri. Într-un târziu, o cută apăru pe fruntea pură şi ea reluă: De ce oare părea tata, cândmmam întors în seara asta, răscolit de o suferinţă adâncă?… De ce oare m-a strâns atât de puternic şi de disperat la piept? Cât de palid era! Zadarnic am încercat să-i smulg taina…
Sărmanul meu tată! Ce n-aş da să-ţi împărtăşesc durerea…dar nu ai vrut să-mi spui nimic… doar plângèai, privindu-mă! Privirea înceţoşată i se opri pe o cadra agăţată de perete. Se ridică, se apropie şi îngenunche cu mâinile împreunate:
Sfântă Fecioară, se spune că eşti mama tuturor mamelor, că ştii totul şi că totul îţi este cu putinţă. Fă ca stăpânul şi iubitul meu să nu-şi alunge copilul care vrea să trăiască… Preacurată, bună fecioară, fă ca rodul trupului meu să nu fie blestemat şi ca doar eu singură să port povara greşelii mele!…Se auzi bătând jumătatea de oră. Ea ascultă, neliniştea pătrunzându-i în inimă…În sfârşit, stinse sfeşnicul, se învălui într-o mantie şi, împingând uşa încetişor, ieşi din locuinţă îndreptându-se către o căsuţă simplă, aflata la vreo cincizeci de paşi.
Pe când ea se strecura pe lângă un gard viu de trandafiri sălbatici care răspândea un parfum delicat, i se păru că o umbră, ceva
asemănătoare unei fiinţe omeneşti, se zărea de cealaltă parte a gărduleţului.
— Frangois! chemă ea palpitând.
Nimeni nu-i răspunse şi, plecând capul, îşi urmă drumul. Atunci umbra se puse în mişcare, se strecură spre casa seniorului de Piennes, se îndreptă spre o fereastră luminată şi bătu cu putere.
Domnul de Piennes nu se culcase. Se plimba prin încăpere cu paşi mari, cu spatele încovoiat, preocupat de un gând obsedant şi înspăimântător: ce se va întâmpla cu Jeanne a sa? Cui să o încredinţeze? Cui să-i ceară, mai bine zis să-i cerşească ospitalitatea? pentru ea! pentru ea! doar pentru ea!
Bătaia din fereastră îi întrerupse posomorâta plimbare şi îl ţintui locului, în aşteptarea emoţionată a unei ultime catastrofe. Geamul fu lovit din nou, mai poruncitor. Seniorul de Piennes atunci se îndreptă spre fereastră, o deschise, privi
Un răcnet de furie, de durere şi de disperare îi ieşi din pieptul îndurerat. Cel care bătuse era unul dintre fiii neînduplecatului său duşman, era Henri de Montmorency!
Bătrânul se întoarse şi dintr-o săritură apucă de pe o panoplie două săbii pe care le aruncă pe masă. Henri sărise pe fereastră şi îl privea cu un aer buimac. Cei doi bărbaţi se aflau faţă în faţă, livizi, crispaţi, furioşi. Gâfîiau, incapabili să scoată un cuvânt. Seniorul de Piennes arătă cele două săbii. Henri scutură din cap, ridică din umeri şi apucă mâna bătrânului.
— N-am venit să mă bat cu dumneata, spuse cu o voce ce-i trăda starea de surescitare. De ce-aş face-o? Vaş omorî. De altfel, eu nu vă urăsc. Ce mă priveşte că tatăl meu a făcut să fiţi dizgraţiat? Ştiu! oh! ştiu! din cauza conetabilului v-aţi pierdut calitatea de guvernator; pământurile din Piennes v-au fost confiscate; dintr-un om puternic şi bogat aţi devenit sărac şi neputincios!
— De ce-ai venit atunci? Vorbeşte! strigă bătrânul soldat, lovind puternic cu pumnul în masa pe care se aflau cele două săbii. Prezenţa ta în această casă este o ultimă ocară! Şi nici măcar nu vrei să te baţi? Să vedem! Ai venit să mă înfrunţi? Te trimite tatăl tău, neîndrăznind să vină el însuşi? Ai venit să constaţi, dacă ultima lovitură pe care mi-a dat-o nu m-a ucis? Vorbeşte, sau, pe onoarea mea,peste câteva clipe vei fi un om mort!
Henri îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe frunte.
— Vrei sa ştii pentru ce sunt aici? Pentru că ştiu că datorită lui Montmorency trăieşti în mizerie! Da, fiindcă îţi cunosc ura, bătrân nesăbuit, vin să-ţi strig: Nu este un sacrilegiu ca Jeanne de Piennes să fie amanta’lui Francois de Montmorency?
Seniorul de Piennes se clătină brusc. Văzu roşu în faţa ochilor. Pupilele i se dilatară. Mâna i se ridică pentru a pălmui. Henri de Montmorency îl apucă fulgerător de braţ şi i-l strânse puternic.
deci–Te îndoieşti! răcni el. Bătrân nerod! îţi spun că fiica ta, în această clipă, este în braţele fratelui meu! Vino! Vino! Năuc, fără forţă, lipsit de glas, tatăl Jeannei fu târât cu violenţă. Henry, cu o lovitură de picior, deschise uşa de la camera fetei: èra goală!
Seniorul de Piennes îşi ridică spre cer braţele ca pentru un blestem. Din gură îi ieşi doar un sunet, asemănător urletului unui om care este sugrumat — şi acest strigăt sparse tăcerea nopţii. Apoi,încovoiat, , horcăind, şovăielnic, lovindu-se de ziduri, ajunse în camera lui… Căzu în fotoliu ca un stejar fulgerat de furtună. Henri se pierduse în noapte, aşa cum odinioară, probabil, fugise Cain.
Jeanne de Piennes ajunsese la casa ţărănească. Dar nu intră; avea nevoie ca faţa să-i fie ascunsă de umbrele nopţii când va face dulcea dar dificila mărturisire… Viaţa ei, viaţa copilului pe care îl purta în pântece urma să se hotărască aici!
Se auzi cea dintîi bătaie ce vestea miezul nopţii; la capătul cărăruii, la trei paşi, apăru Franţois. îl recunoscu pe dată şi în aceeaşi clipă fu în braţele lui;; îmbrăţişarea fu dureroasă: se iubeau doar cu inima!
– Iubita mea, spuse Frangois de Montmorency, în seara asta clipele ne sunt numărate. La castel tocmai a ajuns un cavaler, care îl precedă cu o oră pe tatăl meu; trebuie ca acesta să mă găsească acasă. Vorbeşte, iubita mea… spune-mi secretul care te apasă. Orice ii spui, nu uita că soţul tău te ascultă.
– Soţul, iubitul meu Frangois! Oh! Sunt copleşită de bucurie oare să fie adevărat?
— Soţul, Jeanne, ţi-o jur pe numele meu glorios şi nepătat astăzi.
Bine, spuse ea tremurând, ascultă
El se aplecă spre ea.. Ea îşi lăsă capul pe pieptul lui.Era pe punctul să vorbească… îşi mai căuta încă vorbele…
În acel moment, un strigăt teribil, un strigăt de agonie sfâşie tăcerea…Francois sări.
Este vocea tatălui meu! murmură Jeanne înspăimântată. Francois! Frangois! tatăl meu este omorât! Se smulse din braţele amantului şi începu să fugă; după câteva secunde fu în faţa casei şi văzu uşa şi fereastra deschise. O clipă mai târziu, era în sală; tatăl ei horcăia în fotoliu. Se aruncă în braţele lui scuturată de hohote de plâns, îi luă capul alb în mâini.
Tată, tată, sunt eu! Sunt Jeanne a ta!
Bătrânul deschise ochii şi îi fixă pe chipul fiicei sale. Ce privire! Ce blestem îngrozitor arunca asupra nefericitei nefericitei sale fiice. în faţa acestei priviri, ea dădu înapoi, înnebunită pe jumătate; între ei nu era nevoie de cuvinte; ea înţelese că tatăl ştia tot! Se simţi condamnată pentru totdeauna. I se tăiară picioarele. Căzu în genunchi. Din ochi îi ţâşniră lacrimi fierbinţi. Inconştientă, începu să vorbească:
— Iartă-mă, tată! Iartă-mă că l-am iubit, iartă-mă că-l mai iubesc şi acum! Hai, tată, nu mă mai privi aşa! Vrei ca micuţa ta Jeanne să moară de disperare la picioarele tale? Nu este vina mea că-l iubesc, o forţă necunoscută m-a aruncat în braţele sale! Oh! tată, dacă ai şti cât îl iubesc!.
Pe măsură ce ea vorbea, seniorul de Piennes îşi recăpăta o parte din puteri. Părea acum un spectru O apucă pe fiica sa de o mână şi o ridică în picioare.
— Mă ierţi, nu-i aşa? Ah, tată, spune-mi că mă ierţi!
Fără a-i răspunde, o duse până în faţa casei, întinse braţul şi spuse:
— Pleacă eu nu mai am fiică!
Ea se clătină; un geamăt i se auzi din gâtlej.
în acelaşi moment, o voce caldă, sonoră, bărbătească se auzi:
— Vă înşelaţi, domnule. Aveţi o fiică! V-o jură fiul dumneavoastră! şi Francois de Montmorency apăru în aceeaşi clipă în cercul de lumină, în timp ce Jeanne lăsă să-i scape un strigăt de speranţă, iar seniorul de Piennes făcu înapoi câţiva paşi bâlbâind:
— Amantul fiicei mele ‘. aici! în faţa mea! Ruşinea supremă a ultimei zile pe care-o mai am de trăit!
Calm, fără să pară impresionat, Francois se înclină:
— Monseniore, mă vreţi ca fiu? repetă el, aproape îngenuncheat.
— Fiul meu! murmură bătrânul. Dumneata, fiul meu? am auzit bine? Sau este o nouă batjocură!
Francois apucă mâinile Jeannei.
— Monseniore, aveţi bunătatea de a-i acorda lui Francois de Montmorency mâna fiicei dumneavoastră Jeanne, ca să-i fie soţie legiuită? spuse el cu mai multă fermitate.
— Soţie legiuită! Visez! Dumneata nu ştii dumneata! fiul conetabilului!
— Ştiu totul, monseniore! Căsătoria mea cu Jeanne de Piennes va îndrepta toate nedreptăţile, va înlătura toate nenorocirile. Aştept, tată, să-mi hotărâţi soarta
O bucurie nemărginită inundă inima Bătrânului; aevea cuvintele de binecuvântare îi urcară pe buze, când un gând fulgerător îi trecu prin minte: Omul ăsta vede că sunt pe moarte! Dacă mor, îşi va bate joc de fată aşa cum o face cu tatăl!
— Hotărâţi, domnule! repetă Francois
— Tată! Veneratul meu tată! imploră Jeanne.
— Vrei să te căsătoreşti cu fiica mea? răspunse atunci bătrânul. Asta vrei? Când? în ce zi?
Tânărul înţelese ce se petrecea în sufletul muribundului. O rază îi lumină fruntea, şi răspunse:
— Chiar mâine, tată! chiar mâine!
— Mâine spuse înăbuşit seniorul de Piennes, mâine voi fi mort.
Mâine veţi trăi şi încă multă vreme, pentru a vă binecuvân-ta copiii.
— Mâine! horcai bătrânul ca o amărăciune fără margini. Prea târziu! s-a sfârşit! Mor! mor blestemat disperat
Francois privi în jurul său şi văzu câţiva slujitori care, sculaţi ,— La biserică! spuse el. Tată, este miezul nopţii; capelanul îşi poate rosti prima liturghie va fi aceea care va uni familiile de Piennes şi de Montmorency.
— Ah! visez! visez! repetă bătrânul.
— La altar! repetă Francois cu o voce puternică.
Atunci inima bătrânului soldat se muie. Ceva ca un geamăt îi cutremură pieptul; căci bucuriile puternice gem adesea ca cele mai adinci dureri. Un suspin de nespusă mulţumire îl cutremură. Ochii lui se umplură de lacrimi şi mâna lui- lividă se întinse tremurând spre nobilul din neamul de atâtea ori blestemat!
~~ Zece minute mai târziu, în micuţa capelă din Margency, preotul oficia în altar. în primul rând se aflau Francois şi Jeanne. în spatele lor, chiar în fotoliul în care fusese transportat, stătea seniorul de Piennes. După aceea veneau două femei şi trei bărbaţi, servitorii casei, martori ai căsătoriei atât de tragice. în curând se schimbară inelele şi mâinile nerăbdătoare ale celor doi amanţi se înlănţuiră. Apoi preotul rosti binecuvântarea:
— Francois de Montmorency, Jeanne de Piennes, în numele lui Dumnezeu sunteţi uniţi veşnic
Atunci cei doi soţi se întoarseră spre seniorul de Piennes spre a-i cere şi lui binecuvântarea. Văzură cum bătrânul încearcă să ridice braţul, chipul fiindu-i scăldat într-o lumină de bucurie şi de împăcare. O clipă le surise. Apoi braţele îi căzură iar surâsul îi pecetlui pentru totdeauna buzele livide. Seniorul de Piennes murise!
descarcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..